Încă mai puteți vedea în acest weekend filmul premiat de Juriului Festivalului de la Cannes, pelicula regizorului Oliver Laxe, Sirāt, adus de distribuitorul Transilvania Film în cinematografe. Cuvântul arab sirāt poartă puternice semnificații religioase: este cărarea, drumul, dar și, pentru musulmani, puntea Judecății – subțire ca un fir de păr și ascuțită ca o sabie, întinsă deasupra hăului Iadului. Sufletul o traversează. Cei drepți trec cu ușurință. Ceilalți se prăbușesc.
Pentru regizorul Oliver Laxe, metafora capătă un sens profund uman. Niciunul dintre personajele filmului nu corespunde criteriilor de bună purtare ale credinței. Nici măcar ale umanității. Dar filmul cu același titlu este un drum, alegerile costă viața, și loviturile par să cadă la întâmplare, lăsând deoparte criteriile.
În 2016, Laxe câștigă cu “Mimosas”, Marele Premiu la Semaine de la Critique de la Cannes, un film hipnotic și minimalist, un ‘western oriental’, care urmărește o caravană ce traversează munții, transportând trupul unui șeic către locul său de odihnă, aflat într-o regiune îndepărtată și periculoasă a deșertului marocan.
În 2025, regizorul revine în sălbăticia marocană. Prăpastiile, munții și deșertul necruțător împănat cu mine din Sirāt sunt fundalul acestui road movie în care ne cruțarea și tandrețea merg mână în mână, pe linia aceea subțire ca o lamă, atârnată peste gheena lumii.
Deși Mimosas (2016) și Sirāt (2025) sunt foarte diferite ca intrigă, ele funcționează ca două capitole complementare ale aceleiași căutări cinematografice. În ambele filme, Oliver Laxe transformă drumul într-o axă spirituală, într-un ritual al trecerii, iar peisajul devine mai mult decât decor: devine un organism viu, care judecă, pedepsește și purifică. În ambele producții, Laxe se integrează în comunități aparte, cu coduri proprii de comportament, aflate la periferia societății. Sunt personaje care părăsesc deliberat ordinea lumii. Dacă în Mimosas drumul este spațiul dintre viață și moarte, un ultim pelerinaj pentru un trup care trebuie dus „acasă”, în Sirāt drumul devine spațiul dintre libertate și anihilare, un traseu incert în care alegerile sunt hazardate, iar supraviețuirea nu este niciodată garantată. Cele două filme vorbesc, în fond, despre aceeași punte subțire: un sirāt interior, o probă a caracterului și a rezistenței umane în fața unei lumi indiferente.
Limbajul cinematografic este îmbogățit în Sirāt de dimensiunea sonoră, care pulsează aproape constant. Filmul dansează între limitele umanului urmărind o colecție de personaje autentice, aproape toți actorii amatori, care se joacă pe sine. Intrăm într-o comunitate nomadă, mereu în căutarea următorului rave party, purtând propriile simboluri ale libertății – boxele imense, ca o extensie a propriilor trupuri.
Premisa narativă e simplă: un tată (Sergi López) își caută fiica dispărută în urmă cu cinci ani, plecată la un rave în deșert, însoțit de câinele familiei și de fiul mai mic (Bruno Núñez Arjona). Ei împart fotografia fetei tuturor celor întâlniți în cale căci drumul urmărește traseul rave-urilor clandestine, punctate de întâlniri întâmplătoare, dar decisive. Subtil ne dăm seama că suntem în fața unui pelerinaj închinat forței sunetului, eliberării prin dans, dar și naturii absolut sălbatice și necruțătoare. Cu basul în stomac, devenim Icari, ale căror pene sunt arse de prea mult soare, de prea multă trăire.
Fără emfază și discurs, cu o stare pragmatică, cei doi găsesc cinci tovarăși de drum – raveri autentici – și pornesc împreună spre un necunoscut care se dovedește letal. Jade Oukid – Jade misterioasă și cu alură de preoteasă păgână, Stefania Gadda – Stef, fascinantă și generoasă; Joshua Liam Henderson – Josh, etern în transă; Tonin Janvier – Tonin, raverul cu piciorul amputat care transformă ciotul într-un personaj de teatru politic; Richard Bellamy – Bigui, ale cărui tatuaje multicolore curg și pe ciotul mâinii, continuate de colanți halucinant de vibrant colorați – sunt mâna de oameni aruncați împreună pe același drum.
Libertatea lor amintește de hipioții care traversau cândva America. Dar lumea s-a schimbat. Nici hipioții nu mai sunt ce erau. Totul e mult mai dur. În căutarea libertății, poienițele cu flori ale anilor 60 au devenit deșertul raverilor anilor 2020.
Muzica flower-power și-a lepădat pielea înflorată transformându-se în rave, trecând prin punk. Hainele largi au devenit o carapace închisă la culoare, mulată de corp ca un echipament de luptă. Tatuaje complexe, piercinguri, urechi lărgite, capete rase cu smocuri asimetrice: o estetică a supraviețuirii și a revoltei, care își poartă individualitatea inestetică și chiar diformă (unuia dintre raveri îi lipsește o mână, celuilalt un picior), transformând în afirmație și revoltă propria existență fizică. Dragostea e liberă, dar libertatea însăși nu mai e o stare de spirit, ci a devenit o luptă – cu realitatea socio-politică a unei țări, cu granițele, cu războiul, cu relieful, cu pământul.
Drogurile rămân constantele evadării și explorării. Filmul se limitează la LSD (din care gustă, într-o scenă memorabilă, chiar și unul dintre câinii-protagoniști), marijuana și ciuperci care deschid porți către cei plecați dincolo. Libertatea nu mai e aceeași, scopul călătoriei se destramă, direcția se topește în realitatea ostilă. Pericolele se țes în sunet de drâmbă, iar răsturnările de situație lovesc brutal, fără răgaz. Nici caravana de vehicule improvizate, nici noi, spectatorii, nu putem trage pe dreapta: într-o parte e stânca, în cealaltă prăpastia.
Citește și: Teatru | Ce mai vedem prin București?
Lirismul sălbatic al road-movie-ului te încarcă cu o energie vitală. Simți că și tu traversezi peisajul de stânci roșii, deșertul alb și inuman cu mine ascunse sub nisip, dunele roșiatice măcinate din munte, drumurile abrupte care sfidează gravitația. Dincolo de rațiune înțelegi că viața e stupidă, scurtă, un lung șir de alegeri în care te arunci cu ochii închiși și pe care trebuie să le trăiești cu toată fibra, să le asculți vibrația.
Laxe filmează pe peliculă; unele secvențe par trase dintr-o singură dublă – pur și simplu imposibil de repetat. Din când în când, regizorul ne proiectează câte o premoniție. A cui? De ce? Când? Ca o Cassandră fracturată, suntem scurt-circuitați cu imagini ale deșertului alb, șine de tren, urme ale unei căutări fără nume. Coloana sonoră a filmului, este construită din sunetul în priză directă, a cărui intensitate se acuplează cu muzica lui Kangding Ray – născut David Letelier – un DJ francez, stabilit la Berlin, al cărui album “Solens Arc” i-a atras atenția regizorului Oliver Laxe. Chiar din primele minute ale filmului suntem aruncați în transa rave, cu ritmul visceral acoperind tot, sub praful vântului deșertic. Treptat ritmul se estompează, iar muzica devine mai eterică, încărcată de un sunet electronic magic, depășind vârful munților și tragediile drumului.
Când Dune și Mad Max se întâlnesc, în locul thumperilor apar boxele, iar în locul viermilor de nisip – războiul, văzut la știri și ignorat de cei cinci. Îl intuim în convoaiele de soldați din depărtare, în satele devastate, în șirul interminabil al refugiaților, forțați într-o bejenie fără cauză explicită și fără sfârșit. Conflictul rămâne numit vag, dar condamnarea la moarte pe care o lasă în urmă e vizibilă pretutindeni.
Sirāt este un pumn în plex care, în timp ce îți taie respirația, îți redă, paradoxal, bucuria de a trăi. Dacă nu l-ați prins încă la cinema, grăbiți-vă, căci trebuie văzut în sala de cinema, cu plenitudinea sunetului său hipnotic.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
