Recent, România a avut de răspuns la două mari întrebări. Prima ține de adăpostirea sub „umbrela” nucleară franceză prin dislocarea de avioane Rafale capabile să transporte și lanseze focoase nucleare, la invitația președintelui francez Emanuel Macron. Cea de a doua, de dislocarea de echipament militar defensiv, capabil să faciliteze operațiunile americane în Iran, la cererea președintelui Donald Trump.
Pentru prima, răspunsul oficial întârzie, deși el a fost deja transmis informal. Președintele Nicușor Dan a spus că „România, ca toate țările în NATO, este sub umbrela nucleară NATO oferită de Statele Unite”. Într-adevăr, Franța este o țară membră a Alianței, dar nu este parte din structura de comandă nucleară a NATO. Cea de a doua a fost rezolvată chiar miercuri, 11 martie, în mai puțin de zece ore, prin aprobarea de către Parlament a dislocării de echipament militar american, după decizia CSAT din aceeași dimineață.
La prima vedere, par două situații similare – dislocări de avioane (capabile să poarte focoase nucleare, în cazul Franței, și de realimentare în aer și război electronic, în cazul Americii) – care au condus la răspunsuri opuse. De ce?
Oferta Franței este o intenție clară de a descuraja o acțiune agresivă a Rusiei, semnalând disponibilitatea de a folosi arme nucleare lansate de pe teritoriul unor țări situate la câteva sute de km de Rusia. Dislocarea nu include și focoase nucleare și chiar dacă le-ar include în viitor, ele pot fi folosite doar de armata franceză în urma unei decizii politice. Unde unul vede descurajare, altul vede escaladare.
În loc să descurajeze o eventuală acțiune militară împotriva României, o astfel de măsură o încurajează, prin pericolul ipotetic pe care Rusia îl percepe.
Președintele Nicușor Dan a fost foarte clar când a exclus amplasarea armelor nucleare pe teritoriul României pe termen mediu. Motivele care au dus la această decizie nu au fost expuse public, dar e de la sine înțeles că percepția în rândul decidenților a fost că o astfel de mișcare ar fi mai probabilă să escaladeze tensiunile cu Rusia decât să prevină un eventual atac.
În caz contrar, ar fi acceptat fără rețineri oferta Franței.
În problema dislocării de echipament militar american, calculele au fost mai simple.
Stocul iranian de rachete care pot atinge România se epuizează rapid. Mai mult, există alte ținte cărora Iranul le-ar acorda prioritate, precum bazele britanice din Cipru. Și chiar dacă Iranul ar riposta, racheta ar trece pe deasupra Turciei, pe cerul căreia au fost deja interceptate rachete venind dinspre Iran.
Cu o dilemă a escaladării relativ clară, discuțiile din spațiul public s-au mutat rapid la nivel strategic. SUA sunt partenerul strategic al României și principala garanție de securitate. După admonestarea Marii Britanii pentru refuzul de a permite forțelor americane să folosească baze britanice în primele zile ale războiului, era oricum limpede că așteptarea fermă a Washingtonului era cooperarea aliaților. În aceste condiții, Bucureștiul s-a văzut, practic, obligat să coopereze. Din această perspectivă, decizia nu este neobișnuită. România a mai jucat această carte. Participarea la războiul din Irak a fost, la rândul ei, o decizie strategică menită să consolideze relația cu Washingtonul și să accelereze integrarea în NATO.
Desigur, în cazul american lucrurile au fost mai simple.
Un risc mai mic de escaladare, o relație deja bine cimentată, o administrație americană beligerantă pe plan global și belicoasă cu aliații.
Dar dacă în cazul american logica strategică este evidentă, același lucru se poate spune și despre oferta franceză. Discuția nu era doar despre escaladare sau descurajare în raport cu Rusia, ci și despre poziționarea strategică a României în Europa.
Inițiativa Parisului trebuie citită și în cheia unei Europe cu cercuri concentrice de securitate
Scenariu, în care unele state sunt invitate să participe mai direct la încercarea Franței de a crea o nouă arhitectură de securitate europeană. Găzduirea avioanelor Rafale ar fi însemnat nu doar participarea la această arhitectură, ci și o aprofundare a relației strategice cu Franța și, posibil, o consolidare a capacităților militare românești. Implicațiile operaționale ale unei astfel de dislocări au fost analizate excelent de Corneliu Bjola într-o analiză recentă. De ce această dimensiune strategică a cântărit mai puțin decât în cazul american?
Paradoxul apare atunci când cele două decizii sunt privite împreună.
În cazul american, România acceptă fără mari ezitări logica descurajării și a poziției de forță. În cazul francez, aceeași logică este reinterpretată prin prisma riscului de escaladare. Cu alte cuvinte, atunci când descurajarea vine dinspre Washington, ea este percepută drept garanție de securitate. Când vine dinspre Paris, ea devine potențial factor de escaladare.
De altfel, argumentul escaladării are limite evidente. Moscova a acuzat încă de la început scutul antirachetă de la Deveselu că ar fi o capacitate ofensivă. În același timp, baza de la Mihail Kogălniceanu este în plină extindere și urmează să devină, în anii 2030, cea mai mare bază aeriană NATO din Europa. Iar în Dobrogea operează deja grupul de luptă aliat condus de Franța. Cu alte cuvinte, regiunea este deja integrată profund în arhitectura de descurajare a Alianței și o țintă prioritară în cazul unui conflict deschis Rusia-NATO.
Dacă această infrastructură este acceptată ca parte a strategiei de descurajare a NATO — chiar și în condițiile în care Rusia o descrie constant drept escaladare — devine mai puțin clar de ce o dislocare franceză ar fi percepută diferit.
În logica strategică actuală, Dobrogea este deja un pilon al descurajării pe flancul estic. Întrebarea nu este dacă această logică există, ci de ce ea este acceptată fără ezitare într-un caz și privită cu mult mai multă reținere în celălalt.
Desigur, publicul vede doar o parte din tablou. Unele decizii strategice trebuie, inevitabil, să păstreze o doză de ambiguitate.
Dar chiar și acceptând această limită, rămâne neclar de ce descurajarea nucleară ar trebui să existe doar în formatul strict al NATO, în condițiile în care România este și stat membru al Uniunii Europene, iar singura putere nucleară a Uniunii este Franța.
Nu este nici evident de ce simpla prezență a unor capacități nucleare pe teritoriul unui stat aliat ar fi, prin definiție, problematică. Dezbaterea există deja în alte țări europene: de pildă, parlamentul din Finlanda a modificat recent legislația pentru a permite, cel puțin ipotetic, găzduirea de arme nucleare. Nu știm dacă astfel de opțiuni au fost analizate și în cazul României. Nu doar din cauza ambiguității strategice inevitabile, ci și pentru că deciziile sunt rareori explicate în termeni strategici coerenți. Ele sunt prezentate ca soluții evidente, fără ca ipotezele și raționamentul strategic-militar din spatele lor să fie făcute publice.
În lipsa acestor explicații, argumentul se reduce adesea la un sofism implicit: anumite opțiuni sunt considerate riscante sau provocante prin simplul fapt că sunt formulate ca atare.
(FOTO: Inquam Photos / George Călin)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
