Buenos Aires este un cadru tensionat unde, în scena politică actuală, concurează diferite variante ale identității naționale. De la moștenirea peronistă, care a legat statul de ideea de popor, la expresiile culturale indigene și regionale care preced statul modern, și până la retorica actuală a guvernului Milei, centrată pe piață și austeritate, ideea unei identități naționale este negociată mereu în spațiul public.
Evita Peron în casa memorială , decembrie 2025
Evita Perón, (Eva Peron pe numele ei real), a fost a fost una dintre cele mai emblematice figuri internaționale politice ale anilor 40-50 ale secolului trecut.
Venită în Buenos Aires din zona rurală a pampasului argentinian, visa să devină actriță. După ce și-a început cariera, a ales să reprezinte clasele sociale defavorizate, deschizând în oraș un centru de integrare pentru femeile sărace. A fondat Hogar de la Empleada (Căminul angajatei), unde femei care, la fel ca și ea, venite de la țară aveau un loc unde să se adăpostească în siguranță. Ulterior, acestea erau preluate de asistenți sociali care le plasau pe piața muncii.
Casa fundație, care acum este muzeu, beneficia de condiții de lux pentru femeile sărace, deoarece Evita considera că oricare dintre ele merită șansa la o viață mai bună.
Din păcate, muzeul azi este destul de gol comparativ cu altele din oraș, precum cele de artă sau istorie. Motivul îl găsim atât în situația politică actuală, cât și în pulsul străzilor din Buenos Aires, care emană cu totul altceva decât nostalgia după un trecut controversat.
Deși perioada de ”aur” a Argentinei s-a oprit la 1930, cea a Evitei, a reprezentat un moment de transformare radicală pentru țară, în care masele de muncitori, numite „descamisados”, au fost integrate pentru prima dată în viața politică și au primit acces la drepturi sociale, educație și asistență medicală prin intermediul vastei rețele de caritate a fundației sale. Acest cadru a creat un prim episod din mitologia Evitei, care avea să apară și să domine scena politică argentiniană.
Cu toate astea, ea a devenit un personaj controversat odată cu timpul: primul lucru care i s-a reproșat a fost că, alături de președintele Argentinei, soțul său, Juan Domingo Peron, și-au clădit un cult al personalității, conducând prin dictatură țara, cenzurând majoritatea presei libere, cât și oponenții politici. Pe lângă înlăturarea opozanților prin diferite schimbări legislative și chiar a constituției, soții Peron aveau un discurs despre sărăcie, dar afișau ținute exagerate și un lux ostentativ, atitudini care au fost considerate populiste și manipulatoare.
Mute din ținutele Evitei sunt prezentate în casa memorială ca o trecere de la sărăcie la lux, unde, din fata fără perspectivă aceasta ajunge prima doamnă a țării. Această imagine pendulează între o predestinare a unui mare lider și ideea unui cult al personalității.
Eva Perón, 19 iunie, 1948: „Căminul de Tranzit îi ocrotește pe cei aflați în nevoie și pe cei care, temporar, nu au o locuință. Îi găzduiește atât timp cât este necesar, până când Asistența Socială le găsește de lucru și le oferă o locuință, astfel încât să poată duce o viață liniștită și să se simtă mândri că sunt argentinieni”
Motivul pentru care muzeul Evitei este aproape gol în perioada liberă a sărbătorilor este, poate, localizarea lui (în cartierul Palermo – unde e zona elitistă a orașului care nu a acceptat-o niciodată pe Evita ca fiind ”de-a lor”) De asemenea, poate fi și faptul că, într-adevăr, este gândit ca un muzeu ”cult”. Pe lângă casa impunătoare, candela aprinsă și florile proaspete de sub portretele celor doi de la intrare, la final în ultima cameră sunt redate imagini de la moartea ei, iar înmormântarea este descrisă ca fiind ”cel mai important eveniment funebru din toată istoria Argentinei.”Este un film care arată milioane de persoane care stau zile întregi pe vreme proastă pentru a aduce un ultim omagiu, menționându-se că ”toate florile de pe continent au fost epuizate”.
Cum arată astăzi femeile venite de la țară în Buenos Aires?
În unul dintre cele mai populare locuri pentru localnici din centrul orașului, Plaza del Congreso, aproape de centre istorice importante cum este Palacio Barolo sau Plaza Mariano Moreno, au loc în fiecare sâmbătă manifestări culturale cu o puternică tentă politică.
Într-un spațiu în care se dansează tango pe stradă, se fumează porros și se țin discursuri religioase, apare un loc și pentru cei veniți de la țară (din nord cum ar fi, de exemplu, zona Tucuman) care vin să-și etaleze costumele populare și să danseze. Lângă ele un banner care afișează mesajul ”rezistența prin cultura folk”, ca idee centrală a manifestării. Înainte de dans, se țin discursuri politice anti Milei. Tot în zona lor este și un colaj din carton pentru poze, în care Milei este prins între doi soldați care îl arestează, iar președintele este îmbrăcat în haine de închisoare.
După dansul popular, lumea a fost invitată să danseze – nu tango, cum ar fi de așteptat, ci o combinație între cele două.
Spre surprinderea mea, mai multe doamne din oraș chiar știau mișcările și au decis să se alăture, probabil nu din convingerea politică că Milei trebuie să meargă neapărat la pușcărie, cât pentru faptul că era o seară liniștită și începuse să fie răcoare după o zi toridă, iar prin copacii imenși de jacaranda, plantați acuma mulți ani, bătea o briză revigorantă.
Dansul popular din nordul Argentinei este adesea prezent la adunările publice din Buenos Aires, ca formă de afirmare identitară. Prezența folclorului în spațiul public reflectă tensiunea dintre tradițiile locale și un discurs politic orientat spre austeritate și reorganizare economică. Aceste manifestări provin din regiunile andine ale țării — precum Jujuy, Salta sau Tucumán — și sunt asociate cu tradiții indigene și metise, influențate de culturile quechua și aymara. În contextul actual, astfel de apariții au loc în apropierea instituțiilor statului, într-un moment în care schimbarea de guvern și politicile de reducere a rolului statului afectează programele culturale, sociale și comunitare. Aceste propuneri sunt făcute în mare de către Milei. Dar să vedem cine este Milei:
Milei la începutul lui 2026
Avem în față, din nou un personaj politic controversat, care pune accent pe tradiționalism și este un declarat anti woke culture, dar care a reușit prin măsuri bugetare agresive (a desființat ministere și a eliminat subvenții) să scadă deficitul bugetar al țării.După doi ani de mandat, Milei a reușit ceva ce mulți considerau imposibil: a redus inflația de la un vârf de peste 211% (când a preluat puterea) la aproximativ 30% la sfârșitul lui 2025.
Deși a început cu o bază foarte mică în Congres, partidul său, La Libertad Avanza, a obținut un succes răsunător la alegerile legislative din octombrie 2025 pe un fond de instabilitate economică mare și printr-o campanie agresivă în online. Partidul său a devenit cel mai mare grup parlamentar, depășind pentru prima dată după decenii influența peroniștilor.
Deși cifrele macroeconomice arată bine, realitatea de pe stradă rămâne diferită de acestea și nu reflectă o schimbare vizibilă.
”Noi suntem poporul!” – spun încă peroniștii în timp ce Milei spune: ”Poporul nu e o identitate politică!” Urmărind parcă o rețetă populară internațională, Milei a câștigat alegerile prezentându-se ca un outsider radical, promițând restructurarea completă a statului și propunând inclusiv dolarizarea economiei ca soluție pentru stabilizarea monedei și recâștigarea încrederii piețelor. Această abordare, însă a afectat direct instituțiile culturale și proiectele finanțate public, într-o țară unde cultura are un rol social și politic. Aici a intervenit elementul care acum folosește naționalismul și vechile valori culturale pentru a polariza.
Folosește politicul naționalismul în Argentina?
Există mai multe naționalisme concurente, activate diferit de actori diferiți.
Naționalismul peronist (istoric și dominant mult timp) unde „Patria” este poporul iar statul este un garant al protecției, națiunea devine comunitate socială, iar piața internațională se îndepărtează deoarece se pune accent pe suveranitate economică, industrie națională și drepturi sociale. Aici intervine memoria peronilor și nostalgia unei dictaturi care este aproape parte din cultura populară argentiniană. Aceasta apare în spațiul public (piețe, marșuri), muzee, comemorări și, din păcate și în educație.
Asta duce la un naționalismul cultural care poate fi mai vechi decât statul. El vine din culturile indigene pre naționale care au fost naționalizate de către stat în perioada post colonială.
În unul din muzeele de artă contemporană, Amalia Lacroze din zona bogată a Puerto Madero, pentru una din expozițiile cu tentă post colonială, avem următoarea explicație:
”Portul din Buenos Aires (puerto porteño), poartă către domesticirea populațiilor și a naturii, este o imagine a puterii, dar și a foametei și a ciumei. În teritoriul cucerit se dezbat și se contopesc mituri, bărbați și femei, obiceiuri, animale și natură.
Spectrele istoriei se manifestă recurent în imaginația picturală și literară despre spațiul pampean, transformat în peisaj național. Artiștii însoțesc prin reprezentările lor atât expansiunea frontierei pentru exploatarea rurală, devenită esență a identității naționale, cât și căile călătoriei americane și ale mărfurilor.
Imaginile legitimează evanghelizarea și exterminarea indigenilor, ceea ce implică ocuparea teritoriului delimitat prin violență. Costumbrismo (studiul moravurilor) și peisajul trebuie să își asume parcursul de la descriptiv la politicul identitar, ascuțit ulterior de naționalismul cultural. Arta contemporană, în criza sa cu localul, înfruntă această istoricitate ca parodie și citat.
Furtuna, ca idee a unui lung continuu de imagini diverse, juxtapuse și înfruntate, cheamă totodată fantomele. Conviețuirea sublimului și a terorii în fața vastității orizontului. Imaginarul despre teritoriu dezvăluie fundalul sacrificial al narativelor coloniale și naționale.” (sursa: www.coleccionfortabat.org.ar/index-eng.php)
Acest text explică rădăcinile „naționalismului cultural” argentinian, arătând cum arta și literatura au fost folosite pentru a crea o identitate națională bazată pe stăpânirea pământului (Pampasul), adesea prin violență și excluderea populațiilor indigene. Acesta este fundamentul istoric pe care lideri precum Milei sau peroniștii încearcă acum să clădească influențe politice.
Citește și: Trump: Statele Unite au atacat Venezuela, președintele Maduro a fost înlăturat
Citește și: Reacția Rusiei după ce SUA au atacat Venezuela și l-au capturat pe Nicolas Maduro
Citește și: Senator american: Atacurile împotriva Venezuelei s-au încheiat
Citește și: Reacția UE după atacul SUA asupra Venezuelei: Principiile Cartei ONU trebuie respectate
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
