Nu se aștepta nimeni ca al „30-lea și ceva, king of culture” să aplice legea, când n-a aplicat-o nici pentru el. E, totuși, ministrul care e în proces cu el însuși! În guvernul ăsta care a promis tăieri, el a mimat o manevră, când erau să pice niște fraieri la bufoneria aia de comasare, și atât. De 37 de ani e vizibil! și pentru orbi că nu se vrea nicio schimbare din interior. Acum a fost o altă dovadă. Mult zgomot pentru nimic. Pontajul, în toate marile teatre din lume se face la cititoarele de card. Inclusiv invitații din spectacole primesc carduri de acces (sunt pontați). E și o măsură sanitară de sistem. Sigur, se poate da cardul unui prieten, na. Ministrul, ca actor, a vrut puțină telenovelă și atenție din partea publicului. Le-a arătat doar pisica. Dar fără pisică ruptă în două, doar cea a lui Schrödinger, nu se rezolvă nimic. În schimb, peisajul se conformează cu tabloul caragialesc al sistemului cultural.
Paradoxul și aberațiile made in Romania
Se tot strigă, mvaaai cultura! Publicul imbecilizat care nu servește cultură. Voi sunteți de vină, always!
Conform barometrului cultural, non consumul în rândul populației, teatru și muzică cultă, este între 75 și 85%. Restul (25 și 15%) merg odată pe an sau odată la șase luni. Sub 3 procente merg lunar. Am dubii. Cred că e doar interferența frecvenților care în marketing se numesc heavy consumers, nu sunt mai mult de 0,5%, dar îmbunătățesc semnificativ media.
Cauza e aceeași de zeci de ani:
Accesibilitatea. Barierele care i se pun cetățeanului: frecvența/prezență (titlu/spectacol), bariere financiare, disponibilitatea.
Prima barieră: Dacă într-o sală, într-o zi, nu se joacă/cântă nimic, n-ai ce să vezi, la mintea cocoșului, nu?
A doua barieră: Dacă biletele sunt prea scumpe, te hotărăști ce plătești, factura la gaze, meditațiile copiilor sau te duci să asculți concertul preferat, nu? Dacă mai sunt și drumuri și cazări incluse, s-a terminat cu cultura. Infrastructura care nu te îmbie la nimic.
Disponibilitate. Spectacolele jucate doar seara sunt numai pentru locali. Limitrof nu se poate atinge nimeni. Nu există structură de transport și nici măcar siguranța celui existent. Mi s-a întâmplat să aștept STB care n-a mai circulat, o fi adormit șoferul.
Toate acestea, și altele desigur, se întâmplă pentru că sistemul funcționează exact ca pe vremea împușcatului. Nu s-a produs nicio schimbare, doar actorii s-au schimbat.
Se creează cerere falsă prin programări rare și puține (cum era coada de așteptare la Teatrul Mic sau la Dacia), așa că, să vinzi biletele pentru niște sălițe, în comparație cu mamuții londonezi, nu e nicio dificultate. Se fac premiere multe astfel că rotațiile de titluri au devenit glume proaste. În timp ce la Londra se atinge suta (100) de spectacole în trei luni, la noi se atinge în 10 (zece) ani, dacă și atunci. Asta înseamnă că, piesa, în sine, e blocată, depozitele sunt blocate cu recuzita, rolurile sunt blocate de actorii din distribuție. Kill Creativity! Iar spectatorii sunt tratați în zeflemea, cu calendare afișate când vor ei și de la o lună la alta.
Aberații:
Pontajele se fac la scenă, dom’ ministru!
Iată, exemplificat aici, chiar cu ce se întâmplă la TNB, teatru aflat în centrul unui scandal care ține de ceva vreme. Aș vrea să fie limpede, așa e în toată țara.
Calendarul afișat se termină brusc în martie. De parcă de-atunci toată lumea ar fi concediată, sau s-o fi anunțat cutremur, nu știm.
TNB are 6 săli. În această săptămână numărul spectacolelor programate este de: 11.02 – 1, pe 12.02-2, 13.02-4, 14 .02-3, 15.02-3. Deci din 30 de spectacole care ar fi putut fi jucate într-o săptămână, sunt programate 13! Fără matinee.
#Matineele, încep între 13-14.00, ele s-au permanentizat (referință la Londra) pentru a crește accesul și celor din alte zone ale țării și limitrofilor. Mai nou, la Londra, și din alte țări.
Cu alte cuvinte, pentru că lunea și marțea au liber, rezultă că ei nu folosesc nici 40% din capacitatea teatrului, pentru care nici nu plătesc chirie, li s-a atribuit sediul din oficiu că așa a rămas cutuma comunistă. Cum s-ar zice popular, stau cu fundu’ în șase luntrii.
Din programul afișat, jumătate sunt producții și cu artiști colaboratori!!! Alți bani, altă distracție. Cu programe denumite hilar, „uși deschise pentru toți”?!, niciun fel de imaginație, deși concludent ar fi fost să se numească „noi jucăm doar pentru noi, fraierilor!”.
Pe același calendar, conform distribuțiilor, doar UN SINGUR actor urcă pe scenă de 5 ori. Practic, își face „norma”(sic!) Restul are între una și 3 apariții (rar). N-aș putea spune din angajați, câți nu urcă pe scenă săptămâna aceasta. Matematic ar fi cam 65% din angajați.
Și această nouă pandemie. Sunt foarte mulți colaboratori dar full time angajați în alte teatre de stat, de unde chiulesc pentru a primi extra money, tot de la stat. Poate au fost doriți, poate au câștigat castingul. Iar dacă sistemul le permite să sugă de la mai multe țâțe deodată, fără să presteze, de ce nu? Unii merg în zona privată. Teatru și film. Și acolo intervin semne de întrebare pentru că nu prea am găsit venituri declarate (impozitate) pe cât se joacă, vorbim la nivel de plăți, că doar nu o face nimeni caritabil și nici nu cred că se plătește în criptomonede. Voi mai săpa că a devenit o piață interesantă, care s-a extins și peste granițe, pe modelul concertelor. Mai ales că au fost implicate și producții realizate cu finanțări publice, la un moment dat. La o privire sumară, sunt actori care câștigă constant în jur de 6-7.000 de euro pe lună, bine, 1/3 din sumă vine automat pe card de la stat. Asta deplângea și domnul Nour când nu i s-a mai prelungit contractul de colaborare la operetă. I-a fost jefuită liniștea, omorâtă siguranța zilei de mâine că nu-i mai intrau banii pe cont când el cânta prin diverse alte spații.
Nu e nimic greșit cu colaborările și alegerea celui mai bun în rol, dar, băieți, atunci, fără contracte de (ne)muncă! Pentru asta s-a inventat freelance-ingul. Chiar un regizor se plângea că pentru o montare a trebuit să aducă colaboratori, angajații teatrului aveau comisionări personale.
Și există și extratereștrii, supermenii speciei, nu știu cum să-i numesc, la care dacă te uiți câte funcții și contracte de angajare au, zici că ziua are 32 de ore pentru ei. Director la un teatru, actor la altul, regizor, profesor, plus proiecte, asta dacă nu mai e vreun doctorat pe drum, pentru care mai poți lua 950 de lei la fiecare salariu în parte. Poate 10k de euro lunar, nu știu? Acestea sunt faptele.
De cât e privat statul ca venituri prin managementul după ureche și insolența angajaților?
La un preț mediu de 60 de lei/bilet, pentru tot românul, TNB ar încasa săptămânal 130.000 de euro, acum încasează undeva la 50.000 de euro, depinde de ponderea diverselor prețuri. Am făcut calculul pentru aceeași săptămână.
Ce se poate face? Nimic pe legislația actuală. Combinația politic și finanțatul de la stat, nu contează domeniul, locul, e letală. În cazul de față, s-a omorât cultura.
Această camarilă a culturii este mult prea bine înfiptă. Și „tancurile” ar eșua lamentabil.
Comparațiile care dau de gol, dar nu ne interesează. Să muncească ei.
Când subsidiile de la stat sunt maxim 3-40% din buget, trebuie să muncești pe rupte, și pe bani mai puțini. Sau cum e în sistemul cultural cel mai matur din lume.
Ca fapt divers, numărul de bilete vândute la spectacolele din Marea Britanie l-a depășit cu mult pe cel din Premier League. De vreo două ori și jumătate.
Există deja în spațiul public comparația de cost per spectacol/artist între TNB și Teatrul Național al Marii Britanii, cu care am văzut că le place să se și compare, Sala „Ion Caramitru” „… totodată, una dintre cele mai bine dotate din Europa din punct de vedere sceno–tehnic, comparabilă cu Sala Mare a noului Teatru Național din Budapesta sau cu Sala Olivier a Royal National Theatre din Londra.” (site) Informațiile au la bază doar documente publice.
Mai precizez că în Marea Britanie, normele și tarifele sunt stabilite chiar de Asociațiile lor profesionale. A, și e doar un teatru Național, nu fără număr ca la noi.
Pe scurt, lucrurile stau cam așa britanici, obligațiile contractuale standard:
ORE lucrătoare: 43 ore pe săptămână, cu pauze între repetiții (3/5 ore) și spectacol, și minim 11h între spectacole (în cazul matineelor).
Spectacole: Numărul standard de spectacole este de 8/săptămână, ce e în plus, e cu beneficiile de rigoare (există tarife pentru toate situațiile).
Zile de odihnă: Duminica (doar!). Spectacolele susținute duminica se plătesc adițional.
TNB în comparație cu RNTGB (Royal National Theater of Great Britain)
TNB: salariile actorilor pornesc de la 590 și ajung la 830 de euro/săptămână.
RNTGB: pentru 8 prezențe pe scenă/săptămână, actorii primesc 630 de euro săptămânal. Ăsta e tariful de referință (minim). Chiar și pentru privați.
Actorul britanic încasează cam 80 de euro/spectacol. Actorul român încasează între 150 euro/spectacol (dacă e prost și joacă mult, să mă scuze domnul Bovnoczki) și 830 euro/singurul spectacol în care joacă sau, și mai șmecher, fără să treacă pe la firmă, pardon, teatru.
Văzând bătaia asta de joc, că n-ai altfel cum s-o numești, mă gândeam, de ce ministrul n-a adus teatrul Ambasadorii la TNB? Nu neapărat să-l comaseze, dar să se ocupe sălile alea cu ceva. I-a cășunat pe operetă cu o singură sală. Mă gândesc că, decât să înghesui două picioare într-o cizmă, mai bine le dai doi pantofi frumoși tuturor.
Dar asta e realitatea cruntă și nemiloasă (sic!) și pentru actorul Naționalului provincial (nu e din Caragiale, deși ar fi putut fi sursa de inspirație). Nu râdeți de necazurile oamenilor!
Nici la muzică simfonică n-o ducem mai bine
În Marea Britanie, există un număr de orchestre simfonice care au subsidii de la stat (ca și la teatre). 30-40%. Grosul vine din activități comerciale (bilete concerte, înregistrări, angajamente- cum ar fi turnee și festivaluri, Festivalul Enescu de ex), donații, sponsorizări. Ca structură organizatorică, de obicei, sunt fundații în care membrii sunt chiar muzicienii. Ca să zicem așa, sunt proprii „patroni și angajați” (sic!).
În Londra sunt 4 orchestre simfonice, 2 în Top 10, 2 în Top 20 și Orchestra BBC.
Orchestre simfonice românești comparativ cu cele britanice
Cele patru orchestre din Londra sunt de rang maxim. Clasificarea ține de mărime, prestigiu, performanțe, număr de concerte, realizări/premii discografice… Conform grilei tarifare, minimul lor per concert, seară, care include și o repetiție în aceeași zi de maxim 3 ore, este de 200 de euro/instrumentist de orchestră, până la 260 șefii de partide. Repetițiile din alte zile, se plătesc cu 60% din bază.
La noi, salariile sunt acoperite integral de stat, exact ca la teatre. Nu există nicio obligație de câte concerte trebuie să ai pe lună.
La Filarmonica bucureșteană, concertmaistru ia 785 de euro/săptămână, adică 392 de euro/concert. Instrumentiștii iau 669 de euro/săptamână, adică 335 de euro/concert. Diferența de 100 de euro în plus față de britanici, un fleac.
Și aici te strici de râs. Un concert maistru din provincie ia pe spectacol 695 de euro/spectacol, pentru că ei au doar unul singur pe săptămână.
Cu toate acestea, nu avem NICIO orchestră simfonică în top 500, deși TOȚI instrumentiștii sunt mai bine plătiți ca în vest, Marea Britanie, sigur. Nu avem niciun cor, nicio o operă, niciun teatru în niciun top iar consumul cultural e ăla pe care l-au măsurat tot ei. NADA.
Astea sunt anomaliile unei legislații criptocomuniste, aberațiile care au dus la implozia culturii, la celebrarea nemuncii, la căpușarea organizațiilor de stat, la camarila din cultură.
Un sistem din ce în ce mai închis, ceea ce a dus la alt paradox. Toți, dar absolut toți artiștii, când și-au dat seama că au talent și pot reuși, au fugit ca dracul de tămâie de încrengătura asta fosilizată și letală. Fac istorie. Și nu vă mint, mi se umflă pieptul și îmi dau lacrimile, de fiecare dată, când îi văd și îi ascult afară.
Poate suna a nebunie, dar eu văd și soare pe strada asta (sic!) pentru că, urmând modelul regizorilor de film, iată Mungiu toarnă cu revelația Oscarurilor Renate Reinsve și nostro fratello, Sebastian Stan, de brother John ce să mai zicem, cel mai probabil, cu mercurialul ăsta ne vor invada artiștii străini. Dincolo, la simfonice, unde este mult praf, închipuiți-vă cum ar fi să te cucerească legiunea alămurilor de la Royal Philhamonic Orchestra. Cum a sunat, frate, Seherezada? Nici n-am fost în sală, dar mi-am dat seama după cum salivau toți doar povestind. Sau mergând mai departe formezi o orchestră cu instrumentiști de afară, aici. Te costă mai puțin.
(Credit photo: Freepik)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
