Avem o problemă legată de lipsa unui concept articulat sub forma unei politici culturale care mai apoi să se decline în strategii, direcții de acțiune și un cadru de reglementare adecvat.
De fiecare dată cînd ajungem să vorbim serios despre cultură, ne împotmolim în aceleași neclarități, amînări și false soluții. Textul de față pornește de la constatarea că impasul nu e nici accidental, nici conjunctural: este rezultatul unui sistem dezarticulat, marcat de traume istorice și de o administrare birocratică constant inadecvată. Nu vorbim exclusiv despre lipsa fondurilor sau a infrastructurii, ci despre lipsa de viziune, de asumare și de profesionalism într-un domeniu care ar trebui să fie motor de coeziune și dezvoltare națională. Avem nevoie de o abordare sistemică, coerentă și responsabilă, care să așeze cultura acolo unde îi este locul – în centrul proiectului de modernizare democratică a României.
În momentele de criză în România se apasă butonul de panică. Panica vine la pachet cu urgența și cu soluții radicale care se dovedesc repede catastrofale. Panica și urgența suspendă logica, dar și memoria recentă. Chiar dacă analiștii se pun pe treabă, politicienii nu au timp să aștepte rezultatele, așa că adoptă măsuri care „sună bine”.
Cînd ne uităm la cultură din avion, vedem doar cheltuielile. Nu cele reale, ci cele raportate! Tot din avion se vede cum o cultură subvenționată „nu dă rezultate”, iar o cultură „independentă” nu poate supraviețui. Ca să coborîm puțin cu picioarele pe pămînt și să schimbăm paradigma, trebuie să acceptăm că spinoasa problemă a culturii nu s-a născut ieri sau alaltăieri și că în traiectoria ei modernă se regăsesc cîteva schimbări radicale de direcție și traume istorice severe.
În cultura română contemporană nimic nu e clar în modul de organizare, administrare, conducere. Nimic nu e tranșat corect între ce și de ce avem o cultură publică prin care sînt subvenționate doar anumite tipuri de instituții, și de ce avem o cultură privată supărată pe toată lumea. Nimic nu e limpede în felul în care sînt partajate sarcinile între administrația centrală și cea locală. Nimic nu e scris, explicat sau reglat pentru sprijinirea dezvoltării piețelor culturale despre care avem deja dovezi că sînt surse de dezvoltare locală cu potențial economic.
Artistic, România are multe valori indiscutabile, cultural avem o problemă legată de lipsa unui concept articulat sub forma unei politici culturale care mai apoi să se decline în strategii, direcții de acțiune și un cadru de reglementare adecvat domeniului.
Din 2014, toate cele 72 de studii și cercetări publicate de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală folosesc date statistice relevante, argumente antropologice, sociologice, culturale și nu în ultimul rînd politice, comparații cu alte țări din Europa de Est, sugerînd soluții viabile de remediere a unei situații care să nu degenereze într-o discuție fatală domeniului. Demonstrațiile au fost permanent dublate de ateliere, cursuri, conferințe, mese rotunde, pătrate, de toate mărimile și culorile și nu a existat ocazie în care eu și colegii mei să nu pledăm pentru o abordare decentă a întregului sistem.
Deși premisele au fost gîndite corect…
Traumele de sistem nu sînt de dată recentă și au fost semnalate acum o sută de ani de profesorul Dimitrie Gusti care scria într-una din concluziile cercetărilor sale sociologice că: „… problema cea mai mare este că națiunea românească nu are o cultură unitară. De-o parte stă, neexplorat, fondul cultural imens și autentic al satelor românești. De altă parte stă o cultură superioară a orașelor, atrasă divergent, de zările altei culturi: germană în Transilvania, franceză în Vechiul Regat, rusească în Basarabia”. Și tot el propunea ca aceste două direcții să se apropie „printr-o unitate de viziune culturală ca element principal de cimentare a unității politice naționale printr-o organizare adecvată a culturii românești superioare, iar în paralel, prin ridicarea culturală a poporului românesc în general.” (Mircea Vulcănescu, Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Editura Eminescu, 1998).
În perioada 1920-1931, Gusti s-a ocupat în permanență de dezvoltarea unui sistem integrat de organizare, înființînd biblioteci, cămine culturale, direcții de instrucțiune publică și cultură, fundații cu scop social. Răspîndirea lor se baza pe împărțirea administrativ-teritorială, astfel încît să creeze o rețea care să cuprindă cît mai multe comunități din orașe mari, comune, sate.
Istoria culturii socialiste e o poveste lungă și complicată în care conducătorii, securitatea și arhitecții noului regim s-au implicat pentru că fuseseră instruiți să urmărească modificările mentale și spirituale în cele mai mici detalii. Cunoașterea, înțelegerea semnificațiilor, spiritul critic și creativitatea au fost timp de 45 de ani afectate și parazitate constant, astfel încît memoria de ansamblu a culturii s-a estompat.
Ce nu am avea voie să uităm e că obiceiul dublului discurs, al demagogiei care nu ține cont de sensul termenilor, al folosirii dezordonate a raționamentelor și ceața generală în materie de lege și administrare au fost sădite temeinic în conștiința mediului artistic și civic din România. Istoria instituțională pe care o găsim în arhiva legislativă din perioada 1950-1990 arată că unitățile cultural-artistice erau profund afectate de ideologia comunistă. Toată suflarea culturală era înregimentată cu o carte de muncă în instituții unde se practicau norme unitare de structură și organizare, norme de muncă artistică (Decretul 73/1973, modificat în 1974, 1977, 1985). Aceste uzine de intelectuali (redacții de ziare, reviste, edituri, biblioteci, teatre, opere, filarmonici, muzee, expoziții sau cămine culturale) nu aveau autonomie decizională, ci doar obligația de a face cultura de partid.
Directorii instituțiilor de cultură nu aveau o pregătire specială pentru asta. Erau doar niște profesioniști pe domeniul respectiv, ceva mai respectați de breaslă, atent verificați și controlați de partid și de securitate care, pe lîngă menținerea ordinii, aveau și sarcina de a semnala elementele dușmănoase. Managementul nu era nici cunoscut, nici aplicat, operațiunile financiare și legale erau asigurate exclusiv de funcționari specializați, iar directorii își puneau rareori problema dezvoltării unor strategii sau planuri pe termen lung. Majoritatea comenzilor se dădeau de la centru, „unitățile cultural-artistice” funcționau în regim închis, nu comunicau cu mediul sau comunitatea și nici între ele. Orice strategie concurențială sau partenerială era aproape exclusă.
Aceste pseudo-organizații nu se dezvoltau, dar aveau o activitate intensă, indiferentă la dinamica de consum.
Majoritatea structurilor instituționale riguros organizate au traversat prima decadă după 1989 nemodificate. Consiliul Culturii și Educației Socialiste și-a schimbat denumirea și reprezentanții, dar a păstrat ideea de control și a îmbrățișat birocrația auto-generativă în scopul legitimării.
- În anii 90, a fost mai importantă supraviețuirea decît reforma de fond și construirea unui sistem cultural articulat.
- După anul 2000, actorii culturali care nu au fost adoptați de orfelinatele culturale de stat au evadat în mediul concurențial ostil.
- În 2007, cînd aderarea părea că va aduce schimbări radicale, s-a pierdut din nou trenul, pentru că decidenții de la vîrfurile culturii s-au încurcat în marea politică. În perioadele de construire a noii democrații europene, nicio instituție publică de cultură nu și-a regîndit o structură pe logica activității specifice. Personalul de specialitate și artiștii au refuzat să se ocupe de problema vulgară a administrării.
- În următorii aproape 20 de ani, profesioniștii și-au consumat energia împotriva managementului în loc să-l adopte în folosul propriului domeniu. În paralel, instituțiilor publice li s-au aplicat cam toate prevederile administrației de ghișeu, la care se adaugă permanent o muncă birocratică nepotrivită cu obiectul de activitate.
Valsul centralizărilor, decentralizărilor și schimbării subordonării instituțiilor publice de cultură aflate în coordonarea sau subordonarea Ministerului Culturii din 1990 pînă în zilele noastre merită o analiză minuțioasă separată, dar aici mă voi limita să observ că nu a existat nicio tentativă de a construi o viziune de ansamblu, care să pună bazele conceptuale pentru mediul cultural activ din România.
Cronologic documentele centrale mai importante se pot înșira cam așa:
- În 1997-2003 s-a elaborat un Plan de dezvoltare culturală – plan care nu a fost adoptat la nivel guvernamental.
- A urmat o Strategie sectorială în domeniul culturii 2014-2020, care nu a fost nici ea adoptată.
- În 2019, Ministerul Culturii, reprezentat de Unitatea de Management a Proiectului (UMP), a luat hotărîrea de a elabora o strategie pentru cadrul următorului program financiar european 2020-2027. Pandemia a amînat lucrările, dar s-a repornit entuziast în 2022 pentru o altă țintă: 2030. Proiectul, finanțat din Fondul Social European, prin „Programul Operațional Capacitate Administrativă 2014-2020 (SIPOCA) afirma „necesitatea unei abordări strategice holistice și nevoia de contextualizare a culturii cu celelalte domenii care alcătuiesc peisajul cultural, economic și social la nivel național”. S-au făcut analize și evaluări pentru toate Sectoarele Culturale și Creative din România și s-a elaborat un document sintetic numit Viziune strategică și coerentă pentru sectorul cultural, care a dispărut miraculos pe traseul de avizare.
- În 2025, strategia nu există și nu a fost aprobată.
- În 35 de ani nu s-a formulat niciodată o politică culturală a României, dar despre asta nimeni nu mai aduce vorba…
Cultura ca sector de activitate: partea nevăzută
Cultura e un domeniu activ care antrenează activități – unele sociale absolut necesare și unele economice care creează locuri de muncă și profit. Fiind vorba de producția unor bunuri culturale, mai mult sau mai puțin palpabile sau stocabile, producerea acestor bunuri generează organizații specifice. În funcție de capacitatea acestor organizații de a-și acoperi costurile de producție, organizațiile-producător își desfășoară activitatea ca persoane juridice private sau publice.
Cultura are șase funcții care nu sînt comunicate public și sînt activate defectuos. Acestea sînt: creația, producția, diseminarea, prezervarea/conservarea, educația/formarea, managementul și generarea cadrului normativ de acțiune. Domeniul culturii cuprinde o arie vastă de expresii culturale identitare, activități profesionale și procese în urma cărora rezultă bunuri culturale diverse care își au publicul și consumatorii lor.
Cultura publică (adică formele de expresie culturală subvenționate de la buget) a inclus încă de la începutul sec. XX cîteva dintre formele de expresie culturală identitară care nu-și pot acoperi costurile de producție și de distribuție, printre care: patrimoniul construit cu valori foarte mari, patrimoniul mobil (obiectele de muzeu), cel imaterial (doar meșteșugurile tradiționale) și partea de prezervare a cărții prin biblioteci, precum și a documentelor valoroase prin arhive. Alături de acestea, statul român (printr-o tradiție preluată din Franța) susține, sau ar trebui să susțină, centre culturale cu misiune de educație culturală elementară pentru zonele rurale și mic-urbane, considerate indispensabile educației cetățenești și civilizației democratice.
Toate celelalte organizații producătoare de bunuri culturale mai accesibile au generat organizații private, industrii creative care operează pe o piață pentru care nu sînt nici acum generate reguli și facilități. Ele au totuși avantajul că generează o cerere de divertisment în baza căreia pot să-și vîndă produsele și să-și genereze venituri. Unele dintre formele de expresie mai complicate sînt devitalizate pentru că nu pot genera o cerere în absența oricărui sprijin (ca de exemplu artele vizuale contemporane, care se descurcă greu în afara marilor orașe). Alte industrii au nevoie de sprijin material – spații expoziționale, săli de spectacol, rețele de difuzare, facilități fiscale etc.
O clasificare foarte utilizată plasează organizațiile, profesioniștii și bunurile culturale de consum generate la nivel național într-o schemă care permite monitorizarea, departajarea și studierea dinamicii lor; schema poartă denumirea de Sectoare Culturale și Creative (SCC) și a fost elaborată de o secțiune a EUROSTAT (EssNet Culture) în anii 2007-2012. Din 1997, Eurostat – Centrul Statistic al Uniunii Europene – a demarat un proiect de raportare statistică pentru obiective și resurse culturale:
Despre Sectoarele Culturale și Creative se vorbește des, dar factorii de decizie au evitat să le explice oficial.
SCC sînt sectoare de activitate care au ca bază creativitatea și care reunesc produse sau servicii, generează organizații, piețe de consum, cuprind practici sociale diverse recunoscute ca fiind culturale, care înglobează reprezentările estetice și filosofice ale unui popor și dau un profil identitar distinct poporului respectiv. SCC includ industrii creative dinamice, care pot deveni motoare de dezvoltare locală sau regională, dar și instituții publice susținute de stat pentru prezervarea formelor de expresie culturală identitare. Pentru că se pare că nu înțelege sau nu dorește o departajare între activitățile de producție culturală și administrația publică centrală și/sau locală, Ministerul Culturii întîrzie să adopte această clasificare, alterînd astfel orice comparație cu alte state europene și blocînd în același timp încurajarea creației ca motor de dezvoltare și educație.
Firește că doar clasificarea și definirea activităților, organizațiilor și bunurilor culturale nu ar putea ele singure să rezolve problemele sistemice pe care le cărăm după noi de decenii. Doar că și acest mic gest ar putea aduce puțină ordine și rațiune într-un domeniu în care pare imposibilă monitorizarea sau elaborarea unor indicatori de performanță. Această devălmășie generează confuzie în administrarea patrimoniului de toate categoriile, descurajează sprijinul mediului de afaceri și parteneriatele cu mediul profesional din restul Europei, împiedică evaluarea corectă a instituțiilor și încurajează autoritățile locale să dubleze cheltuielile pentru cultură cu alte categorii de cheltuieli sau proiecte pe care le finanțează după propriile gusturi.
Cui aparține cultura publică?
În primul rînd cetățenilor, care conform politicilor din spațiul european au drepturi culturale subînțelese, iar în unele Constituții, expres menționate. Cetățenii au dreptul la o ofertă de calitate și tinerele generații au nevoie de programe de educație culturală. Motivațiile se regăsesc în toate recomandările și convențiile europene pe care România le-a ratificat deja: Convenția Culturală Europeană este un acord al Consiliului Europei, adoptat în 1954, care vizează cooperarea în domeniile culturii, educației, tineretului, sportului, limbilor și valorilor comune pe continentul european. România a ratificat Convenția Culturală Europeană la data de 17 decembrie 1991, prin Legea nr. 77, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 20 decembrie 1991. Indivizii devin cetățeni prin cultură și capătă conștiința propriei umanități prin cultură.
Instituțiile publice de cultură sînt în continuare cele mai decente păstrătoare ale limbii literare, surse de alfabetizare culturală națională, locuri destinate descoperirii sinelui și cultivării imaginației sau a spiritului civic elementar, precum și locuri care favorizează comunicarea sau exprimarea de sine. Chiar și atunci cînd nu-și ating impecabil potențialul, instituțiile publice pot rămîne repere informaționale sau centre de educarea cunoașterii prin simboluri.
Cultura publică nu este opusul culturii private și, dacă i s-ar recunoaște corect rolul și poziția în comunități, ar putea mai ușor colabora cu toate formele de cultură privată în folos reciproc. Fără cultura publică înțelegerea formelor contemporane este aproape imposibilă pentru tinerele generații. E o chestiune de acumulare de coduri de descifrare. Cu alte cuvinte, cultura publică alfabetizează consumatorul pentru formele contemporane, educîndu-l pentru înțelegerea propriilor valori umaniste și oferindu-i instrumentele necesare pentru a se plasa pe sine într-un viitor realist. Instituțiile publice sînt depozitarele memoriei culturale sociale comunitare, iar organizațiile private sînt, prin natura lor, dinamice și creative.
Managementul. Aoleu!, managementul
Managementul cultural nu a fost dorit de sistemul administrativ din România. În primul rînd nu și l-au dorit politicienii, pentru că li s-ar fi diminuat autoritatea și puterea politică. Mulți dintre ei s-au amestecat personal în textul de lege, introducînd exceptări sau definiții confuze care reglau diverse excepții inutile, dar care au făcut din lege o aiureală greu de descifrat. În paralel, a început o campanie în rîndul directorilor, care oricum nu voiau să înțeleagă că e mai simplu să înveți management, decît să fii la cheremul șefilor. Inițial, legea managementului cultural elimina numirile politice pe viață și oferea posibilitatea de a învăța în sfîrșit administrarea corectă a organizațiilor. Asta ar fi făcut și să dispară aura de supraoameni a directorilor. Așa că, în al doilea rînd, managementul cultural a fost urît de directorii care se așezaseră de ceva timp pe numiri confortabile.
În jurul acestei prevederi legale circulă un folclor păgubos și indecent… Discuțiile sînt anormal de tensionate și de partea decidenților (care insistă să elimine profesioniștii culturali din funcțiile de conducere), și de partea profesioniștilor care vor modificări prea detaliate. Imixtiunile recurente din partea autorităților și din partea persoanelor fizice au făcut de nerecunoscut actul normativ care ar fi trebuit să ducă la profesionalizarea managementului cultural, nu la blocarea lui.
Cultura organizațională a organizațiilor culturale
Principala resursă culturală sînt profesioniștii de toate categoriile, fără de care cultura nu-și poate transmite bunurile create către comunitățile de beneficiari. Cultura are nevoie de niște profesii atît de specializate și dispersate încît cu greu poți identifica trunchiurile generale. Majoritatea liceelor și universităților vocaționale nu pot oferi decît cursuri de mijloace de expresie artistică și, din sondajele desfășurate în perioada 2022-2024, reiese că absolvenții nu dețin alte competențe necesare pentru liberalizarea domeniului. Piața locurilor de muncă e excesiv concentrată în orașele mari, unde ne confruntăm cu un exces de ofertă, dar în micul urban și în zonele rurale cu greu mai găsești personal pregătit pentru un act cultural decent.
Efectul nedorit din perspectiva consumului este acela că generează discrepanțe sociale, culturale și educaționale între orașele mari și restul țării. Lipsa contactului cu forme culturale de la vîrste fragede denaturează nivelul și frecvența consumului dorit de cultură, iar dacă cei care migrează către orașe pentru locuri de muncă nu știu la ce folosește cultura și nici nu au vreun orizont de așteptare estetică, atunci e puțin probabil ca aceste categorii să poată trece pînă la vîrsta adultă la forme complexe. Așa se explică și popularitatea și frecvența de consum pentru divertisment – o formă de petrecere pasivă a timpului liber care nu activează participarea și formarea gîndirii critice.
Pentru cei foarte tineri din zonele dezavantajate cultural, ca și pentru cercurile de non-consumatori, migrați din zonele rurale, dispariția instituțiilor publice de cultură este foarte gravă.
Ce ar trebui să schimbăm?
Nu există o soluție simplă la o problemă atît de complexă ignorată timp de 30 de ani și agravată de perspective economice recesionale. Un domeniu fără cerere formulată care aspiră la performanță și respinge standardele nu va fi niciodată în același plan cu urgențele pragmatice, iar beneficiile culturii nu se pot raporta nici la kilogram, nici la hectar. Obsesia de a obține rezultate concrete nu se aplică domeniilor unde nu cantitatea este relevantă.
Dacă formele de cultură pentru care, conform Constituției României, statul e obligat să faciliteze accesul vor fi tratate ca niște proiecte de infrastructură (o șosea, un pod sau un spital), atunci bătălia pentru cultură e ca și pierdută. E nevoie de o schimbare a paradigmei pentru aceste domenii intangibile și nestocabile. Cultura publică nu e administrație publică, în timp ce cultura privată este ancorată în contemporaneitate și extrem de inventivă. Sînt două tipuri de persoane juridice, complementare și nicidecum în competiție.
Înainte însă de a-și asuma atribuții care privesc cultura națională, toate autoritățile vor trebui să se asigure că pot face apel la specialiști cu experiență, deoarece niciun reprezentant din aparatul politic nu poate lua o decizie corectă după gustul personal în cele nouă Sectoare Culturale și Creative care reunesc peste 40 de forme de expresie artistică sau culturală.
Există mai multe căi de a reconstrui UN SISTEM cultural. Putem începe cu…
Date concrete despre mărimea și costurile instituțiilor publice de cultură
Pentru a obține o imagine de ansamblu e nevoie de cunoașterea unor seturi de date cantitative și sortarea lor calitativă. Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală desfășoară din 2014, sub îndrumarea Institutului Național de Statistică, un proces de detaliere și încadrare a acestor date în funcție de specificul activităților și al bunurilor culturale de consum, încercînd totodată să promoveze actualizarea definițiilor și clasificărilor din actele normative speciale. La nivel național, datele INS sînt uneori imprecise, nu pentru că ar fi colectate defectuos, ci pentru că nu există definiții clare în legislația aplicabilă culturii. La rîndul lor, autoritățile județene și locale nu respectă întotdeauna nici clasificările stabilite deja prin legile speciale, interpretînd excesiv sau operînd încadrări aleatorii.
Numărul instituțiilor publice de cultură de la nivelul autorităților locale s-a redus semnificativ în ultimii zece ani, așa cum se poate constata și din situațiile publicate pe platforma INCFC dedicată cartografierii instituțiilor publice și organizațiilor culturale private:
Toată dinamica numărului de instituții publice de cultură este semnificativă, mai ales după ultimii ani electorali, cînd guvernul a decis că rețeaua instituțiilor publice este prea apăsătoare și nu mai are motive întemeiate s-o prezerve. Astfel, dacă în 1990 România avea 4458 de biblioteci publice, în 2007 – 2941, în 2011 – 2455, în 2022 numărul acestora a ajuns la 1914.
În mod simetric, așezămintele culturale au plecat de la un număr de 7110 în 1990, pentru a ajunge la doar 25 de instituții publice cu personalitate juridică proprie în anii după pandemie. O analiză amănunțită a situației căminelor culturale o regăsiți în prima ediție a Atlasului cultural:
La ora actuală, sistemul instituțiilor publice de cultură format din biblioteci, muzee, instituții de spectacole sau concerte și așezăminte culturale mai cuprinde doar:
- 55 de instituții mari în subordinea autorității centrale (Ministerul Culturii + alte ministere);
- 199 de instituții în subordinea autorităților județene;
- 182 de instituții în subordinea municipiilor și orașelor;
- Și 16 cămine culturale în subordinea autorităților comunale.
Adică un total de 452 de instituții publice de cultură răspîndite inegal care reprezintă toată rețeaua de ofertă culturală la nivel național. Finanțarea acestor instituții (cu tot cu personalul administrativ și auxiliar), cu toate cheltuielile de funcționare și cheltuielile pentru producția bunurilor culturale propriu-zise reprezintă o sumă totală de 932.817.495 de lei de la bugetul de stat și 3.485.095.857de lei de la bugetele județene și locale; adică o alocare bugetară totală de 4.417.913.352 de lei folosită exclusiv pentru instituții publice de cultură reprezintă sub 1 mld. de euro pentru cheltuiala efectivă cu aceste persoane juridice.
Raportat la cei 18.097.100 consumatori de cultură, cu vîrsta de peste 5 ani (conf. RPL 2021), acest buget înseamnă 244 lei pe an sau 49 euro pe an pentru fiecare locuitor. În 2023, în clasamentul cheltuielilor publicat de Eurostat, România se situa pe ultimele locuri la cheltuiala per capita în cultură, alături de Malta, dar devansată de Bulgaria, Cehia și la o distanță considerabilă sub Ungaria.
Cheltuiala la nivel național pentru cultură mai cuprinde însă și tipuri de cheltuieli fără legătură cu misiunea și rolul culturii publice. Într-o proporție foarte mare, sub umbrela cheltuielilor publice pentru cultură se regăsesc sume care ajung la un total de 6.535.358.570 de lei pe an (date actualizate la anul 2024) pentru sport (activități și echipe sportive), baze sportive, stadioane, zone de agrement, cheltuieli pentru servicii religioase, plus alte cheltuieli de recreere și religie, evenimente și proiecte diverse…
Serviciile recreative și sportive adună un procent de 25% din aceste cheltuieli, cu doar 10% mai mic decît toate bugetele celor 452 de instituții publice de cultură clasificate. De remarcat faptul că toate cheltuielile de mai sus însumează în realitate 65% din bugetul autorităților publice și nu există nicio discuție publică despre aceste cheltuieli. În schimb, toată atenția reducerilor se îndreaptă spre procentul de 35% al culturii publice, aflată și așa pe ultimele locuri în Europa.
În ceea ce privește personalul angajat în cultură, din datele statistice oficiale de la INS și din raportările centrale și locale, personalul specializat din instituțiile publice de cultură (cu tot cu personal administrativ, de supraveghere și servicii de acces) nu depășește aproximativ 24.000 de angajați la nivel național. Guvernul nu scapă nicio ocazie de a ne aminti de o „supradimensionare a acestui aparat” pe care îl vizează ori de cîte ori se pune problema reducerilor. Totalul de angajați în sistemul bugetar raportat în luna martie 2025 era de 1.306.241. Chiar dacă din aceștia scădem angajații din învățămînt, cercetare și sănătate, continuă să rămînă peste 650.000 de funcționari care sînt de vreo 27 de ori mai mulți decît personalul din cultura publică.
După 40 de ani de muncă în și pentru cultură, refuz să mai răspund la întrebarea „Ce e de făcut?”. Dar cred că avem o a doua șansă…
Articol publicat inițial în revista Dilema, din 18 iunie 2025.
