Karol Nawrocki, un naționalist pro-Trump, preia funcția de președinte al Poloniei, într-un moment delicat pentru guvernul centrist pro-european condus de Donald Tusk. Alegerea sa riscă să blocheze reformele pro-stat de drept și să tensioneze din nou relația cu UE. Există însă încercări de a găsi un teren comun între Nawrocki și centriști, mai ales în domeniul apărării — acolo unde toată lumea este de acord că Rusia este inamicul.
Schimbarea de gardă politică coincide cu comemorarea a 81 de ani de la Revolta de la Varșovia – un moment definitoriu pentru relația Poloniei cu Rusia.
Privind înapoi la acel august 1944, putem înțelege mai bine de ce actualii lideri polonezi – indiferent de tabăra politică – privesc spre Moscova cu neîncredere istorică.
Cine stabilește granițele postbelice
Dorința lui Stalin de a decide granițele și guvernul Poloniei postbelice a jucat un rol important, deoarece a determinat decizia sa de a nu oferi suficient ajutor Armatei Naționale Poloneze (Armia Krajowa – AK).
Dictatorul sovietic a preferat să aștepte și să vadă ce se va întâmpla.
S-a disociat de conducerea politică a guvernului în exil de la Londra și în final a refuzat să sprijine încercările aliaților săi de a oferi sprijin insurgenților și civililor din Varșovia.
Aceste elemente și refuzul său de a permite aterizarea avioanelor aliate pe aerodromurile ocupate de sovietici au creat conflicte și au marcat unul dintre primele dezacorduri majore dintre Stalin și aliații occidentali.
În urma invaziei germane a Uniunii Sovietice, generalul Wladyslaw Sikorski, prim-ministrul polonez în exil și comandantul suprem al forțelor armate ale țării, a încheiat un tratat cu Uniunea Sovietică la 30 iulie 1941. Tratatul a anulat efectiv acordul Ribbentrop-Molotov din 1939, care împărțise Polonia între Germania nazistă și Uniunea Sovietică. De asemenea, a stipulat restabilirea relațiilor polono-sovietice, cooperarea militară împotriva Germaniei și crearea unei armate poloneze în URSS.
Tratatul din iulie 1941 nu a reușit însă să traseze o frontieră permanentă între cele două state, deoarece niciuna dintre ele nu a putut conveni asupra unei granițe definitive. În timp ce sovieticii doreau ca frontiera să fie trasată la Linia Curzon, polonezii au insistat asupra menținerii granițelor Poloniei de dinainte de război.
Polonia ignorată la tratative
Planurile lui Stalin pentru Polonia au devenit și mai clare la Conferința de la Teheran din noiembrie 1943. Acolo s-a întâlnit cu Churchill și Roosevelt pentru a discuta planurile postbelice pentru Europa de Est și Germania. La Teheran, cei trei lideri aliați au convenit să stabilească granița de est a Poloniei cu Uniunea Sovietică aproximativ de-a lungul Liniei Curzon din 1920.
Pentru a compensa pierderile teritoriale ale Poloniei, au decis să mute granița germano-poloneză spre vest, până la râurile Oder și Neisse. Decizia informală, însă, nu a fost ratificată decât la Conferința de la Potsdam din 1945.
Polonia nu a fost reprezentată la Teheran și nu a avut niciun cuvânt de spus în această chestiune, dar este important de menționat că liderii occidentali i-au spus clar premierului polonez exilat că un compromis cu Stalin în privința Poloniei era absolut esențial pentru efortul de război.
Aliații Occidentali nu erau suficient de puternici pentru a-l învinge pe Hitler singuri, iar cooperarea cu obiectivele politice ale Uniunii Sovietice era vitală pentru a asigura o victorie aliată în război.
În sfera de influență sovietică
Istoricii sunt în general de acord că, atunci când a izbucnit revolta la 1 august 1944, Frontul 1 Bielorus, sub comanda generalului Konstantin Rokossovsky, nu era în măsură să lanseze un atac masiv asupra Varșoviei.
Nici britanicii, nici sovieticii nu aveau ofițeri de informații la Varșovia și, chiar dacă forțele lui Rokossovsky se aflau la doar câțiva kilometri de capitala Poloniei, nu exista nicio modalitate de a comunica cu ele decât prin radio, prin Londra sau Moscova.
În mintea lui Stalin, dacă germanii reușeau să zdrobească revolta, trupele sovietice puteau elibera cu ușurință orașul până la sfârșitul lunii august.
Acest lucru ar fi asigurat intrarea Poloniei în sfera de influență sovietică, deoarece Stalin avea deja un organism guvernamental gata să preia controlul.
Pe 21 iulie 1944, Comitetul Polonez de Eliberare Națională (Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego sau PKWN) a fost înființat la Lublin, sub președinția lui Edward Osobka-Morawski.
PKWN a revendicat autoritatea asupra tuturor zonelor eliberate din Polonia și a denunțat guvernul polonez exilat drept „uzurpatori”.
Moscova a refuzat să accepte reprezentanții guvernului în exil în zonele eliberate, ieșind din ilegalitate, pe teritoriile eliberate din estul Poloniei și a numit în guvernul local doar persoane care colaborau pe deplin cu puterea sovietică.
Pe 8 august, Rokossovsky a elaborat planuri pentru următoarea etapă a campaniei sovietice. Deși planul a fost aprobat de generalul Gheorghi Jukov, Stalin l-a respins. În schimb, a început să devieze resurse mult mai mari către frontul de nord din Marea Baltică și către campania de sud din Balcani.
Chiar și fără un atac terestru direct asupra Varșoviei, forțele sovietice aveau capacitatea de a oferi sprijin aerian și de artilerie în timpul lunii august, deoarece controlau șase aerodromuri în Polonia.
Problema parașutărilor s-a dovedit a fi un punct de dispută între Stalin și aliații săi occidentali, deoarece insista că informațiile secrete ale guvernului în exil erau incorecte.
Strategia aliaților occidentali
Aliații occidentali nu s-au opus în principiu Revoltei de la Varșovia, dar atât Churchill, cât și Roosevelt au recunoscut dificultățile practice și, din punct de vedere logistic, nu au putut oferi prea multă asistență . Atât oficialii americani, cât și cei britanici au avertizat guvernul polonez exilat la Londra cu privire la riscurile incredibil de mari implicate într-o astfel de operațiune.
În prima săptămână a revoltei, Churchill a autorizat zboruri RAF către Varșovia pentru a lansa provizii asupra capitalei poloneze.
Stalin a refuzat, de asemenea, să permită avioanelor aliate să aterizeze pe aerodromurile sovietice.
Interdicția l-a indignat în mod deosebit pe Churchill.
Nici polonezii nu erau la unison
Nu a existat un consens clar cu privire la organizarea revoltei armate între principalii reprezentanți ai guvernului din exil și ai structurilor interne.
Premierul polonez, Stanislaw Mikolajczyk, era prins între angajamentul Poloniei față de lupta împotriva Germaniei naziste și teama sa de o preluare a puterii de către sovietici.
După consultări cu președintele Franklin Roosevelt, a decis să urmeze o politică duală, controlul asupra Varșoviei și negocierea personală cu Iosif Stalin.
Pe de o parte, reprezentanții Partidului Popular, adunați în jurul prim-ministrului S. Mikołajczyk, credeau în promisiunile făcute de aliați și erau convinși de necesitatea revoltei.
Aceștia credeau că, dacă revolta ar izbucni, întreaga lume ar afla că polonezii s-au eliberat singuri și orice posibile pretenții ale lui Stalin asupra teritoriilor poloneze ar fi inadmisibile.
Ei contau pe faptul că SUA și Marea Britanie, ca țări democratice, nu ar permite niciodată URSS-ului să acționeze în acest mod.
Pe de altă parte, unii lideri militari, cum ar fi Wladislaw Anders și K. Sosnkowski, au adoptat o poziție complet opusă, anticipând acțiunile calculate ale Uniunii Sovietice, susținând teoria celor doi dușmani (Germania și URSS). Totodată, erau conștienți de faptul că revolta nu putea avea succes fără sprijinul sovieticilor.
Eșecul revoltei: responsabilitatea se împarte
Luptele s-au oprit pe 2 octombrie 1944 odată cu capitularea oficială a AK.
În cele din urmă, generalul SS Erich von dem Bach Zelewski a fost convins că ar fi mai simplu să aranjeze o capitulare onorabilă decât să-i zdrobească pe insurgenți cu forța.
Termenii capitulării, care au intrat în vigoare între 3 și 5 octombrie, recunoșteau luptătorii AK ca fiind combatanți legali.
Este o situație unică în ultima conflagrație mondială
Soldații urmau să fie trimiși în lagărele obișnuite de prizonieri de război ale Wehrmacht-ului, dar toți civilii urmau să fie evacuați. Unii au fost eliberați, alții au fost trimiși la Auschwitz, Ravensbrück și Mauthausen, iar majoritatea au fost trimiși să lucreze ca muncitori forțați în Germania.
Cu toate că revolta de la Varșovia nu și-a atins scopul, vina este împărțită.și nu poate fi concentrată asupra unei anumite națiuni sau grup de oameni.
Președintele american ar fi putut dedica mai mult timp negocierii viitoarelor granițe ale Poloniei, în loc să se bazeze pe ONU pentru a soluționa problema poloneză.
Britanicii, care nu puteau face mare lucru fără sprijinul americanilor, ar fi putut adopta o poziție mai fermă împotriva sovieticilor.
Guvernul polonez de la Londra nu a reușit, de asemenea, să furnizeze AK-ului informații pertinente.
Se șterge memoria revoltei
Revolta de la Varșovia, care a durat între 1 august și 5 octombrie 1944, a fost cea mai mare operațiune singulară a oricărei mișcări de rezistență din Europa celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, din motive politice postbelice, nu a câștigat recunoașterea pe care o merită.
La sfârșitul războiului, guvernul sovietic i-a judecat pe liderii mișcării de rezistență poloneze sub acuzații false de colaboraționism.
Spre deosebire de SS, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) al Uniunii Sovietice nu recunoscuse niciodată luptătorii AK drept combatanți legali și a trimis mii dintre ei în Gulag.
Autoritățile comuniste postbelice din Polonia au acționat în mod similar.
Acestea au susținut că revolta fusese o aventură politică sălbatică, condusă de emigranți „fasciști”. Eroilor revoltei li s-au refuzat toate drepturile civile, au fost închiși, torturați și executați.
Nici un monument al acestora nu a fost permis în Varșovia până în 1989.
În concluzie
Revolta de la Varșovia arată cât de limitată a fost influența occidentală în Europa de Est în timpul ultimei conflagrații mondiale.
Drept rezultate, cu toate că nazismul a fost distrus, o altă formă de totalitarism a reușit să îi ia locul.
Insurecția varșoviană poate fi considerat ca anticipând viitorul Război Rece
Pentru polonezi, cu toate că germanii și rușii erau considerați inamici, încă din perioada comunistă, rușii (sovieticii) au început să fie considerați pericolul cel mai mare.
Această idee este o permanență a vieții publice poloneze și în prezent.
La aceasta contribuie și factorul religios. Polonia este o țară dominant catolică. Rușii nu pot folosi arma religiei, cum se întâmplă la noi și în alte țăr ortodoxe.
Instaurarea dominației sovieice în țările din Europa de Est a fost facilitată de disensiunile dintre partidele democratice și de miopia statelor occidentale.
În prezent, din ce în ce mai multe state își dau seama că principalul pericolul pentru Europa este Rusia.
Cel mai mult a învațăt asta Polonia, care devine din ce înce mai mult o putere politică, economică și mlitară.
Iar noi avem de învățat multe de la ei.
” Unde toţi fură, acolo nimeni nu-i hoţ. ” – proverb polonez
” Nu e greu să joci, e greu să te opreşti din joc. ” – proverb polonez
” Ţineţi minte: dacă diavolul vrea să lovească pe cineva, nu face aceasta niciodată cu copita sa de cal, ci cu piciorul sau de om. ” – Stanislaw Jerzy Lec
” Duşmanul adevărat nu te părăseşte niciodată. ” – Stanislaw Jerzy Lec
” În arta conducerii mai importantă decât cunoaşterea tehnicii de-a conduce este cunoaşterea celor care sunt conduşi. ” – Wladyslaw Loranc
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
