Cuvântul are o putere de netăgăduit. Cu ajutorul cuvântului scriem poezii și dăm sentințe. El, cuvântul, poate răni mai tare decât o armă letală. Cuvântul nu este vorbă-n vânt. Niciodată. Iar responsabilitatea cuvântului o avem toți.
Despre responsabilitatea cuvântului vorbim astăzi cu românca Andreea Groenendijk – Deveau, stabilită în Regatul Unit și care a fost primul român absolvent al masteratului în jurnalism financiar din cadrul prestigioasei City University din Londra. Andreea este, azi, antreprenor și activist, o voce puternică în societatea civilă britanică și românească.
Folosirea construcțiilor impersonale, adică a verbelor care nu au și un subiect care face acțiunea, înseamnă lipsa asumării răspunderii asupra faptei. De mici, copiii învață să spună că “jucăria s-a stricat” nu că “am stricat jucăria”. Mai apoi, ajung să spună “a avut loc o altercație” în loc de “ne-am bătut”. Principala problemă în acest tip de limbaj este atunci când există victime. Atunci când “o femeie a fost violată”, nu “un bărbat a violat o femeie” sau “un bărbat a fost înjunghiat”, nu “X a înjunghiat un bărbat”. Atunci când agresorul nu există.
La facultatea de jurnalism, printre primele lucruri pe care le înveți sunt cele cinci întrebări obligatorii la care trebuie să răspundă o știre. “Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Când?” și „De ce?”. Dar prima este, întotdeauna, “Cine?” Adică cine a făcut acțiunea. Iar în cazul unei agresiuni, acțiunea a făcut-o agresorul. În niciun caz, victima.
Despre responsabilitatea limbajului este vorba în campania “Spune Lucrurilor pe Nume”, o campanie inițiată de Andreea Groenendijk – Deveau în Marea Britanie și în România.
PressHUB: Cum a apărut ideea campaniei “Spune Lucrurilor pe Nume”?
Andreea Groenendijk – Deveau: Ideea campaniei nu a apărut dintr-un moment singular; a fost un efect cumulativ. Ani de zile am citit titluri și comunicate despre violență – unele dintre ele despre fapte extrem de grave – și am observat același mecanism lingvistic repetat aproape reflex: „o femeie a fost agresată”, „o minoră a fost abuzată”, „a avut loc un incident”, „s-a produs o tragedie”. De fiecare dată lipsea ceva esențial: autorul faptei. Violența era prezentată ca un eveniment, nu ca o acțiune. Ca și cum s-ar fi întâmplat singură. Ca și cum nu ar fi existat o persoană care a ales să facă acel lucru.
La început pare o chestiune stilistică minoră. Dar când vezi acest tipar repetându-se constant, începi să îți dai seama că nu este doar stil. Este o structură narativă. Iar structura aceasta influențează modul în care publicul înțelege responsabilitatea.
Campania Spune Lucrurilor pe Nume a pornit de la o întrebare foarte simplă: dacă am schimba subiectul propoziției, ce s-ar schimba în percepție? Dacă în loc de „femeie agresată” am spune „bărbatul X a agresat o femeie”, cum s-ar modifica discuția?
Campania nu este despre a vâna greșeli. Este despre a aduce înapoi responsabilitatea în limbaj. Pentru că, înainte de a vorbi despre statistici, politici publice sau pedepse, trebuie să vorbim clar despre cine face ce.
PH: Ce ați observat în România în limbajul privind violența?
Andreea Groenendijk – Deveau: Am observat câteva mecanisme recurente care, puse cap la cap, creează un cadru problematic.
Primul este diateza pasivă. „A fost agresată”, „a fost abuzată”, „a fost găsită moartă”. Din punct de vedere gramatical, formularea este corectă. Din punct de vedere narativ, ea mută centrul propoziției pe victimă. Agresorul fie apare târziu în text, fie este menționat vag, fie dispare complet.
Al doilea mecanism este impersonalizarea: „s-a comis o faptă”, „a avut loc un conflict”, „s-a produs un incident”. Aceste expresii creează distanță. Transformă o infracțiune într-un eveniment aproape meteorologic.
Al treilea este eufemizarea. Folosirea termenului „act sexual” în situații care sunt investigate ca viol. Utilizarea cuvântului „relație” sau „concubinaj” în cazuri în care există diferențe semnificative de vârstă sau dezechilibre de putere. Termeni care pot sugera consens acolo unde nu este clar că există.
Apoi se pune accentul pe detalii despre victimă: unde era, ce făcea, ce purta, dacă a consumat alcool. Aceste informații pot fi factuale, dar nu sunt întotdeauna relevante pentru încadrarea juridică. În schimb, pot influența percepția publică.
Nu spun că aceste formulări sunt folosite intenționat pentru a proteja agresorii. De cele mai multe ori sunt reflexe de redactare. Dar reflexele repetate modelează realitatea socială.
PH: Este limbajul privind violența diferit în România față de Marea Britanie?
Andreea Groenendijk – Deveau: Este o întrebare importantă, mai ales pentru că această campanie a început în Marea Britanie (sub numele The Right Words), iar versiunea din România este inspirată direct din experiența de acolo.
În Marea Britanie am lansat campania pornind de la exact aceleași observații: folosirea frecventă a pasivului în știri despre violență, eufemismele în cazurile de agresiune sexuală și tendința de a centra totul pe victimă, nu pe agresor. De exemplu, formulări precum „woman raped” sau „teen girl assaulted” apăreau mult mai des în titluri decât „man raped woman” sau „man assaulted teen girl”.
Campania din UK a generat și generează dezbateri publice, reacții din partea redacțiilor și, în timp, o atenție mai mare la formulare.
Versiunea din România a apărut tocmai pentru că am observat aceleași tipare aici. Diferența nu este neapărat una de natură, ci de etapă. În Marea Britanie, discuția este deja mai veche și mai așezată. În România, conversația abia începe să capete vizibilitate.
Nu pot confirma prin date cantitative că România folosește mai frecvent acest tip de limbaj decât Marea Britanie – ar fi nevoie de un studiu comparativ sistematic pentru a susține acest lucru. Însă experiența directă în ambele spații media arată că mecanismele sunt similare: pasivizare, impersonalizare, eufemizare.
Ce este încurajator este că modelul de campanie din UK a demonstrat că limbajul poate deveni subiect legitim de dezbatere profesională. Iar faptul că inițiativa a generat o mișcare similară în România arată că problema nu este locală, ci structurală – și că soluția începe, în ambele contexte, cu aceeași întrebare simplă: cine este subiectul propoziției?
PH: Ce credeți despre limbajul autorităților (în special al poliției) față de victime?
Andreea Groenendijk – Deveau: Limbajul autorităților este crucial, pentru că el devine sursa primară pentru presă. În multe cazuri, titlurile sunt construite direct din comunicatele oficiale.
Problema apare atunci când în aceste comunicate sunt introduse detalii care pot genera interpretări de tip victim-blaming. De exemplu, în cazuri care implică minori, folosirea expresiilor „avea o relație cu” sau a cuvântului „concubin” poate crea impresia unei situații consensuale. Dar când există diferențe semnificative de vârstă – de exemplu, între un adult și un minor – termenul „relație” poate masca un dezechilibru de putere sau chiar o posibilă infracțiune.
La fel, accentul pus pe faptul că victima „consumase alcool” sau „a acceptat să meargă la el acasă” poate fi interpretat ca o explicație implicită a faptei.
Este esențial să facem distincția între informația relevantă din punct de vedere juridic și detaliile care pot influența percepția morală a publicului.
Autoritățile au responsabilitatea de a comunica clar, de a numi faptele conform încadrării legale și de a evita formulări care pot sugera complicitate sau vină din partea victimei.
PH: Care este principala problemă a autorităților?
Andreea Groenendijk – Deveau: Din perspectiva limbajului, principala problemă este orientarea predominant defensivă a comunicării. Comunicatele sunt adesea redactate într-un stil tehnic, impersonal și precaut, pentru a evita formulări care ar putea fi contestate ulterior juridic. Această precauție este legitimă în context procedural. Însă efectul colateral este că responsabilitatea individuală devine difuză. Pasivul și impersonalul creează o distanță între faptă și autor.
Pe termen lung, acest tip de comunicare poate contribui la percepția că violența este un fenomen inevitabil, nu rezultatul unor alegeri individuale.
PH: Unde greșesc mass-media?
Andreea Groenendijk – Deveau: Mass-media greșesc adesea sub presiune. Presiunea vitezei duce la preluarea automată a comunicatelor fără reformulare critică. Presiunea audienței poate duce la titluri dramatice sau senzaționaliste. Iar lipsa unor ghiduri editoriale clare privind raportarea la violență poate perpetua reflexe problematice. Așa cum am menționat mai devreme, una dintre cele mai frecvente greșeli este folosirea pasivului în titluri. Titlul este ceea ce rămâne în memoria publicului. Dacă agresorul nu este menționat acolo, responsabilitatea devine secundară.
O altă greșeală este includerea detaliilor despre victimă care nu sunt esențiale pentru înțelegerea faptei, dar pot alimenta judecăți morale.
Majoritatea jurnaliștilor nu fac aceste alegeri din rea-credință. Tocmai de aceea cred că soluția este dialogul și formarea profesională, nu polarizarea.
PH: Care este impactul asupra victimelor atunci când se folosește un limbaj pasiv?
Andreea Groenendijk – Deveau: Impactul poate fi profund. Pentru o persoană care a trecut printr-o experiență traumatizantă, felul în care este prezentată povestea ei în spațiul public contează. Dacă experiența este formulată ca un eveniment abstract, nu ca o acțiune comisă de cineva, poate apărea sentimentul de invalidare.
În plus, limbajul pasiv poate contribui la stigmatizare. Dacă agresorul nu este clar numit, conversația publică poate aluneca spre speculații despre comportamentul victimei.
Acest lucru poate descuraja alte victime să raporteze abuzurile. Percepția că vor fi judecate de către public poate deveni o barieră suplimentară.
PH: Care este impactul privind percepția asupra agresorului atunci când este folosit un limbaj pasiv?
Andreea Groenendijk – Deveau: Limbajul influențează modul în care atribuim responsabilitate.
Când propoziția este construită la pasiv, agresorul este scos din centrul atenției. El devine o prezență secundară sau chiar invizibilă. Această estompare poate reduce percepția de vinovăție individuală. Violența este percepută mai degrabă ca o situație sau un context decât ca rezultatul unei decizii. În schimb, limbajul activ face responsabilitatea explicită. El reamintește publicului că vorbim despre acțiuni deliberate.
PH: Cum vi se pare percepția generală asupra victimelor? Poate schimba limbajul această percepție?
Andreea Groenendijk – Deveau: În România există încă tendința de a analiza comportamentul victimei cu mult înainte de a analiza fapta agresorului. Întrebările se concentrează pe „de ce” în raport cu victimă, nu în raport cu agresorul. Această tendință nu este unică României, dar este vizibilă. Limbajul poate contribui la schimbare pentru că stabilește cadrul inițial al conversației. Dacă propoziția pornește de la agresor și de la faptă, discuția publică începe dintr-un alt punct.
Nu cred că limbajul singur poate transforma percepții adânc înrădăcinate. Dar poate influența direcția conversației și poate reduce spațiul pentru victim-blaming (învinovățirea victimei).
PH: Credeți că există un grad mai mare de misoginism în România?
Andreea Groenendijk – Deveau: Nu știu dacă pot spune că România este „mai misogină” decât alte țări. Nu cred că lucrurile sunt atât de simple sau că pot fi măsurate ușor. Misoginismul există peste tot în Europa, inclusiv în Marea Britanie.
Din experiența mea directă în ambele spații, pot spune că în România misoginismul este adesea exprimat mai relaxat, mai puțin filtrat în spațiul public. Comentarii despre femei, glume sexualizate, insinuări despre „ce a făcut ea”, chiar și în contexte oficiale sau mediatice, par uneori rostite fără prea multă teamă de consecințe.
În Marea Britanie, astfel de afirmații nu au dispărut, dar există o presiune publică rapidă și mai vizibilă. O declarație misogină făcută public generează aproape imediat reacții, critici, uneori chiar costuri reputaționale serioase. În România, reacția există, dar de multe ori este mai slabă sau fragmentată și nu prea există consecințe.
Încă o dată, nu spun că bărbații români sunt „mai misogini”. Spun doar că pare să existe o toleranță mai mare față de exprimarea deschisă a misoginismului. Și această toleranță contează. Misoginismul este considerat o formă fundamentală de violență și o cauză principală a violenței de gen.
Ce este important pentru noi, în contextul campaniei, este că limbajul public poate fie să normalizeze misoginismul, fie să îl pună sub semnul întrebării. Fiecare propoziție contează.
PH: Care credeți că va fi impactul campaniei în România?
Andreea Groenendijk – Deveau: Ne dorim un impact gradual și sustenabil. Nu ne așteptăm la o schimbare bruscă a tuturor practicilor editoriale. Schimbarea culturală este un proces.
Dacă însă jurnaliștii și comunicatorii încep să reflecteze conștient la structura propoziției – cine este subiectul, cine este agentul – atunci campania deja își atinge scopul.
Este și va fi un proces. Dar fiecare titlu formulat clar, fiecare comunicat care evită învinovățirea victimei și fiecare discuție profesională despre limbaj reprezintă un pas real înainte.
(Sursa foto: Andreea Groenendijk – Deveau / Arhivă personală)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
