Regizorul Tudor Giurgiu a fost prezent, duminică seară, la Constanţa, la proiecţia, în premieră, a celui mai recent film al său, la Centrul Multifuncţional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin”. „Pădurea de molizi”, un hibrid între ficţiune şi documentar, spune povestea unei comunităţi de români care au fost masacraţi atunci când încercau să treacă graniţa spre România, în aprilie 1941. Am vorbit cu Tudor Giurgiu, în acest interviu, despre modul în care cinematografia din România poate schimba perspectiva cosmetizată, idealizată pe care unii dintre noi o au asupra trecutului, din cauza deceniilor de propagandă comunistă, într-o privire critică, onestă. Am vorbit, de asemenea, despre subiectele care îl macină constant şi care, chiar dacă fără să vrea asta, revin obsesiv în filmele sale: libertatea şi relaţia individului cu sistemul. Am discutat şi despre TIFF, festivalul care, pe lângă faptul că a devenit un eveniment major în comunitatea europeană de film, reuşeşte să schimbe, de peste 20 de ani, destinul unor tineri.
Ada CODĂU: Ce v-aţi propus cu filmul „Pădurea de molizi”? Cu ce speraţi să rămână publicul după vizionare?
Tudor GIURGIU: Cumva, tot pariul a fost acela de a ne întoarce în timp și de a vedea sau de a investiga, de fapt, cum ne poziționăm, azi, față de un episod destul de necunoscut din istoria recentă. Eu, acum nouă ani, când m-am apucat de documentare, știam puțin spre deloc despre ce s-a întâmplat la Fântâna Albă și în zona de Bucovina de Nord, care mi-era total necunoscută, eu fiind ardelean.
Pe lângă evenimentul în sine și deportările care au urmat – în Siberia și Kazahstan – pentru populația din Bucovina de Nord și Basarabia, trecând de disecarea, de relatarea unei povești de viață adevărată a unui cuplu, cred că filmul e interesant, de fapt, pentru că ridică niște întrebări sau, mai bine spus, m-aș bucura să provoace niște dezbateri interioare despre cum ne raportăm la istoria recentă, cum o reprezentăm, cum ne poziționăm azi faţă de ea.
Pentru că senzația mea – mai ales făcând și filmul „Libertate” – e că cei tineri știu foarte puțin. Cunoașterea lor e una de superficială, de suprafață și mi se pare că suntem foarte confuzi. La asta „ajută” mult și social media și multiplele canale de informare, care – de multe ori – mai mult te confuzează și te aruncă în tot felul de zone conspiraționiste și, cumva, cred că e important să reglăm socotelile cu trecutul și să fim mai în cunoștință de cauză atunci când vorbim despre, de exemplu, relaţia noastră cu Rusia, cu URSS.
A. C.: De ce aţi ales pentru „Pădurea cu molizi” această formulă între ficţiune şi documentar?
T. G.: Cumva și dintr-o constrângere financiară, pentru că, inițial, primele versiuni de scenariu erau foarte stufoase, erau epice și voiam să fac o reconstituire istorică, dar ne-am dat seama, curând, că n-aveam buget pentru asta. Odată ce am depășit această etapă, mi s-a părut mult mai provocator să găsesc o formulă experimentală de a povesti, diferită de ce am făcut eu până acum. Totul a pornit, de fapt, de la revizionarea unor interviuri pe care le-am făcut cu ultimii doi supraviețuitori (n. r. ai masacrului de la Fântâna Albă, din aprilie 1941), acum nouă ani, care – între timp – au murit, unul la Timișoara, unul la București. Revizionarea acestor interviuri simple, făcute cu o cameră video basic, nimic high definition şi tipul de formulă vizuală de cinema, de documentar folosită acolo m-au inspirat să rescriu povestea și să o fac în felul în care arată filmul acum.
A. C.: Vorbim despre un film istoric. Ce a presupus documentarea? La ce surse aţi avut acces?
T. G.: Aici a fost foarte complicat pentru că, dacă vorbim despre deportări, există multe materiale multe mărturii, emisiuni, cartea Aniței Nandriș, „20 de ani în Siberia”, care e foarte puternică. Dar dacă vorbim strict despre ce s-a întâmplat la Fântâna Albă, sursele sunt puține. Am găsit, însă, câteva cărți publicate în Chișinău şi la Cernăuți, în care am găsit multe mărturii ale celor care, copii sau tineri fiind, au fost în pădure atunci când sovieticii au tras împotriva lor. După cum au mai apărut câteva cărți, făcute și prin truda unui personaj extraordinar, Vasile Ilica îl cheamă, bucovinean stabilit la Oradea, care a adunat efectiv poveştile, mărturiile din nordul Bucovinei, le-a adunat în niște cărți care, din păcate, au avut o circulație foarte restrânsă, au fost tipărite la o editură mică din Oradea. Dar, din fericire, le-am găsit și, cumva, aceste povești de viață m-au ajutat în documentare. Vasile Ilica a avut un fel de tenacitate similară Luciei Hossu-Longin cu proiectul „Memorialul durerii”, a făcut mult pentru românii bucovineni, basarabeni. N-am vrut să mă duc în formula de lucru cu istoricii, n-am făcut asta nici la „Libertate”, nu e un proces care să mă atragă.
„Cinemaul are, cred, toate instrumentele nu să facă alt tip de școală, dar, în orice caz, să provoace publicul să fie mai curios, să caute, să se informeze”
A. C.: Vorbiţi despre trecut. Cum credeţi că ar trebui să se raporteze cinematografia românească la el? Dumneavoastră cum vă raportaţi la trecut?
T. G.: Venim după zeci de ani în care istoria a fost folosită drept instrument de propagandă de regimul Ceaușescu. Cinemaul era, şi el, precum în Germania hitleristă, un vector principal de propagandă și, din cauza asta, ne-am procopsit cu niște filme dintre care unele sunt hilare. A scris despre asta Bogdan Jitea (n. r. doctor în istorie, specialist în istoria cinematografiei): de la „Burebista” până la alte zeci de filme în care, de exemplu, episodul 23 august e mistificat. Generații întregi au crescut cu o viziune foarte glorificatoare asupra trecutului: dacii erau cei mai deștepți, înțelepți, blonzi, frumoși și așa mai departe.
De abia în ultimii ani, cred că odată cu „Aferim” (Radu Jude, 2015), viziunea asupra istoriei e una mai complexă, mai interesantă, vine cumva să restabilească adevărul, care nu e întotdeauna unul comod. Da, e o viziune incomodă, dar necosmetizată asupra unui trecut care ne aparține. Nu avem cum să ne lăudăm, nu venim dintr-un mare imperiu, cum sunt Spania, Franţa, Marea Britanie. Noi ăştia suntem. Vedeam, recent, în niște fotografii apărute într-o revistă de istorie, cum arătau mahalalele bucureștene în anii ’40. Sau zona din sud, unde erau niște bojdeuci, ici, colea. Dacă vorbim despre urbanism, eram departe rău de tot. Deci tipul ăsta de viziune necosmetizată cred că ar putea fi un izvor foarte bun, plin de povești, de inspirație pentru cineaști. Unii au această curiozitate, au acest interes, cum am eu. Alții, mai puțin.
Nu cred că acum trebuie făcută o temă de casă pentru cineaștii români, să înceapă să facă filme istorice. Oricum nu avem banii pentru așa ceva. Dar, în egală măsură, cred că în orice stat normal la cap – noi nu suntem nici stat, nici societate normală la cap -, orice guvern ar trebui să investească niște bani nu în filme de propagandă, ci în niște filme care să restabilească măcar niște proporții și un adevăr istoric în subiecte foarte delicate pentru noi. Vorbim despre comunism, vorbim despre lagăre de muncă, despre relația români-maghiari, despre rege. Avem atât de multe episoade, care fie au fost prezentate total aiuristic în manualele de istorie, fie sunt încă foarte confuze și neclare… Să ne aducem aminte numai de ceea ce învățam an de an: regele care a fugit cu un tren plin de bogății, în 1947, cu aur și cu nu știu ce… Or, gândește-te că sunt nu știu câte generații care au crescut cu acest tip de informație. Nu e de mirare că, odată regele revenit în țară, a fost primit și cu o mare ostilitate din partea unei bune părți din populație. Mi se pare că e de lucru mult în zona asta și, din fericire, cinemaul are, cred, toate instrumentele nu să facă alt tip de școală, dar, în orice caz, să provoace publicul să fie mai curios, să caute, să se informeze.
„Omul versus sistem și tema libertății. Acestea sunt niște teme care mă macină, mă preocupă în diferite forme”
A.C.: Într-un interviu pe care mi l-aţi acordat în urmă cu 10 ani spuneaţi că, uneori, credeţi că subiectele vă caută, nu neapărat dumneavoastră pe ele. Tocmai lansaţi, atunci, „De ce eu?”, un film despre moartea procurorului Panait. În „Libertate”, faceţi un soi de close-up pe evenimentele petrecute în decembrie 1989 la Sibiu. „Pădurea de molizi” reconstituie destinul unei comunităţi româneşti masacrate atunci când încerca să treacă graniţa spre România. De ce tocmai aceste subiecte? Ce fir vă leagă?
T. G.: Aparent, niciunul. Dar, cumva ele toate au de a face cu niște teme care mă preocupă: omul versus sistem și tema libertății. Acestea sunt niște teme care mă macină, mă preocupă în diferite forme, în diferite momente istorice. Deci probabil că, inconștient, aceste subiecte mă caută, pentru că nu eu am ajuns la ele. Nici la filmul despre Revoluție (n.r. „Libertate”), nu era un proiect pe care să mi-l fi imaginat. A ajuns la mine cumva din întâmplare, filmul trebuia să fie făcut de alt regizor și l-am preluat, la un moment dat. Despre acest eveniment de la Fântâna Albă am vrut să știu mai mult și m-a șocat foarte mult cruzimea și ceea ce au trebuit să îndure niște oameni pentru că au vrut să fie liberi, eliberați de noul regim care s-a instaurat deodată: o nouă ordine, ordinea sovietică.
Deci da, caut temele astea. Și câteodată s-a întâmplat să găsesc subiecte care să mă ajute. Și mai sunt și alte proiecte la care lucrez, în care, câteodată, nu-mi dau seama ce mă preocupă sau ce mă atrage la ele. Dar făcându-le (n.r. proiectele), fără să mă duc la terapeut, mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestiunile care mă interesează: libertatea şi relaţia omului cu sistemul. Mai e o temă legată de identitate, care mi se pare importantă, anume ce ne definește ca indivizi: apartenența față de o anumită religie, o anumită limbă, politica? Ce e definitoriu?
A. C.: În acelaşi interviu spuneaţi că sunteţi convins că „Justiţia şi Biserica Ortodoxă Română sunt în continuare instituţii care suferă la capitolul încredere din cauza alimentării şi perpetuării unor practici pe care fosta Securitate le-a încurajat: delaţiune, minciună şi corupţie”. Zece ani mai târziu, cum credeţi că stau lucrurile în Justiţie şi în BOR?
T. G.: Acum 10 ani eram, cred, încă naiv și îmi imaginam că justiția funcționa defectuos, dar că lucrurile se vor curăța odată cu acea campanie și de arestări, și de persoane publice – politicieni de vârf pe plan local și național – care au fost condamnate. Ce nu-mi imaginam – și de aici naivitatea mea – era că multe dintre actele de justiție se făceau încălcând grav drepturile omului, făcându-se cu sprijinul serviciilor. De atunci, o bună parte din actul de justiție mi s-a părut a fi grav compromis de tipul ăsta de practici, de imixtiuni în viața personală a oamenilor. Cred că justiția sau actul de justiţie se face destul de random. Citeam că l-au prins pe Sorin Oprescu. Nu cred că e o întâmplare că, fix acum, Sorin Oprescu a fost prins. Probabil că, în urmă cu niște ani, nu s-a dorit lucrul ăsta.
Cred că încrederea cetăţeanului în justiție e compromisă.
Cât despre Biserica Ortodoxă, aici lucrurile sunt mai nuanțate, mă preocupă mai mult să înțeleg ce îi face pe oameni, pe mulți oameni să plece, de exemplu, în pelerinaj. Există nevoia asta de miracol, care, de fapt, îi ține pe oameni treji și îi ține, cumva, agățați de speranța că religia te poate ajuta. Asta este o temă care mi se pare interesantă. Legat de corupţie, personal, m-am cam săturat. Da, există, dar nu suntem noi epicentrul corupţiei, e peste tot, există şi în alte ţări.
„Faptul că poți obține bani publici – nu mulți, dar îi poți obține – pentru niște subiecte care nu-s confortabile este un lucru extraordinar”
A. C.: Cât de importantă este libertatea pentru dumneavoastră? Ca cineast şi ca individ, ca cetăţean. Libertatea de a căuta, de a alege, de a lua deciziile pe care vreţi să le luaţi.
T. G.: E esențială. Ştii, mă surprinde câteodată când mă mai întreabă oamenii: dar cum ai putut să faci filmul ăsta? La „Libertate” mi s-a întâmplat. Păi, zic, dar n-am avut nicio problemă. Dar nimeni n-a intervenit? Asta mi-a dat sentimentul că oamenii fie încă mai chestionează opțiunea ta pentru un anume subiect, fie își pun problema că, în mod sigur, ai avut de înfruntat niște forțe oculte, care s-au opus. Se uită la mine ciudat, atunci când le spun senin că nu… Trăim într-o țară liberă și nu au existat nici ocolișuri, nici telefoane de amenințare. Or, faptul că poți obține bani publici – nu mulți, dar îi poți obține – pentru niște subiecte care nu-s confortabile, faptul că nimeni nu te întreabă și nu trebuie să dai socoteală – aşa cum e în Ungaria – despre ce subiect, despre cum îl faci, despre cum pui problema, cu cine îl faci este un lucru extraordinar.
A. C.: Credeţi că aţi ajuns la o maturitate artistică din punct de vedere regizoral?
T. G.: Da, cred că odată cu „Libertate” am devenit foarte matur. Să fii stăpân pe niște mijloace de expresie cinematografică – asta înseamnă maturitate, să știi să ai măsură.
„TIFF-ul schimbă constant destinul unor tineri. Tipul ăsta de efect mi se pare, de fapt, principala realizare a festivalului”
A. C.: Aţi început Transilvania International Film Festival (TIFF) în 2002. V-aţi imaginat, atunci, că o să devină o parte importantă din identitatea cinemaului românesc şi un eveniment major în comunitatea europeană de film?
T. G.: Nu, nu te gândești, atunci când ești la început. Vrei doar să faci o ediție şi să găsești bani pentru următoarea. Când îți proiectezi o viziune de-asta pe termen scurt, nu poți decât să o asociezi cu niște cifre: să ai mai mulți spectatori, să ai un buget mai mare. Ceea ce nu intuiam e tipul ăsta de efect, care e greu măsurabil, dar care există: cum promovezi cinemaul românesc, cum ajuți niște generații noi, care vor să fie prezente cu filmele lor la TIFF, pentru că TIFF-ul le dă o validare, îi ajută să se poziționeze. TIFF-ul schimbă constant destinul unor tineri. Sunt copiii ăia de pe vremuri, de la primele ediții, care veneau la ateliere educaționale, la filme de copii. După aceea, tinerii au ajuns tineri voluntari, de la voluntariat au trecut la facultăți de film, făcute în România și în străinătate. Aceşti tineri există, îi ştim. Ne scriu părinții lor. Tipul ăsta de efect mi se pare, de fapt, principala realizare a festivalului.
A. C.: Cum au evaluat generațiile filmului românesc în ultimele două decenii?
T. G.: Surprinzător, lumea credea că, odată cu noul val din anii 2007-2008-2010, (n. r. evoluţia) se va stinge. Dar uite că apar constant nume noi, apar în continuare filme interesante. Mi se pare foarte reconfortant să vezi că vin cineaști care propun formule originale și nu doar copii la indigo după filmele lui Puiu, Mungiu sau Porumboiu. La fel, mi se pare lăudabil că există o nouă generație care vrea să facă film comercial. Nu mai au deloc obsesia asta pentru premii și pentru festivalul, ei vor să facă film comercial de calitate. E o generație diferită de noi, dar care merită respectată. De exemplu, am ratat „Tati part-time” despre care unii spun că are bucăți bune. Vreau să văd ultimul film făcut de Mircea Bravo despre care, la fel, oamenii mi-au spus că merită văzut. Sunt foarte curios în legătură cu filmul „Cursa”, care o să aibă premiera acum, în octombrie, e un film cu ambiții mari, cu buget mare. Cred că oamenii ăștia erau conștienți de niște lipsuri și își doresc să facă lucrurile mai bine, își doresc să se perfecționeze și asta mi se pare important pentru ei și pentru tipul ăsta de cinema pe care vor să-l facă.
A. C.: Zilele acestea ați filmat la Eforie, pentru „3 zile în septembrie”. Cum este acest nou proiect?
T. G.: Nu pot să spun tot, fiindcă e încă secret. Dar e o poveste trăsnită, care a pornit pur și simplu de la o idee a lui Mirel Olaru, cel care e sufletul locului, al Hotelului Arome 22, din Eforie Sud, și care ne-a propus anul trecut să facem un film acolo. Pornind de aici, am dezvoltat împreună ideea unei tabere de creație, a unui bootcamp, care s-a transformat într-un film camp, unde au venit oameni cu experiențe diferite, vârste diferite, unii începători, alții, cu experiență, actori din Constanța, din București. Și ne-am propus să facem un film cum nu prea s-a făcut, să-l facem în șapte zile și asta a presupus să tragem un cadru foarte lung, un plan-secvență de peste 60 de minute, ceea ce a presupus un efort, o coordonare, de fapt, o provocare pentru toată echipa. Dar ne-am distrat, ne-am simţit excelent și filmul e unul bun. Din fericire, o fie ușor de montat, că sunt vreo 4-5 cadre. În el joacă Andreea Vasile, Emilian Oprea, deci cuplul din „De ce eu?”, Emilia Popescu, Adela Popescu, Conrad Mericoffer și actori de la Constanța: Lana Moscaliuc, Liliana Cazan, Dan Cojocaru, Teodor Șoptelea şi Marian Adochiţei.
(Foto: Ada Codău)
