Diaspora va juca din nou un rol cheie în alegerile parlamentare din R. Moldova din 28 septembrie, așa cum a jucat în alegerile prezidențiale de anul trecut și referendumul pentru integrare în Uniunea Europeană. În 2024, la alegerile prezidențiale si referendumul privind integrarea în UE, votul diasporei a inclinat decisiv balanța în favoarea căii europene. Cum va vota în septembrie? Nimeni nu știe, sondajele de opinie realizate înainte de scrutinul parlamentar nu prind diaspora, nici regiunea separatistă transnistreană.
Diaspora moldoveană este mare, reprezintă cam jumătate din forța de muncă activă. În ultimii zece ani, ponderea moldovenilor plecați la muncă în Rusia a scăzut semnificativ, la ceva peste 250 de mii, dar vocea lor – mai ales pe fundalul războiului din Ucraina – nu poate fi ignorată.
Aceasta este povestea Liliei Istratii, plecată la muncă în Rusia la începutul anilor 2000. Fostă învățătoare de clase primare, fostă șefă de poștă, în Rusia a lucrat în construcție și la curățenie.
Un fragment din periplul Lilei în Rusia, așa cum este surprins în cartea de mărturii: „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită”, de Paula Erizanu, apărută la Editura Cartier, 2025, 322 de pagini, broșată, colecția Rotonda (coordonator: Emilian Galaicu-Păun).
Îi mulțumim autoarei pentru dreptul de a republica aceste fragmente din carte, alese de ea.
Lilia Istratii
Era anul 2001. M-am hotărât din mai multe motive. Din cei cinci copii ai mei, doi erau studenți, trebuia de plătit contractul pentru amândoi. Alt motiv era că nu aveam cu ce să-i îmbrac și să-i încalț. Mai vindeam legume, ouă, dar puțin ce reușeam să adun. Mai făceam conserve, creșteam păsări, iepuri, porci.
(…)
Fratele meu tocmai venise din Moscova și mi-a spus: nu pleca, că e groaznic acolo, te mint, te folosesc, n-o să faci bani, tu ești femeie, ești prea bună, cinstită, nu o să reziști acolo. Mulți își pierd viața, nu se mai întorc. Unde te pornești? Dar mămica m-a încurajat. I-a răspuns: nu o speria, las’ că totul va fi bine. Ea o să iasă din situație. O să reușească. După miezul nopții, eram deja în trenul spre Moscova.
(…)
Când am ajuns acolo, mi-am pus în plan să stau mai puțin de două luni. Dar eu nu știam cum se fac banii în Moscova imperială. M-am dus la o verișoară de-a mămicăi mele, care era dintr-o familie cu zece copii și ea m-a primit. Am stat acolo vreo două săptămâni. Căutam de lucru prin ziare, anunțuri. Am plecat la Moscova cu o consăteancă, Maria, dar în sat i se spunea Marcica, despre care mămica mi-a spus: fii atentă, să nu-ți facă probleme, fiindcă o știa din școală, era cam zbânțuită. Iar eu zic: mămică, n-ai grijă, o să-mi țin direcția. Am început să muncim peste două săptămâni, într-o firmă, unde această consăteancă lucrase cândva cu soțul ei. Ne-am mutat de la mătușa mea într-o gazdă, unde era toată brigada. Locuiam într-un apartament cu trei camere. Dormeam pe jumate de mătras (saltea) pe podea cu consăteanca. Eram foarte mulți, paisprezece oameni. Era doar o potecuță prin cameră pe unde să treci, să te duci la bucătărie ori la baie. Eu nu știam cum să tencuiesc, așteptam să ne învețe cum să ne facem munca, dar atunci când ne-am dus la lucru, nimeni nu ne învăța nimic. Poate că acesta era scopul ei, ca la sfârșit de lună ea să nu-mi plătească nimic. Ea primea banii pentru noi două și îmi spunea: n-ai făcut nimic, șeful ne-a spus că nu ne plătește. Și mă gândeam: atunci de ce mai stau aici? Ca să învăț, trebuie cineva să-mi arate cum se face. Fiecare își căuta de lucru, diferite însărcinări, iar eu umblam pe acolo, ba cu o mătură, ba căram o căldare cu apă… mai pe scurt, nu puteam să lucrez ca o profesionistă. Așa au trecut lunile, din iulie până în noiembrie. De-acum căzuse zăpada, erau minus 30 de grade. Plecasem la Moscova cu haine de vară, dar mi-am luat și o scurtă, așa, de toamnă-primăvară, în caz de ploi. Iar prin omăt cum să mergi, în pantofi? Era imposibil. Și băieții din brigadă mi-au găsit acolo o pereche de încălțăminte veche, aruncată, și mi-au adus-o ca să am ce încălța. Când am ajuns la plată, la trei luni, consăteanca mi-a spus că nu îmi plătește nici atunci, așa am ajuns să nu pot trimite o copeică acasă… Ea nu-mi permitea nici să sun, pentru că banii erau la ea. Îmi spunea că n-avem bani, de ce să sunăm? Nu sunam deloc acasă și mă gândeam: oare ce zic părinții, ce spun copiii? Poate cred că nu mai sunt în viață. Și plângeam, plângeam mult, dar ei nu-i plăcea să mă vadă plângând și mă certa. Atunci mă duceam în baie, deschideam robinetul și sub jetul de apă, plângeam și mă spălam. Plângeam cât puteam ca să îmi potolesc dorul și durerea. Atunci ea mi-a spus: bani nu am primit, dar eu îți cumpăr bilet și tu pleci acasă, să scap de tine. Eu spun: cum să mă duc acasă fără nimic, fără bani? Cum? Numai cu biletul, doar ca să zic bună ziua la copii? D-apoi ce vrei, învățătoareo, vrei să faci bani dacă nu poți lucra? Păi, eu am venit să fac bani. Asta mi-ai promis când m-ai luat cu tine, că o să fac cel puțin 200 de dolari pe lună. Atunci ea m-a alungat din cameră. Am ajuns să stau la bucătărie, cu geanta pregătită de plecare. Un băiat de la noi din brigadă a venit să bea apă și m-a întrebat de ce stau acolo îmbrăcată, parcă de ducă și i-am spus că sunt alungată din cameră și că mâine trebuie să plec cu trenul acasă. Atunci i-am povestit totul despre mine. După asta, el mi-a spus: o să te ajut, povestește tot absolut, ce probleme ai. Când am venit în brigadă, Marcica m-a rugat să spunem că suntem surori, fiindcă amândouă eram Nicolae după tată. Mi-a spus că ne-ar fi mai ușor să ne aranjăm astfel la muncă. Atunci i-am spus adevărul băiatului, că nu suntem surori. Pentru că șeful nostru era moșul lui, băiatul văzuse lista cu salarii și mi-a spus că noi am primit bani, 400 de dolari. Atunci mi-am dat seama că banii erau de fapt la ea. Băiatul a chemat-o pe Marcica din cameră și a urmat un scandal foarte mare. Cu greu, ea a recunoscut că a luat banii și mi-a dat 200 de dolari. Ce puteam face eu cu acești bani pentru familia mea după trei luni de muncă?
Iar am plâns, și băiatul ăsta zice că: știi ce, m-am gândit, am un moș care e un om foarte bun, o să-l sun și o să te dau pe mâna lui. El o să te învețe tot de ce ai nevoie, e priceput în toate. Și a sunat, l-a trezit noaptea din somn, iar peste câteva ore, spre dimineață, moșul său era deja la noi în apartament. I-am spus că vreau să învăț, să lucrez, să fac bani, să scot copiii din sărăcie. Am cinci copii și altfel nu pot să mă întorc acasă. Moșul său era un armean dintr-o familie cu unsprezece copii și m-a înțeles. Atunci m-a întrebat: ce munci poți face? Nu pot face nimic. Instrumente ai? Nici nu le cunosc. Și atunci a spus că: te iau și o să te învăț. Văd că ești o persoană cinstită, nu minți. Am înțeles deodată, după cum mi-ai răspuns la întrebări. Și m-a luat și m-a dus sub Moscova. Acolo era o clădire foarte mare, o casă privată cu patru etaje. La acea casă lucrau trei brigăzi, care aveau sarcini diferite. Atunci el m-a chemat într-o cameră aparte și a discutat cu mine. Pe scurt, te introduc aici în brigada asta de studenți — erau din Azerbaidjan, Uzbekistan — și tu o să înveți în perioada asta instrumentele, dar să nu le pui nicio întrebare. Să fii numai ochi și urechi. Zice că: o să le spui că tu ai grijă de instrumente, le vei duce și le vei aduce din subsol. Îți vor spune ce instrument să le aduci, iar tu îți vei imagina cum arată, după denumirea lui. O să înțelegi cam ce reprezintă. Așa am început lucrul, ei spuneau ce să aduc, eu mă coboram și căutam. Câteodată ghiceam instrumentul, dar altădată aduceam un instrument greșit, iar ca să nu mă pierd, să nu înțeleagă că nu mă pricep deloc în reparații, spuneam că vai, nu l-am văzut, nu am găsit instrumentul. Și așa am învățat toate instrumentele. Mai târziu, el a început să mă învețe pe etape cum să muncesc. M-a învățat cum să lucrez cu tencuiala, cu vopseaua, și cu restul. El avea studii în construcții și cunoștea foarte bine această muncă. Făcea casa de la fundament până la cheie. Și iată așa, timp de opt luni, m-am făcut profesionistă. Atunci când tencuiam, nu aveam ce șkuri (îndrepta), atât de bine m-a învățat să lucrez, cum spunea el, ca în Europa.
În această casă dormeam într-o baie foarte micuță și eram fericită că acolo podeaua era fierbinte. Parcă-mi închipuiam că dorm pe lejancă acasă. Seara nu puteam să adorm, mă gândeam la copii, la cel mic, care și cum s-a culcat, cum s-au învelit, cum au mâncat, ce fac la școală, nu știam nimic despre ei. Șeful îmi spunea: eu văd pe ochii tăi că fizic te afli aici, dar gândul îți este în altă parte. Așa nu o să meargă lucrul. Trebuie să te concentrezi pe muncă ca să poți să faci bani. Tu doar vrei să faci bani, să-ți salvezi familia. Și atunci eu mă concentram toată ziua la lucru, iar seara, de pe la ora 10 până după miezul nopții, mă gândeam la copiii mei și plângeam. Îmi aminteam cum îi puneam în fața mea în rând de la mica la mare, atunci când făceau vreo șotie, îmi aminteam chipurile lor, nu aveam nicio fotografie cu ei. Îmi imaginam că o ajung odată acasă și o să fim foarte fericiți împreună, o să scăpăm de sărăcie și de toate problemele. Cu acest gând mă culcam, cu el prindeam la curaj, iar dimineața, luam munca de la capăt.
Din cauza condițiilor în care lucram, mi s-a declanșat o alergie strașnică, corpul meu nu era obișnuit cu așa ceva, toată ziua eram în praf.
Mai târziu am început să lucrez fără brigadă, cu fiica mea Evelina, lucram la trei obiecte diferite: aveam un obiect unde lucram de dimineață, altul, după amiază, iar al treilea, noaptea. Veneam la gazdă doar seara, ne schimbam hainele, înfulecam ceva de mâncare, luam alte instrumente și ne duceam iar la lucru. Acceptam tot ce era și cădea de lucru, puneam anunțuri pe uși, pe la stații, printre case. Aveam de lucru, numai să dovedesc să lucrez.
Într-o fotografie, m-am pozat cu fiica mea lângă mașina unui șef care nu-mi dăduse banii, îl chema Ivan, lucrasem la el după ce am revenit de sub Moscova. Am mers la cabinetul lui și nu l-am găsit. După asta a venit șeful mai mare, Oleg, care conducea toate brigăzile din Moscova. L-am observat, am întrat în cabinetul lui și i-am spus că Ivan nu-mi dă banii pentru lucru. Și el zice că stai, acuș o să vorbesc cu secretara și totul o să fie bine. S-a dus în cabinetul lui Ivan și au vorbit. Iar eu am mers din urma lui. Stau la ușă și aștept, iar în timpul ăsta, ei discutau despre ceva, însă nu auzeam nimic. Ușa era crăpată, așa că am îndrăznit să bat la ușă și să intru. Șeful ăsta mai mare, Oleg, fusese pe la noi pe la obiect, știa ce facem. Atunci el mă întreabă: ați primit avansul? Eu zic nu. Cum așa? Ivan mi-a spus că ați primit. Și am dat pe față toate lucrurile. Oleg a ieșit și m-a lăsat în doi cu Ivan. El m-a apucat de piept și m-a izbit în perete, apoi mi-a spus, cu niște ochi ca de animal: de unde te-ai făcut așa cinstită? Părinții m-au făcut așa. Dar dacă vrei, și eu pot să mint, ca tine. Așa i-am spus, fără dumneavoastră. Și el a zis că tu nu te temi că n-o să mai exiști în Moscova asta? Da’ ce, Moscova a făcut-o tat-tu? Chiar așa i-am spus. Și el zice: să știi că eu am un fecior care e killer și n-o să mai poți exista în Moscova. M-a apucat spaima, dar nu am dat pe față. Mi-am amintit că atunci când am fost cu brigada la el acasă să facem reparație, cât ștergeam praful după ce terminasem munca, am deschis niște sertare de la mobila de perete și am dat peste trei tipuri de arme: un pistol mai mic, un pistol mai mare cu o țeavă mai lungă și o pușcă de lungime mare. M-am speriat și am închis repede sertarul. De data asta, i-am spus că nu mă las până nu scot banii din el. Și am ieșit din încăpere.
M-am dus la Oleg în cabinet. El mi-a dat un pachet mare cu bani, ca să i-l duc lui Ivan, să-mi dea salariul. După ce Ivan a luat partea lui din sumă, mi-a rămas jumate de pachet. Na, iați-o, îmi spune, și dă și la brigadă. Fă cum știi, mai pe scurt, te lămurești. Înainte de întâlnire, eu vorbisem cu brigada și le-am spus: Măi, dacă vreți să scoatem banii, ne adunăm toți, ne ducem și îi cerem împreună. Da, da, hai. I-am sfătuit: tu vorbește asta, tu spui asta ca să audă și Oleg și să cunoască adevărul. Și ei da, da, da. Au venit până la colțul coridorului și parcă i-am adus aproape de ușă, dar, când colo, am intrat numai eu în cabinet. Când m-am uitat în urma mea, nu era niciunul, toți au fugit. Cândva, făcusem curat în cabinetul lui Ivan și am dat peste niște documente care conțineau toate plățile pentru munca brigăzii, așa am găsit și suma pe care trebuia să o primesc eu. Era o sumă de patru ori mai mare decât cât primeam eu de fapt. Pentru că brigada m-a trădat, m-am enervat, am luat pachetul ăsta și am plecat cu banii acasă, n-am dat nimic nimănui, știam că aceștia erau banii pe care îi meritam eu, așa și i-am spus lui Ivan a doua zi când m-a întrebat despre bani. După asta, n-am mai lucrat la el. Dar amenințarea lui fiul killer m-a bântuit aproape douăzeci de ani, până când m-am întors acasă.
Mă bucura faptul că m-am făcut mai șmecheră datorită soțului meu, că el mă mințea și eu am prins firul, că el mă minte și câștigă, iar eu pierdeam în gospodărie. Și am înțeles că și în Moscova trebuie să lupți pentru ca să câștigi pentru tine și pentru familia ta, trebuie pe alocuri să fii șmecher. Cu cine merită. De altfel, nu exiști.
Am avut mai multe incidente cu poliția. Odată, am ieșit cu toată brigada de la obiect, eu și cu patru bărbați. Munceam de la 10 dimineața până la 11 seara. Și, ca de obicei, încercam să nu mergem toți grămadă, fiindcă poliția își dădea seama imediat că suntem migranți. Te opreau, îți luau pașaportul și trebuia să le dai mită ca să-l scoți. Atunci am rămas în urma brigăzii, la câțiva metri, dar, totuși, poliția ne-a oprit și ne-a luat pe toți la secție. În secția de poliție, ne chemau pe rând într-un cabinet, ca să ne sperie cu deportarea, ca să scoată din noi bani. Era deja târziu, iar eu mi-am dat seama că la acea oră nu mai este nimeni altcineva în clădire. Îmi era frică că după fiecare ușă poate fi cineva, dar nu m-am pierdut. Polițistul luase primul bărbat în cabinet și atunci eu le-am propus celorlalți: haideți să fugim, până când ei doi sunt ocupați. Pașapoartele erau la noi. Dar ei mi-au spus nu, că ne temem. Atunci am hotărât să ies singură pe coridor, iar lor le-am zis că mă duc să-l caut pe șef, să îi arăt registrația (viza de reședință), pașaportul, că e tot în regulă și să-mi dea drumul. M-am dus la ușă, trag de ea, e încuiat. Mă uit, nu-i nimeni pe coridor. Atunci am luat-o spre ieșire, apoi în curte și am fugit mai departe pe poartă, uitându-mă în urmă. Tremuram toată, dar am reușit să ajung acasă. Nu-mi venea să cred că am scăpat. După asta, am aflat de la ceilalți, când ne-am întâlnit, că tuturor le-au luat pașapoartele, i-au pus să plătească, i-au amenințat că îi deportează. Lor le părea deja foarte rău că nu au făcut ca mine, i-au purtat mult timp pe drumuri până când și-au scos documentele, pentru că nu aveau bani să le dea mită. În orice caz, eu am scăpat cu bine.
A mai fost un caz. Lucram atunci într-un apartament. Mă uit că e timpul să cumpărăm de mâncare, atunci îi spun lu’ fiică-mea, Evelina: du-te la magazin, cumpără ceva repede. Ea iese. În timpul acesta, în ascensor, se deschide ușa la alt etaj și intră un polițist. El se uită în ochii ei și spune: tu nu ești de aici. Ea se pierde și tace, nu spune nimic. El apasă pe buton și se ridică unde presupune că lucrăm noi. Aud soneria și îmi zic: dacă e soneria, înseamnă că nu e Evelina. Mă uit în vizor și o văd pe ea cu polițistul alături. Eu tac, nu deschid. În timp ce el sună la ușă, eu ascund pașapoartele într-un pachet de celofan și-l vâr în sacul cu rotband uscat. Arunc acolo o lopățică, ca el să nu caute prin sac. Polițistul, văzând că nu deschid, ia geanta Evelinei din mână și căută cheile, descuie și intră la noi în apartament — asta mi-a povestit Evelina mai târziu. Ah, sunteți teroriști, zice. Sună repede pe la vecini și strigă pe coridor: ieșiți, aveți aici teroriști, cum le permiteți să fie alături de voi, nu vă interesează cine sunt?! Zic: nu suntem teroriști, noi lucrăm. Cum lucrați? Începe să se plimbe prin camere, zice: ah, aici e o brigadă mare, sunt multe instrumente. Dar noi două făceam tot, chiar și lucrul greu, de care se ocuapu de obicei numai bărbații. Cred că polițistului îi părea că a dat peste o brigadă mare și că o să poată să scoată din noi mai mulți bani. Apartamentul aparținea unui băiat al cărui tată lucra în paza lui Putin. Băiatul era șef pe mausoleul lui Lenin. El mi-a spus: apelează la noi dacă sunt probleme. Și atunci eu am îndrăznit și i-am spus polițistului: dumneavoastră n-aveți voie, în primul rând, să luați cheile din geantă de la fiica mea și să intrați în apartament fără ordin și trebuie să ne prezentați legitimația. Am început să-mi enumăr drepturile. Atunci el a ieșit din apartament, a sunat pe cineva și a mai venit un polițist. Zice: noi acuș vă deportăm. Scoateți repede documentele, dacă nu, chemăm grupa operativă. Eu am refuzat, i-am spus că n-am documente, dar și că nici bani de la mine nu o să aibă. Am trimis toți banii acasă. Pentru că nu puteam să-mi continui munca, am sunat la proprietarul apartamentului și el a venit peste vreo două ore. Polițiștii au stat în tot acest timp pe coridor. Proprietarul a ieșit din ascensor, i-a văzut și le-a spus: voi sunteți? A urmat o ceartă scurtă, după care le-a spus polițiștilor: Dacă vreți să rămâneți fără loc de muncă, o fac de mâine. Să nu vă mai luați de oamenii ăștia. Așa am reușit să scăpăm atunci.
Un alt caz a avut loc în tren. M-am urcat să mă duc în Moldova și am adormit buștean. Eram tot timpul obosită, nu mai aveam timp de somn decât în tren, puteam să mă bucur de odihnă, că nu mă deranjează nimeni. Cu mine era și feciorul meu al doilea, Renat. Simt prin somn că cineva mă ghiontește. Renat plecase la fumat, nu era lângă mine. Și aud: vașî dokumentî (documentele dvs.). Dar eu, fiind de pe somn, atunci când am auzit vașî dokumentî, nu mi-am dat seama că mă aflu în tren. Documentele erau sub pernă. Le-am scos și le-am dat. Dar, după ce am deschis bine ochii, am înțeles că poliția nu trebuia să se afle în tren. Mi-am dat seama că sunt niște șarlatani. Se știa că asemenea polițiști se urcau permanent din Kaluga și scurgeau moldovenii noștri de bani de la o stație la alta și coborau. Era un rând de oameni foarte mare. Tuturor din vagonul nostru le-au luat documentele. Eu m-am gândit să mă duc ultima după pașaport și așa am și făcut. Unii ieșeau pălmuiți, scoteau dintr-înșii bani, care aveau, care nu aveau, iar când am intrat eu, unul dintre polițiști a blocat ușa, era foarte zdravăn. Altul, mai mărunțel, zice că iată scot hârtiile și îți fac acuș o anchetă, iar tu o să iscălești. Eu refuz să iscălesc. Ei încep să mă amenințe. Îmi zic: dă să văd ce ai în geantă. Da’ eu în geantă am 28.000 de ruble, să fac nuntă la feciorul meu mai mare, Dorian. Țin geanta strâns, dar cel zdravăn se apucă să tragă de ea. Îi spun că nu-i dau geanta, că e treaba mea ce am în geantă. Dați-mi pașaportul, le spun. Așa cum cel zdravăn stă în ușă și mă trage de geantă, iar cel măruțel stă la masă cu pașaportul meu în mână, văzând că atenția lui e îndreptată spre geantă, apuc pașaportul și încerc să-l smulg din mâinile lui strângând geanta la piept. Jumate de pașaport e la mine, jumate la el, tragem amândoi, pașaportul se îndoaie, mai să se rupă. Celălalt trage de geantă, eu țin și geanta, și pașaportul, mă lupt cu ei doi în același timp. Reușesc totuși să smulg pașaportul și atunci îi spun celui din ușă: Dați-mi voie să trec! Tremur toată. El își desface mâinile și picioarele ca să blocheze de tot ieșirea. Încerc în dreapta, apoi în stânga, și iar în dreapta, nimic, așa că mă aplec și ies printre picioarele lui! Celălalt rămâne încremenit. Nu știe ce să facă, strigă: fuge, fuge! Eu fug repede și mă duc la locul meu, pe patul de sus. Sunt în șoc. Ei vin din nou la mine: dă-mi documentele, cum te porți cu poliția, noi n-am încheiat cu tine. Încep să strig în gura mare că: sunteți niște nerușinați, de unde ați luat hainele astea de polițist, că și eu pot să cumpăr niște haine de polițist și să golesc ca voi lumea de bani! Ei văd că eu nu cobor și, ca să nu piardă timpul cu mine, au pleacă în alt vagon, să mai stoarcă pasagerii de bani.
În tot timpul ăsta, cât m-am luptat cu ei, provodnicul (intendentul) nostru s-a ascuns în camera lui și nu scotea nici un sunet. După ce au plecat polițiștii, provodnicul iese și spune: de ce plângi, femeie, de ce strigi, ce ți-au făcut? Păi cum, dumneta nu auzi că eu, de partea cealaltă de perete, mă lupt cu doi polițiști? Puteau să mă arunce peste fereastră, să-mi ia documentele, să-mi ia geanta, tu răspunzi de viața mea, de securitate. Ai stat ca un guzgan ascuns, acum ai prins la voce? În tot vagonul era o liniște mortală, de parcă nu era nimeni.
După asta, s-a apropiat un băiețel de mine, avea fața foarte bătută, și a zis: ce ți-a făcut matale, că pe mine m-au bătut tare, era roșu, fața îi era umflată. Cereau de la mine bani, eu le-am spus că nu am. Ei ziceau să scot măcar 300 ruble să le dau, dar nu le-am dat nimic.
Migranții lucrau ilegal. Își făceau documente false, tot prin polițiști. Primeau un fel de drept la muncă până când au apărut patentele, un document pentru care tot la ei plăteai vreo 30 000 de ruble și ți-l făceau, din acei bani se dădea mită la cei implicați din secția de pașapoarte. Când a trebuit să-mi fac patentul, am fost nevoită să lupt cu șeful secției de pașapoarte. El mă izbea și îmi spunea să plec, nu mă primea, pentru că nu le dădeam mită. Trebuia să lupt peste tot.
Când a început războiul în 2022, la 24 februarie, aveam o frică foarte mare și înțelegeam că gata, până aici a fost. Am sunat acasă. Toți clienții mei erau panicați, stăteau pe ascuns și priveau prin laptopurile lor tot ce se petrecea în Ucraina. Țin minte momentul în care mă uitam cum una dintre clientele mele la care făceam curat în apartament își adormea copiii, citindu-le povești. În aceleași clipe, rușii bombardau și omorau copii în Ucraina. Simțeam că nu mai pot să-i sufăr, am prins ură, am înțeles că nu mai pot rezista în acea țară. După câteva zile, am decis să mă întorc acasă, să plec pentru totdeauna. Era doi martie, pe data de trei aveam următoarea clientă la care trebuia să muncesc. Toată ziua, cât lucram, ascultam noutățile, le ascultam și când veneam acasă până pe la două noaptea, urmăream tot. În acea zi au început să fie anunțate sancțiunile, s-au oprit zborurile. Am înțeles că nu o să am posibilitatea să ies din țară, că se închid toate drumurile. M-am culcat și am avut un coșmar, niște mâini care se întindeau spre mine din întuneric, iar eu nu puteam să fug de ele. M-am trezit brusc. Am hotărât că plec. Am sunat la ai mei, mi-au cumpărat bilet, au găsit pe opt martie, prin Turcia. Îmi părea că era prea târziu. I-am rugat să caute un bilet cu care să plec mai devreme, mă îngrozea ideea de a rămâne tocmai până pe opt martie. Au returnat biletul spre Turcia. Am decis să iau altă cale, cu autobuzul spre Petersburg, iar de acolo, cu alt autobuz spre Tallinn, Estonia. În aceeași zi, mi-am strâns lucrurile și am urcat în autobuzul spre Petersburg. Clienții mei erau șocați când le-am scris mesajul că plec pentru totdeauna. Am lucrat 21 de ani în Moscova, erau obișnuiți cu mine, mă considerau un membru al familiei. Însă pentru mine era o bucurie că plec acasă, în ciuda fricii și durerii pe care o simțeam din cauza războiului. Pe cer, în drum spre Petersburg, se vedeau urme de rachete, ca niște brazde, de parcă au fost arați norii. Îmi era frică să cadă vreuna peste noi. Am stat șase ore la vama rușilor spre Estonia, cred că voiau și acolo bani. Erau ucrainieni care plecau cu tot cu cățeluși, motănași, părăseau Rusia cât de repede puteau. De la Petersburg am mers cu autobuzul spre Tallinn, la un prieten de-al nostru de familie. Am stat acolo două zile până când copiii au găsit bilet de zbor prin Amsterdam, spre București, iar de acolo am mers cu trenul spre Brașov, unde mă așteptau Gabi și Romina. A fost un drum lung și greu, aveam probleme cu stomacul, m-am ținut doar cu un pachet de covrigei uscați, făcuți cu apă și sare, mâncam câte unu, doi, numai să mențin stomacul. Aveam dureri strașnice, de la reparații, de la soluțiile pe care le-am folosit ani de zile cât am făcut curat în apartamente.
Când am ajuns și m-au întâmpinat copiii, nu-mi venea să cred… Când am plecat la Moscova pentru prima dată, Gabi avea 4 ani, iar când m-am întors de tot, el tocmai împlinise 25 de ani. L-am îmbrățișat, plângeam și mă gândeam cât de mic l-am lăsat, atunci el mă cuprindea de genunchi, dar acum eu întindeam mâinile în sus ca să-l cuprind. Aproape că nu dormeam deloc, discutam despre viața noastră cât am fost despărțiți, dar și despre planurile pentru viitor. Urmăream tot ce se petrece în Ucraina, ne era frică de război.
Gabi a început să mă învețe să lucrez cu dânsul, să traduc. Îi plăcea, traduceam bine, reușisem să mă încadrez în ritmul lui și așa am lucrat trei-patru luni. Dar într-o zi, Gabi mi-a zis: Mămică, nu mai vreau să te văd ghemuită la calculator, mai bine du-te, trage aer curat, fă altceva. M-am întristat că n-o să mai lucrez, pensia era foarte mică, sub 1000 de lei. Pe urmă a fost majorată până la 2500. Ce nu îmi ajunge, compensează Gabi.
Am început să învăț și limba engleză când m-am întors în Moldova. Făceam lecții de engleză regulat. Gabi era profesorul meu, mă lăuda, îmi spunea că am un accent foarte bun.
Acum mergem la festivaluri, la evenimente culturale, citim literatură și ne bucurăm de viață. În orice caz, da, suntem fericiți.
Cu Lilia am vorbit în română, în apartamentul pe care îl închiriază împreună cu Gabi și cu Romina în Chișinău.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
