În vara anului 2024 am publicat un articol cu un titlu pe care l-am crezut potrivit pentru situația creată de atacul terorist comis de Hamas în 7 octombrie 2023 și de dura reacție militară israeliană care i-a urmat: „În Orientul Mijlociu pacea mai are de așteptat” (presshub.ro, 3 august 2024).
De atunci, s-au întâmplat multe lucruri în și în legătură cu Orientul Mijlociu și relațiile israeliano-palestiniene. Președintele american Donald Trump, revenit la Casa Albă în luna ianuarie 2025, a introdus note insolite în poziția Washington-ului față de echilibrul din Orientul Mijlociu; Israelul a folosit din plin superioritatea sa militară pentru a tranșa relațiile cu principalii săi inamici medio-orientali, în mod deosebit cu Iranul; ostilitatea dintre israelieni și palestinieni la nivel de viață comunitară separă profund cele două societăți; protestele pro-palestiniene au renăscut atitudini antisemite în diverse zone ale comunității internaționale; dar mai mult decât orice altceva, nu mai sunt ostateci israelieni în mâinile Hamas, momentul final al eliberării puținilor ostateci scăpați cu viață fiind rezultatul Planul Trump pentru Gaza, anunțat public la 29 septembrie 2025.
Totuși, după zbuciumatul an 2025 este acum pacea mai aproape decât era în urmă cu un an și jumătate? Greu de zis. Mai întâi, pentru că nu există un răspuns simplu la această întrebare. Apoi, întrucât spațiul de negociere a unei soluții durabile la „mama tuturor crizelor” a fost foarte îngust, și aceasta în pofida agitației care s-a manifestat în comportamentul marilor puteri și al organizațiilor internaționale care sunt relevante în efortul de identificare a unei soluții.
De fapt, cum ar putea fi rezolvată criza profundă care separă Israelul de palestinieni, dar și de cele mai multe state din zona sa de apartenență geostrategică, Orientul Mijlociu? Calea identificată de principalii actori statali din viața internațională încă din anul 2003 – ea poartă numele de „soluția cu două state” – are justificare politică și instituțională și a fost concepută ca o formulă logică de închidere a problemei care a fost creată de punerea în practică în mod incomplet a deciziei Adunării Generale ONU din 29 noiembrie 1947 (Rezoluția 181) de divizare a Palestinei în două state: unul arab și unul evreu.
Statul evreu – Israelul – a fost creat în luna mai 1948, admis în ONU și recunoscut la nivel internațional; statul arab palestinian nu s-a constituit, dată fiind eroarea de calcul politic făcută de statele arabe vecine, care nu s-au preocupat de sprijinirea construcției statale palestiniene și, mai grav, au preferat să facă război împotriva statului israelian atunci constituit. Război pe care l-au pierdut. Așa cum au pierdut și războaiele care au urmat, consecința acestora fiind adâncirea prăpastiei în calea apariției unui nucleu statal arab palestinian.
Pe scurt, „soluția cu două state” a urmărit să îndrepte greșeala de la începutul perioadei postbelice, susținând pentru arabii palestinieni ceea ce orice popor are dreptul să solicite în actuala formă de organizare a sistemului internațional: anume autodeterminarea, care include constituirea unui stat propriu.
Deși soluția din 2003 reprezenta osatura principală a unui document de mare vizibilitate – „Foaia de Parcurs” –, constituia produsul unui reputat mecanism diplomatic de negociere – Cvartetul internațional pentru Orientul Mijlociu, constituit din SUA, Rusia, ONU și Uniunea Europeană – și s-a bucurat de susținere amplă la nivel internațional, progresele în implementarea sa s-au realizat cu dificultate și lentoare. Disensiunile intra-palestiniene și politicile obstrucționiste ale Israelului (mai ales prin inițiativele de construcții edilitare în teritoriile palestiniene din Cisiordania) au concurat la nefructificarea acestei oportunități politice.
Soluția din 2003 presupunea și normalizarea relațiilor Israelului cu statele arabe din vecinătatea sa, iar deschiderile realizate prin Acordurile Abraham – semnate în septembrie 2020, la finalul primului mandat al președintelui Donald Trump – au condus la extinderea numărului de state partenere ale Israelului în Orientul Mijlociu.
Dar când, în 2023, Israelul era în pragul unui succes de proporții – anume stabilirea de relații diplomatice cu Arabia Saudită, stat cu greutate politică consistentă în lumea arabă și musulmană – a intervenit atacul terorist Hamas din 7 octombrie 2023. Oricât de cinic ar părea, Hamas a obținut inițial ceea ce a și urmărit: adică o reacție militară în forță a Israelului, aptă să ostilizeze lumea arabă și astfel să blocheze extinderea recunoașterii diplomatice a statului evreu, cu consecința împiedicării constituirii statului palestinian prin „soluția cu două state”.
Este deja un fapt cunoscut că, după atacul terorist din 7 octombrie 2023, singura cale considerată legitimă la nivelul comunității internaționale pentru depășirea situației de criză era identificată în punerea în practică a „soluției cu două state”. Cât timp la Casa Albă a fost președintele Joe Biden, a existat unitate de vederi între SUA și aliații săi europeni pe această temă.
Totuși, Israelul s-a distanțat de angajamentele anterioare legate de susținerea acestei soluții, iar viziunile divergente au fost acutizate de percepția care a existat în zone largi ale comunității internaționale că acțiunile militare israeliene în Gaza, dincolo de caracterul lor legitim, au avut o formă disproporționată. Mai mult, continuarea politicii de colonizare în Cisiordania, dar și violențele din relațiile dintre coloniștii evrei și populația arabă palestiniană au alertat o serie de state cu privire la perspectiva ca un eventual stat palestinian să nu mai aibă din ce teritorii să se constituie (atât timp cât acordurile din procesul de pace început în 1991 vizau Cisiordania și Gaza ca bază teritorială pentru un viitor stat arab palestinian).
Așa se poate explica de ce Norvegia – stat cu rol esențial în negocierile secrete israeliano-palestiniene care au dus la Acordurile de la Oslo din septembrie 1993 – a decis în 2024 să recunoască statul palestinian, deși exista conștiința faptului că un asemenea stat nu era la acel moment funcțional.
Perspectiva unei imposibilități practice a implementării „soluției cu două state” a dominat, de fapt, anul 2025.
Decuplarea celei de-a doua Administrații Trump față de „soluția cu două state” – aceasta fiind de fapt o formulă generată chiar de SUA, în anul 2002, când la Casa Albă se afla George W. Bush, adică ultimul președinte republican care l-a precedat pe domnul Trump – a complicat demersurile de așezare a soluției politice într-un cadru care să corespundă sistemului internațional actual.
În atare situație, nu a trebuit să surprindă faptul că principalii parteneri ai Washington-ului au promovat în sistemul ONU o conferință, prezidată de Franța și Arabia Saudită, cu scopul de a genera susținere pentru „soluția cu două state”. Conferința s-a încheiat, la 30 iulie 2025, cu adoptarea Declarației de la New York privind rezolvarea pașnică a problemei Palestinei și implementarea soluției cu două state. Acest document a fost ulterior aprobat, la 12 septembrie 2025, de către Adunarea Generală ONU, cu un vot covârșitor (142 voturi pentru, 10 împotrivă, 12 abțineri).
Mai mult, aliați de tradiție ai SUA, în principal Australia, Canada, Franța și, în mod simbolic, Marea Britanie au anunțat că vor recunoaște statul palestinian în perioada premergătoare sau în timpul segmentului la nivel înalt al sesiunii anuale a Adunării Generale ONU, care a avut loc în a doua jumătate a lunii septembrie 2025.
Anticipând dificultatea abordării conflictului israeliano-palestinian în contextul dezbaterilor din Adunarea Generală, actuala administrație de la Washington a căutat cu insistență, dar separat de partenerii tradiționali, o formă de reglementare a situației din Gaza. În demersurile sale, partea americană a lăsat impresia unei abordări pro-israeliene, cu consecința unei tratări lipsite de considerație pentru reprezentanții legitimi ai poporului palestinian, în pofida faptului că ei nu se identifică cu Hamas. În acest cadru, nu a trecut neobservată măsura procedurală fără precedent adoptată de administrația americană, care a anulat vizele de intrare în SUA pentru toți membrii delegației palestiniene la Adunarea Generală ONU.
Mai important, însă, președintele Donald Trump a folosit prezența în SUA a primului ministru israelian Benjamin Netanyahu pentru a prezenta împreună cu acesta, la 29 septembrie 2025, un Plan de pace în 20 de puncte pentru Gaza. Planul Trump – care a fost acceptat de Israel și de Hamas – a definit un mod de implementare pe etape, prima dintre acestea vizând reglementarea problemei ostatecilor. Planul a inclus prevederi referitoare la un guvern de tranziție și un organism internațional de tranziție în Gaza, a precizat că Israelul nu va ocupa și nu va anexa acel teritoriu, a cerut reformarea Autorității Palestiniene (structura administrativă gestionată de OEP) și a decis constituirea unei Forțe Internaționale de Stabilizare.
Deși în plan nu se amintește despre rolul pe care ONU este chemată, potrivit sistemului internațional actual, să îl joace în reglementarea unei asemenea crize, SUA au solicitat și au obținut susținerea Consiliului de Securitate pentru constituirea Forței Internaționale de Stabilizare (Rezoluția nr. 2803 din 17 noiembrie 2025, în a cărei anexă se află Planul în 20 de puncte, redenumit „Planul cuprinzător al președintelui Donald Trump pentru încheierea conflictului din Gaza”).
Citește și: Reacțiile internaționale la planul de pace al lui Trump în Gaza
Este însă semnificativ că Planul Trump nu a făcut referire la „soluția cu două state”. Declarația de la New York care susținea, așa cum am arătat, tocmai această soluție, a fost menționată în Plan numai drept „propunerea saudito-franceză”. Cât despre un eventual stat palestinian, Planul Trump recunoaște o asemenea aspirație a poporului palestinian, realizabilă cândva în viitor, pe măsura redezvoltării Fâșiei Gaza și a reformării Autorității Palestiniene.
Este cert că președintele Donald Trump este angajat în implementarea acestui plan pentru Gaza, deși dincolo de întoarcerea ostatecilor care au supraviețuit terorii Hamas și de decizia ONU de susținere a constituirii Forței Internaționale de Stabilizare, nu pot fi identificate alte rezultate palpabile ale acestei soluții. Este de asemenea reală și sinceră aspirația actualului președinte american de a contribui la rezolvarea cât mai multor conflicte.
Domnul Trump are, însă, și obiectivul de a obține Premiul Nobel pentru Pace. A afirmat în mod deschis o asemenea ambiție în diferite forme, în diverse ocazii, inclusiv de la tribuna Adunării Generale ONU, cu prilejul discursului pe care l-a susținut la 23 septembrie 2025. Poate că domnul Trump va primi acest premiu – singurul dintre premiile Nobel decernat de Comitetul Nobel din Norvegia – și va putea călca astfel pe urmele altor președinți americani, cel mai recent caz fiind acela al lui Barack Obama în 2009. Sau poate că o asemenea aspirație va rămâne neîmplinită.
Este însă cert un alt fapt: soluțiile politice legate de reglementarea conflictului israeliano-palestinian pot genera o decizie de acordare a Premiului Nobel pentru Pace. S-a întâmplat în trecut (a se vedea cuplul politic Menahem Begin – Anwar Sadat, laureat în 1978 pentru Acordurile de la Camp David). Se va putea întâmpla din nou în viitor. Iar dacă Planul în 20 de puncte pentru Gaza va fi orientat către implementarea „soluției cu două state” vor putea fi argumente solide în sensul răsplătirii unei asemenea formule ingenioase cu Premiul Nobel pentru Pace.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
