Sunt un fan al teatrului moldovenesc. Și când spun „moldovenesc”, o spun exact din motivul că nu-mi place să folosesc cuvântul „basarabean”.
Am văzut multe spectacole în România și la Chișinău, puse în scenă de regizori cu școală serioasă și cu adevărat valoroși. Țin să precizez că tot ce scriu aici reprezintă doar gândurile și impresiile unui spectator obișnuit – las critica de specialitate să-și spună părerile avizate.
Fenomenul Dumitru Acriș
Incep cu el pentru că este prezent mai în toată România. La Botoșani, la Târgoviște, la Sibiu, la Târgu Jiu sau la București, regizorul Dumitru Acriș a pus în scenă multe piese de teatru. Eu sunt doar un spectator, dar pot afirma cu convingere că școala de regie de la Chișinău (împreună cu cea de la GITIS Moscova, pe care a absolvit-o) schimbă în bine teatrul românesc contemporan.
La Botoșani am văzut o piesă fără scenografie propriu-zisă, care lăsa imaginația spectatorului să zburde odată cu personajele. Mișcarea scenică căpăta sens tocmai prin absența decorului. Este vorba de „Intrigă și iubire” (după „Kabale und Liebe” de Friedrich Schiller), unde invitația era clară: spectatorul să suplinească lipsa scenografiei prin coregrafia Victoriei Bucun.
La Teatrul Mic din București a montat „Anna Karenina” (după Lev Tolstoi). Scenografie minimală și inteligentă: o masă mare pe roți care devine tot ce ai nevoie – pat, masă de dining, tren, simbol al destinului implacabil – și trei lumini puternice care personifică trenul fatal sub care se aruncă Anna. Spectacolul e construit pe axa a trei ședințe cu psihoterapeutul, marcând fazele disoluției interioare a eroinei – o viziune contemporană, intimă, cu accente coregrafice și video care aduc romanul în prezent fără să-l trădeze. Premiera a fost în noiembrie 2024 și a fost primită cu entuziasm: patru ore care trec ca un vis (sau coșmar) suspendat, cu actorie de mare finețe (Ana Bianca Popescu în rolul principal și restul distribuției impecabilă). E genul de montare care te face să simți fragilitatea umană la modul cel mai profund.
La Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște: tot o masă lungă în jurul căreia se desfășoară întreaga acțiune din „Domnișoara Iulia” de August Strindberg. Premiera a avut loc în octombrie 2025 și e un spectacol despre iubirea imposibilă, noaptea de Sânziene când convențiile se sparg și pasiunile explodează. Masa devine spațiul de luptă de clasă, sexualitate și putere – totul se petrece în jurul ei, cu o tensiune crescândă, realistă dar și cu momente aproape psihedelice. Regizorul combină jocul organic al actorilor tineri cu o energie intensă, iar rezultatul e captivant: o poveste clasică spusă proaspăt, cu aplauze furtunoase la premieră și senzația că ai asistat la o înfruntare reală, nu la un text (hai să-i zicem) prăfuit.
La Târgu Jiu, la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”: „Morfina”, adaptare dramatică după nuvela omonimă a lui Mihail Bulgakov. Premiera națională a avut loc în iunie 2025 (19 iunie), iar spectacolul a fost un succes intens – a fost jucat și la București la TNB și în festivaluri. E o montare crudă despre dependență, traume și degradare umană: un tânăr medic izolat într-un sat ostil recurge la morfină ca să fugă de o decepție devastatoare în dragoste. Regia lui Acriș creează un iad interior viu, cu scenografie hibridă semnată de Șteff Chelaru (obiecte simbolice, video și sunet care traversează epocile) și actorie fizică puternică. Te lovește direct în plex – o mărturie emoționantă despre cum durerea netratată devine dependență și cum societatea agravează suferința. Un exemplu clar de cum Acriș face clasicul să vorbească despre azi, cu energie organică și fără menajamente.
La Sibiu, la secția germană a Teatrului Național „Radu Stanca” se joacă „Tatăl” / „Vater” de Florian Zeller. Premiera a fost în februarie 2026. Este un spectacol emoționant despre demență, pierderea identității și nevoia disperată de a rămâne „treaz” în conștiință. Regia și scenografia lui Acriș creează un univers confuz, oscilant între realitate și memorie, cu o actorie de excepție (Daniel Bucher în rolul principal). E o tragedie profundă, care te lovește direct în plex: uneori râzi amar, uneori plângi, dar ieși cu gândul că îmbătrânirea poate fi cel mai crud test al iubirii familiale. Publicul a fost copleșit la premieră – aplauze lungi și multe lacrimi …
Nu am uitat nici de „Mutter Courage” (după Bertolt Brecht) – un spectacol montat în noiembrie 2025, cu distribuție formată din studenți sibieni de la actorie. Regia lui Acriș amplifică actualitatea tragediei brechtiene, propunând o întâlnire puternică cu tema războiului și supraviețuirii.
La Arad, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, Dumitru Acriș a regizat spectacolul „Ținutul din miezul verii” (titlu original: „August: Osage County” de Tracy Letts). A fost programat dar spectacolele nu s-au mai ținut.
Ce este aparte la Acriș este hibridizarea scenografiei – minimalism inteligent, obiecte-simbol care devin personaje, mișcare și lumină care completează textul. Două exemple elocvente ale „noului val moldovenesc” de regie în România:
„Charlie Chaplin – The X-Ray of His Soul” (cu Cristian Iacob în rolul lui Chaplin), jucat o singură dată la Sala Dalles (și apoi reluat la Teatrul Mic).
„Lola Blau” (după Georg Kreisler), jucat(ă) în patru limbi de Emőke Boldizsár – un spectacol impresionant la secția germană a TNRS Sibiu. Premiera în 2025, și continuă să fie un eveniment special: un musical-confesiune în care Lola (actriță, femeie, iubită) își cântă viața, căutarea de sens și împlinire. Ce e unic: spectacolul are patru versiuni scenice diferite (română, germană, engleză, maghiară), adaptate subtil de Acriș și Emőke însăși – textul a fost puternic modificat și îmbogățit cu pasaje noi. E virtuoz și emoționant, cu Emőke trecând fluid între limbi ca un pește în apă. Reprezintă perfect hibridizarea de care vorbeam: minimalism, multi-lingualism, confesiune personală – un nou val de regie moldovenească ce cucerește publicul din România.
Pus în scenă în 2023 la Chișinău, „Unchiul Vania” (la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”) încă se mai joacă.
Dumitru Acriș este un regizor născut în 1983 în Republica Moldova, cu o traiectorie impresionantă: actor la Luceafărul din Chișinău, apoi master la AMTAP Chișinău și absolvent al prestigiosului GITIS Moscova. Spectacolele lui aduc o energie proaspătă, organică și emoțională puternică – exact ce lipsește uneori teatrului prea „cerebral”. Merită urmărit cu atenție!
Petru Hadârcă – un pilon al teatrului românesc de la Chișinău
Petru Hadârcă este una dintre figurile centrale ale teatrului moldovenesc contemporan – actor, regizor, manager cultural și un adevărat „om-orchestră” al scenei de la Chișinău. Născut pe 8 mai 1963 în Sîngerei, a absolvit în 1985 prestigiosul Institut de Teatru „B. V. Șciukin” din Moscova. A jucat roluri principale în peste 100 de spectacole de teatru, filme și producții TV, a regizat montări clasice și contemporane atât în Republica Moldova, cât și în România (Caragiale, Shakespeare, …), iar din 2013 este director general al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău – instituție pe care o conduce cu entuziasm, noblețe și un umor intrinsec, promovând teatrul românesc, memoria istorică (prin spectacole-documentar despre foametea din 1946-47 sau deportările în Siberia) și valorile europene.
Recent, în ianuarie 2026, a montat o versiune puternică a „Richard al III-lea” de Shakespeare, subliniind că tirania se naște din complicitatea noastră colectivă. Laureat al Premiului Național, Artist al Poporului și decorat cu Ordinul Republicii, Hadârcă e un constructor de punți culturale între Chișinău și România, un promotor al limbii române ca „patrie” și un lider care ține teatrul viu, relevant și curajos în vremuri complicate.
E greu ca după „Richard al III-lea” al lui Petru Hadârcă – un spectacol dur, politic și întunecat, care ne arată tirania născută din complicitatea noastră colectivă și ne lovește direct în conștiință – să nu te gândești la „A douăsprezecea noapte” în regia lui Andrei Șerban de la Teatrul de Stat Constanța (premieră februarie 2024), unde Șerban transformă comedia shakespeariană într-o explozie de energie, umor ireverențios, fluiditate identitară și momente aproape cabaretice, cu o viziune feministă și efervescentă care celebrează haosul iubirii și iluzia. Și totuși, contrastul se amplifică și mai mult dacă adăugăm „Regele Lear” recent montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova ce a avut premiera în februarie 2026, în regia lui Silviu Purcărete – tragedia shakespeariană tulburătoare, plină de forță și sens profund, care explorează nebunia, trădarea familiei și prăbușirea autorității cu o intensitate vizuală și emoțională copleșitoare.
Dacă Hadârcă ne confruntă cu coșmarul puterii abuzive azi, Șerban ne invită să visăm și să râdem în mijlocul confuziei, iar Purcărete ne aruncă în abisul tragic al bătrâneții și al orbirei sufletești – trei fețe complementare ale aceluiași Shakespeare românesc: una gravă și urgentă la Chișinău, una jucăușă și eliberatoare la Constanța, alta profund tragică la Craiova. Toate demonstrează cât de viu, relevant și divers rămâne William Shakespeare în teatrul românesc contemporan de pe ambele maluri ale Prutului.
Influența lui Petru Hadârcă asupra teatrului românesc este una dintre cele mai semnificative din ultimii ani, transformându-l într-un adevărat arhitect al unității culturale și al rezistenței prin artă.
Pe malul stâng, ca director general al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din 2013, Hadârcă a revitalizat instituția prin spectacole care abordează teme sensibile: memoria istorică (foametea din 1946-47, deportările în Siberia în „Dosarele Siberiei”), identitatea românească și valorile europene. Montări recente precum „Richard al III-lea” (premiera ianuarie 2026) sau „Grădina de sticlă” (după Tatiana Țîbuleac și despre care am mai scris aici) arată un teatru curajos, relevant și „cu degetul pe rană”, care provoacă spectatorul la meditație profundă despre deznaționalizare, suferințe istorice și libertate.
Pe malul drept, influența sa este vizibilă prin inițiative concrete de unire teatrală. În 2014, împreună cu Ion Caramitru, Hadâcă a lansat proiectul „Teatrul românesc București-Iași-Chișinău” cu turnee bilaterale. Din 2015, a inițiat și coordonează Reuniunea Teatrelor Naționale Românești la Chișinău – un festival anual masiv (ajuns la ediția a X-a în 2025), conceput inițial ca „scut cultural” împotriva propagandei ruse – ca parte a războiului hibrid, oferind modele alternative de artă liberă și ancorare în lumea democratică. Proiectul facilitează schimburi regulate de spectacole, co-producții (inclusiv cu Teatrul Național Radiofonic din România), participări la festivaluri (Sibiu, București, Iași) și dialoguri care consolidează identitatea comună, circulând emoții, valori românești și conștiință europeană. Reuniunea a devenit un eveniment major european de arte scenice, motivând generațiile tinere să apere libertatea și modelul occidental.
În ansamblu, Hadârcă construiește punți durabile: promovează limba română ca patrie spirituală, memoria comună și democrația prin teatru viu și angajat. Decorat în România cu Ordinul „Meritul Cultural”, el influențează nu doar repertoriul și managementul teatral, ci și conștiința transfrontalieră – un model de rezistență artistică și unitate organică în spațiul românesc, care inspiră și regizori mai tineri (cum ar fi Dumitru Acriș) prin mediul cultural promovat de el.
Dar asta nu e tot!
O echipă a Teatrului „Alexie Mateevici” din Chișinău a realizat un mic, dar impresionant turneu la București în ianuarie 2026, prezentând două spectacole pe scena Teatrului Mic. Cu sala plină și bilete vândute integral („casa închisă”), turneul a demonstrat forța teatrului moldovenesc contemporan și legăturile strânse cu publicul din România. Spectacolele au fost primite cu entuziasm, urmate de discuții și aplauze furtunoase, consolidând punțile culturale peste Prut.
Primul spectacol a fost „Între noi e totul bine”, în regia lui Slava Sambriș, după un text caustic al polonezei Dorota Masłowska – o satiră tăioasă asupra societății contemporane, cu ironie, absurd și reflecții asupra relațiilor umane. Al doilea, „Tristețe și bucurie în viața girafelor” de Tiago Rodrigues, un text delicat și profund despre lume văzută prin ochii unei fetițe de nouă ani (Girafa), care pune întrebări inocente despre șomaj, sărăcie sau tensiunile adulților. Cu Diana Boșcov în rolul principal (Girafa), alături de Victor Untilă și Grigore Bechet, spectacolul a emoționat publicul prin sensibilitate și umor subtil, arătând cum copiii pot învăța adulții să privească lumea altfel. Un moment memorabil al teatrului tânăr și curajos din Chișinău
Diana Boșcov este una dintre cele mai promițătoare actrițe tinere de la Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău – cea mai tânără din trupă. Cu o sensibilitate aparte și o prezență scenică captivantă, ea a cucerit publicul prin roluri memorabile: Micul Prinț (în spectacolul omonim, cu sute de reprezentații și Premiul Președintelui UNITEM), Girafa în „Tristețe și bucurie în viața girafelor” de Tiago Rodrigues, Catherine în „Artă” de Yasmina Reza sau alte montări ca „Între noi e totul bine”. Originară din Cahul, Diana reprezintă generația nouă care îmbină talentul organic cu o maturitate surprinzătoare, contribuind la vitalitatea teatrului moldovenesc contemporan și la turneele de succes peste Prut. Merită urmărită cu atenție – o stea în ascensiune!
Pentru o ”agenție de turism cultural”
Schimbul cultural teatral între România și Republica Moldova – în special prin prisma unui singur spațiu comun, cel românesc – trebuie să se intensifice urgent și sistematic. Românii din București, Iași, Cluj sau Timișoara ar trebui să meargă mai des la Chișinău, să vadă spectacolele de la Naționalul „Mihai Eminescu”, de la „Satiricus”, „Alexie Mateevici” sau „Luceafărul”, unde se joacă teatru viu, curajos și adesea cu o energie proaspătă pe care o simți imediat în sală. În sens invers, teatrele din Chișinău – cu regizori ca Dumitru Acriș, Slava Sambriș sau actori tineri ca Diana Boșcov – trebuie să vină mai des în România, nu doar cu turnee sporadice, ci cu un program constant: la festivaluri, în stagiuni regulate, în co-producții reale. Doar așa se consolidează punțile, se împărtășesc emoții, se hrănește repertoriul comun și se apără identitatea culturală românească pe ambele maluri ale Prutului – un schimb care nu e doar frumos, ci necesar pentru supraviețuirea și vitalitatea teatrului nostru în vremuri complicate.
Schimbul cultural teatral între România și Republica Moldova trebuie intensificat, ca un flux natural și constant între două părți ale aceluiași spațiu românesc. Românii să meargă mai des la Chișinău – la Naționalul „Mihai Eminescu”, „Satiricus”, la „Alexie Mateevici” sau la „Luceafărul” și să descopere teatrul curajos de acolo. În sens invers, teatrele din Chișinău să vină regulat în România: turnee constante, stagiuni comune, festivaluri sau co-producții. Doar așa se împărtășesc emoții, talente și identitate culturală din și spre ambele sensuri, consolidând legăturile în mod organic și necesar.
Pentru ca acest schimb cultural să devină sustenabil și accesibil, e esențială o ”agenție de turism cultural” specializată pe marele spațiu românesc. (Să nu uităm și românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia sau Albania.) Fără o astfel de inițiativă care să promoveze și să vândă aceste ”călătorii culturale”, potențialul rămâne neexploatat. ”Agenția” ar fi catalizatorul care transformă entuziasmul sporadic în circulație adevărată și vie a teatrului românesc printre vorbitorii de limbă română, oriunde s-ar afla.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
