Redacțiile pentru România și Bulgaria ale postului de radio Europa Liberă/Libertatea – devenit de mult o platformă multimedia – se închid pe 31 martie, după mai bine de șase ani de la relansare. Redacția ungară a dispărut deja, tot astăzi se închid și redacția pentru Macedonia de Nord și cea în limba pashtu.
Europa Liberă/Libertatea (RFE/RL) este finanțată de Congresul american, la cererea administrației. Anul trecut, pentru prima dată în istoria de peste 70 de ani a acestor posturi de radio „surogat”, biroul pentru buget al Casei Albe a cerut o finanțare minimă, la limita legală.
Emisiunile Europei Libere (redacția pentru România desigur) au început în 1951, la Munchen, în Germania în contextual Războiul Rece. I-au însoțit pe români în toată perioada comunistă, dar și după Revoluția din decembrie 1989, în lungul unei tranziții complicate.
În 2008, după ce România intrase în NATO și UE, biroul de la București s-a închis. Prima dată. Redacția pentru R. Moldova, care se cristalizase din cea de limba română, a rămas fidelă publicului de pe ambele maluri ale Prutului încă mulți ani.
Vezi și: Arhiva Istorica, europalibera.org – Europa Liberă Moldova
Redacția pentru România s-a redeschis în 2019, ca „răspuns la declinul indicilor de libertate a presei în această țară”. Și dispare din nou, șase ani mai târziu, prin decizia administrației americane.
Este motivul pentru care vă invităm să citiți/recitiți un reportaj – de fapt o serie de reportaje, care îmbină perfect sensul misiunii istorice a Europei Libere cu actualitatea:
„Lagărele lui Ceaușescu | Mii de copii au murit bolnavi și nemâncați în cămine comuniste. Dovezi judiciare, zero condamnări, dreptate on hold”
• 2.207 de morți suspecte ale unor copii cu dizabilități psihice au fost documentate până acum numai în patru din cele 29 de cămine-spital care au funcționat în perioada 1954-1989.
• Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vorbesc despre „exterminarea în masă” a unei comunități lipsită de ajutorare, adică a mii și mii de copii, pe baza unor dovezi de tip judiciar – acte, mărturii, posibilitatea unor deshumări. Parchetul General închide însă dosarele, invocând lipsa de probe.
• În cei 34 de ani trecuți de la Revoluția Română, nimeni nu a răspuns pentru cruzimile la care au fost supuși zeci de mii de copii. Pare că e mult prea târziu pentru dreptate. Europa Liberă începe un serial despre ce s-a ales de investigațiile privind soarta copiilor morți în lagărele regimului Ceaușescu.
Ramona Maria Roman s-a născut pe 5 februarie 1979, într-un sat din județul Neamț. Era unul dintre milioanele de copii ai Decretului 770 din 1966, care interzicea avorturile și producea cea mai numeroasă generație de copii a României – „Generația Decrețeilor”, cei născuți după 1967.
Mama Ramonei nu era căsătorită și mai avea doi copii. Și niciun venit. Sunt informațiile din ancheta socială făcută în mai 1979. Comisia de anchetă notează: femeia are trei copii – Marius Roman, Vasile Tucă și Ramona Maria Roman și trăiește în concubinaj cu Vasile Tucă, un bărbat care lucra în București și câștiga 1.300 de lei lunar, din care trimitea acasă 300-400 de lei pentru creșterea copiilor. După anchetă, statul a decis să o trimită pe Ramona la casa de copii.
În 1982, după ce împlinise 3 ani, o altă comisie constată că Ramona suferă de oligofrenie și retard. Iar fetița ajunge în Căminul-Spital Păstrăveni, județul Neamț. În îngrijirea statului socialist.
Soarta ei e soarta a încă 300.000 de copii români care au ajuns, în perioada 1954-1989, în orfelinate, case de copii sau cămine-spital, înființate de Guvernul Dej în 1954 și „perfecționate” în epoca Ceaușescu, despre a căror existență știau autoritățile comuniste, familiile și atât. Abia în 1990, publicul a aflat.
Iar imaginile cu copii malnutriți, legați de pat sau înghesuiți în subsoluri insalubre și reci au făcut înconjurul pământului. Lumea civilizată era consternată de ororile care se întâmplaseră în România în numele politicii de sporire a natalității.
Haine și alimente pentru persoanele nevoiașe, trimise în România de persoane fizice sau instituții occidentale, au ajuns în toate colțurile țării. Unele au avut soarta pe care o avusese mâncarea copiilor înainte de Revoluție – au dispărut. Mii de copii au fost adoptați în străinătate, în ciuda unui curent antioccidental care susținea că „toți capitaliștii ne fură copiii”.
Timp de 20 de ani, peste ororile din cămine s-a așternut cenușa tăcerii. Căminele au fost închise sau transformate, copiii rămași în viață au devenit adulți. Unii au reușit să se integreze în societățile în care au ajuns, alții au ajuns la periferia societății românești sau au rămas asistați pe viață în spitale pentru adulți.
Legal, nicio persoană nu a răspuns pentru miile de morți. Istoricii au documentat, în ultimii șapte ani, activitatea din patru dintre spitalele-cămin din țară.
Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICMER) au numărat 2.207 copii morți.
Estimează un total de 15.000 de morți. Numai din căminele-spital, în care ajungeau copiii cu handicapuri fizice și psihice –unii recuperabili, alții parțial recuperabili, unii nerecuperabili.
Dosarele cu numele responsabililor au ajuns pe masa procurorilor. Unul a fost deja închis, celelalte au soarta incertă. Adevărul despre efectele pe care politica de creștere a natalității promovată de Decretul 770/1 octombrie 1966 al lui Nicolae Ceaușescu încă așteaptă să fie aflat.
Citește investigația despre „Lagărele lui Ceaușescu” în Romania.europalibera.org
Citește și: 52.341 de motive să citiți ce rămâne după Europa Liberă România
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Europa Liberă România)
