Tăcerea sau prudența Uniunii Europene în fața unor crize internaționale, precum situația din Venezuela, este adesea interpretată ca slăbiciune, indecizie sau lipsă de relevanță geopolitică. În realitate, această reacție reflectă exact natura proiectului european: UE nu este un stat, nu este o supraputere și nu a fost construită pentru a acționa ca una. Este o construcție politică bazată pe consens între suveranități naționale, nu pe autoritate centralizată. Așteptarea ca „Europa” să vorbească sau să acționeze unitar, rapid și coercitiv ignoră arhitectura tratatelor și transferă asupra Bruxelles-ului responsabilități pe care statele membre nu i le-au acordat niciodată.
Aproape opt luni a durat așteptarea. Francezii au numit-o Drôle de guerre, englezii i-au spus Phoney War. În locul confruntării, părțile beligerante își aruncau tone de pliante propagandistice și defăimătoare. Nimeni nu își asuma primul atac, fie din grija pentru civili, fie din teama de a oferi adversarului material de propagandă.
În lipsa oricărei acțiuni concrete, unii soldați cultivau grădini pe lângă cazemate, alții își petreceau zilele în cafenele improvizate, încercând să omoare timpul petrecut într-un război imaginar. În orașe, viața continua ca și când nimic important nu s-ar fi întâmplat. Restaurantele erau deschise, spectacolele accesibile, viața socială nu părea suficient de tulburată pentru a deveni insuportabilă. La câteva sute de kilometri se construiau lagăre, iar cine nu accepta capitularea necondiționată primea un glonte în ceafă.
Speranța Vestului era că timpul va lucra în favoarea unei soluții pașnice, că sancțiunile economice și blocada vor îngenunchea adversarul fără o confruntare directă. Opt luni de așteptare. Opt luni de speranță. Opt luni între declarația de război și prima acțiune militară a celui mai devastator conflict din istoria umanității. După opt luni, Germania nazistă atacă Franța, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, într-un război care a durat ani de zile și a rescris istoria întregului continent.
Aproape orice carte despre Uniunea Europeană pornește de la această lecție a războiului. Construcția europeană s-a născut dintr-un război pe care nimeni nu mai credea că îl va trăi din nou.
***
Europa nu are, oficial, nicio părere despre ce se întâmplă în Venezuela, nicio poziție unitară și asumată public. Acum, desigur, este neclar cine este Europa. Vorbim despre Bruxelles, Paris sau Berlin? Mai intră Londra în această definiție sau nu? Se numără aici și Tallinn, Praga sau București? Cine ar fi fost în măsură să aibă o poziție în această chestiune și care ar fi procesul firesc de validare a acestei poziții?
Ca în orice situație neclară, întrebările sunt mai numeroase decât răspunsurile, mai ales că discutăm despre o situație care pare a fi, cel mult, secundară problemelor europene. Totuși, discuția nu poate fi evitată, pentru că ceea ce s-a întâmplat la Caracas deschide teme pe care, ca să fim sinceri cu noi înșine, nu dorim să le discutăm: dreptul internațional, relația transatlantică, lumea de mâine, securitatea globală și, mai ales, cea europeană.
Mai devreme sau mai târziu, cineva trebuie să vorbească despre toate acestea pentru a evita o anxietate din ce în ce mai prezentă în întreaga Europă. Reducerile din ianuarie, restaurantele deschise, disputele de pe social media, reglementările și dereglementările, Maduro dansând, generat de AI, nu reușesc să mascheze complet îngrijorările unui întreg continent. E greu să ai răbdare.
La Bruxelles se țin aproape zilnic briefinguri de presă la Comisia Europeană, în care jurnaliștii întreabă despre Venezuela și Groenlanda, iar li se repetă mereu aceleași declarații simple și lipsite de implicare în chestiunile care răscolesc social media. La peste 72 de ore de la operațiunea de extragere a lui Nicolás Maduro, niciuna dintre instituțiile europene nu a publicat un punct de vedere oficial, asumat instituțional. Oricât de straniu ar părea și oricât de criticabil ar putea fi acest fapt, situația continuă să se încadreze în limitele ei normale.
Uniunea Europeană a fost construită ca o lume a păcii, o construcție pașnică, dedicată integrării economice, care se ia în serios atunci când discută despre statul de drept, uneori atât de desuet încât pare anacronică.
UE nu face politică externă pentru că a fost construită să nu facă politică externă
Cei care cer UE să acționeze în domeniul politicii externe și se arată surprinși sau revoltați de tăcerea sau, eventual, de cuvintele atent alese ale reprezentanților europeni fac parte din două categorii foarte clare. Fie nu au cunoștințele necesare legate de funcționarea instituțiilor care compun UE, fie fac o subtilă propagandă anti-UE, prin încercarea de a sublinia incapacitatea, absența sau nefuncționalitatea acestora, pentru că nu se pronunță, nu se implică sau nu acționează în chestiuni de politică externă.
Politica externă a Uniunii Europene este definită, înainte de orice, de ceea ce nu este și de ceea ce nu poate fi în contextul tratatelor în vigoare. Politica externă a UE nu este o politică federală și nu aparține unei entități suverane unice. Uniunea nu acționează ca un stat, ci ca un cadru de coordonare între suveranități naționale. Din acest motiv, orice analiză care pornește de la ideea unei politici externe „a Bruxelles-ului”, ca entitate autonomă, ratează esența construcției europene și cere ceva ce nu se poate întâmpla.
Ani de zile s-a discutat despre rolul Înaltului Reprezentant, considerat mai degrabă simbolic decât echivalentul unui adevărat ministru de externe. Își mai aduce cineva aminte cum i s-a cerut demisia fostului deținător al funcției, Josep Borrell, pentru vizita sa la Moscova din februarie 2021, în timpul căreia a fost pus într-o situație calificată de comentatori drept umilitoare de către ministrul rus de externe, Serghei Lavrov? Atunci, deși a fost criticat public, niciun stat european nu și-a asumat situația în care s-a aflat Înaltul Reprezentant al UE, iar Borrell și-a continuat mandatul până la final, în 2024.
Reprezentarea nu înseamnă decizie
Așadar, reprezentarea externă a UE este concentrată instituțional în funcția de Înalt Reprezentant, dar autoritatea sa este strict derivată din voința statelor membre. În prezent, această funcție este exercitată de Kaja Kallas, fost prim-ministru al Estoniei, care cumulează rolul de coordonator al politicii externe și pe cel de vicepreședinte al Comisiei. Cu toate acestea, Înaltul Reprezentant nu definește orientarea politică a UE, ci o exprimă și o implementează. Mandatul său este rezultatul unor decizii luate colectiv de statele membre și nu poate depăși cadrul stabilit de acestea.
Centrul real de decizie al politicii externe europene este Consiliul European, unde se stabilesc direcțiile strategice majore, prioritățile geopolitice și liniile roșii ale Uniunii. Regula unanimității, aplicată aproape sistematic în acest domeniu, face ca fiecare stat membru să dețină un instrument de blocaj. Această arhitectură explică atât capacitatea UE de a acționa unitar în anumite momente, cât și dificultatea de a reacționa rapid în situații de criză.
Nevoia unei poziții într-o situație precum cea din Venezuela de astăzi poate fi legitimă, dar, pentru a o avea, ar trebui schimbate atât de multe lucruri, încât ar fi naiv să credem că Europa poate deveni o federație în 24 de ore. Relația dintre UE și statele membre în materie de politică externă este una de delegare limitată și reversibilă. Statele nu au transferat suveranitatea, ci au creat un mecanism prin care pot acționa împreună atunci când interesele lor converg. Politica externă a UE este, astfel, o construcție politică dependentă de consens, nu expresia unei autorități centrale. În lipsa acestui consens, UE nu „eșuează”, ci funcționează exact în limitele stabilite de tratate. Nu este întâmplător că mișcările populiste de dreapta care contestă existența UE se autointitulează suveraniste.
Cât de reală este imaginea unei Europe care ar trebui să reacționeze ca o superputere
Imaginea unei Europe care ar trebui să reacționeze ca o superputere nu a fost creată printr-un act deliberat, ci printr-o acumulare de mesaje, compromisuri și ambiguități cultivate în timp. Instituțiile europene au comunicat, ani la rând, ideea unei Uniuni „geopolitice”, „strategice”, „globale”, fără a explica suficient limitele concrete ale acestei ambiții. La aceasta s-a adăugat puterea reală de reglementare a UE, vizibilă în piețe, tehnologie, concurență sau protecția consumatorului, un tip de autoritate care produce efecte globale și alimentează percepția unei capacități de control ce depășește granițele fizice ale Uniunii. Discursul despre „o voce europeană pe scena mondială” a fost util pentru legitimarea proiectului european în interior, dar a lăsat în umbră realitatea juridică și politică a tratatelor, creând o disonanță persistentă între limbajul aspirațional și capacitatea efectivă de acțiune.
Această percepție a fost consolidată și de retorica constantă privind statul de drept, pe care UE a transformat-o într-un element central al identității sale politice. Condiționalitatea, rapoartele, mecanismele de monitorizare și sancțiunile economice au transmis ideea unei Uniuni capabile nu doar să stabilească reguli, ci și să le impună. În plan intern, acest lucru a funcționat ca un instrument de coeziune și disciplinare, în timp ce, pe plan extern, a creat impresia unei autorități morale și politice cu reflexe de superputere. Când UE vorbește constant despre valori, norme și respectarea dreptului internațional, așteptarea publică este ca aceste discursuri să fie dublate de reacții ferme și imediate ori de câte ori aceste principii sunt încălcate, inclusiv în afara granițelor sale.
La această construcție au contribuit decisiv și liderii naționali, care au folosit UE ca ecran protector în discursul politic. Atunci când deciziile erau populare, ele deveneau „europene”. Când erau costisitoare sau impopulare, responsabilitatea revenea Bruxelles-ului abstract. În materie de politică externă, această dinamică a fost amplificată prin încurajarea imaginii unei Europe puternice, capabile să reglementeze, să sancționeze și să condiționeze, fără a accepta însă transferul real de suveranitate necesar pentru o reacție de tip statal. Astfel s-a ajuns la percepția că UE, o superputere normativă, refuză să acționeze ca una militară sau strategică din teamă, ipocrizie sau incapacitate.
Opțiunile concrete privind discursul la adresa situației din Venezuela
Pentru a înțelege care sunt opțiunile concrete, este necesară, mai întâi, analizarea perspectivelor practice ale situației.
Legitimitatea intervenției. Problema centrală nu este dacă regimul lui Nicolás Maduro este autoritar sau ilegitim din punct de vedere democratic, ci cine decide că această ilegitimitate justifică o acțiune coercitivă. Arhitectura juridică internațională plasează această competență în mâinile Consiliului de Securitate al ONU sau, în circumstanțe limitate, în cadrul apărării colective. O acțiune unilaterală, chiar îndreptată împotriva unui regim contestat, rămâne problematică din punct de vedere legal dacă nu este ancorată într-un mandat recunoscut. Președintele Trump a considerat că SUA, și el personal, pot decide în această chestiune, iar declarațiile sale din acest mandat au fost mai mult decât explicite în privința ONU și a celorlalte instituții internaționale care ar pretinde orice formă de jurisdicție asupra deciziilor americane.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană a construit, timp de decenii, un discurs bazat pe primatul normelor, al procedurilor și al legitimității juridice. Din această perspectivă, UE este criticată pentru o posibilă acceptare tacită a unei intervenții fără o bază clară în dreptul internațional. Este vorba despre riscul erodării autorității morale la care UE a recurs constant ca argument fundamental. De aceea, reticența structurală de a valida sau condamna rapid situația este interpretată de critici drept ambiguitate politică, în timp ce declarațiile unor oficiali sugerează mai degrabă o dependență strictă de legalitate.
Cine are dreptul de a judeca. Tentația politică este de a transforma liderul regimului venezuelean într-un „vinovat evident”, o figură care trebuie sancționată rapid, simbolic și exemplar. Problema este că judecata politică nu este echivalentă cu judecata juridică, care, în acest caz, ar urma, cel mai probabil, să aibă loc într-un tribunal din Statele Unite. Din perspectiva discursului UE din ultimele decenii, acceptarea unei logici în care capturarea, extrădarea sau sancționarea liderilor politici are loc fără un cadru judiciar internațional clar creează un precedent periculos. Dacă vinovăția este stabilită prin forță, statul de drept riscă să devină un instrument selectiv. Pentru UE, care a susținut constant Curtea Penală Internațională și mecanismele multilaterale de justiție, cazul Venezuela creează o tensiune profundă, întrucât apărarea justiției internaționale devine greu de susținut atunci când acceptarea ocolirii ei pare convenabilă din punct de vedere politic.
De cealaltă parte, poziția Statelor Unite față de Curtea Penală Internațională a fost mereu clară și constantă. SUA susțin ideea de justiție penală internațională, dar refuză să recunoască jurisdicția Curții asupra cetățenilor americani. Washingtonul consideră că sistemul său judiciar național este suficient pentru a investiga și judeca eventuale crime comise de propriii cetățeni, respingând orice autoritate externă care nu a fost acceptată explicit. În practică, SUA cooperează selectiv cu CPI atunci când anchetele vizează actori adversi sau regimuri izolate, dar reacționează ferm atunci când Curtea încearcă să își extindă competența asupra americanilor sau a aliaților lor. Șansele ca Nicolás Maduro să ajungă la Haga pentru a fi judecat au fost, în mod realist, inexistente încă de la început.
Impunerea democrației în Venezuela. Pentru Europa, ideea de a „exporta democrația” prin mijloace de constrângere ridică o problemă de credibilitate. Dacă statul de drept este impus din exterior, fără instituții locale funcționale și fără legitimitate internă, rezultatul riscă să fie o democrație formală, fragilă și dependentă. Mai mult, acceptarea unor intervenții selective transmite semnalul că valorile nu sunt universale, ci aplicabile discreționar, în funcție de context geopolitic.
UE a construit un model în care statul de drept și democrația sunt consolidate prin condiționalitate economică, integrare graduală și presiune normativă. Această logică stă la baza procesului de extindere al Uniunii, conceput tocmai pentru a evita democrațiile de fațadă. Aderarea nu este rezultatul unei impuneri externe, ci al unui parcurs în care statele candidate trebuie să adopte, să aplice și să demonstreze funcționarea efectivă a instituțiilor democratice, independența justiției și respectarea statului de drept. Condiționalitatea nu este un instrument punitiv, ci un mecanism de verificare a acceptării reale a regulilor jocului. Democrația devine durabilă doar atunci când este asumată intern, nu când este instalată prin presiune sau forță.
Faptul că procesul de extindere s-a intensificat în ultimul an spune suficient de multe despre modul în care UE își vede viitorul și despre modelul pe care este dispusă să îl accepte. Este însă, din nou, un proces intern, nu unul extern. UE nu exportă democrație sau modele politice în afara granițelor sale.
În contrapondere cu această abordare europeană, Statele Unite ale Americii privesc Venezuela printr-o lentilă predominant strategică, nu procedurală. Din perspectiva Washingtonului, miza principală nu este construcția graduală a unor instituții democratice acceptate intern, ci înlăturarea unui regim considerat ilegitim și ostil, într-un spațiu geopolitic perceput tradițional ca zonă de influență directă.
După cum se poate observa, disonanța este totală, iar cel care ar sublinia-o public nu ar putea face acest lucru fără a-și plasa aliatul, sau fostul aliat, în funcție de perspectivă, într-o situație delicată, cu potențial exploziv. Dat fiind că Venezuela se află la o distanță considerabilă de Europa și nu a fost niciodată o țintă strategică pentru UE sau pentru statele sale membre, cu excepția declarațiilor privind statul de drept, singura opțiune logică rămâne tăcerea, care implică mult mai puține riscuri decât orice altceva ar putea fi rostit.
Groenlanda nu e Venezuela
Deși declarațiile UE sunt la fel de rezervate și în cazul Groenlandei, situațiile sunt, în mod evident, fundamental diferite. Lipsa sau reținerea în declarații are, în ambele cazuri, același motiv diplomatic: nu are sens să deschizi o dispută pe care nu o poți gestiona. Problema strategică este evitarea deschiderii a două fronturi, a două crize majore simultan.
Pentru UE, Ucraina a devenit o chestiune existențială, într-o măsură comparabilă cu cea în care este percepută ca atare de Rusia. Sursa acestei confruntări este exact filosofia extinderii UE explicată mai sus. Este discutabil dacă Ucraina ar fi fost integrată în UE sau în NATO în absența unui pericol direct care să îi amenințe însăși existența, dar acest punct este, astăzi, depășit și lipsit de utilitate analitică.
Ideea că Ucraina ar fi putut urma traseul celorlalte state est-europene care au părăsit lagărul sovietic și au devenit membre cu drepturi depline ale alianțelor occidentale este inacceptabilă pentru Moscova. O Ucraină democratică, funcțională, prosperă economic și cu drept de vot la Bruxelles reprezintă un coșmar strategic pentru filosofia politică rusă. Astfel, dacă apărarea Ucrainei ar fi depins mai mult de NATO și de implicarea directă americană, iar UE nu ar fi fost împinsă să își asume propriul destin strategic, poate că Ucraina nu ar fi devenit o problemă existențială și pentru Europa. Este însă prea târziu pentru astfel de reflecții.
Prinsă în această dilemă, UE trebuie să accepte rațiunea strategică centrală, clasică, potrivit căreia nu poți deschide două crize majore în același timp dacă nu ai capacitatea de a le gestiona simultan. Pentru UE, frontul estic, legat de Ucraina, este deja deschis și consumă resurse politice, economice, militare și de legitimitate internă. Orice escaladare politică serioasă pe dosarul Groenlandei ar însemna tensionarea relației cu NATO și, implicit, cu Statele Unite ale Americii, exact în momentul în care sprijinul american este indispensabil pentru menținerea echilibrului pe flancul estic.
Situația în care se află astăzi Uniunea Europeană, forțată să își prioritizeze fronturile și să accepte tăceri strategice incomode, are o paralelă istorică rezonabilă în experiența României din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. În 1940, România a fost pusă în fața unei realități geopolitice imposibil de gestionat: presiuni teritoriale simultane din est și din vest, într-un moment în care marile puteri își redesenau sferele de influență fără a ține cont de voința statelor aflate între ele. În urma acordului dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, România a fost constrânsă să cedeze teritorii succesiv, fără capacitatea reală de a deschide două fronturi diplomatice sau militare în același timp. Nu a fost vorba despre slăbiciune morală, ci despre o limită structurală a puterii disponibile.
Paralela cu prezentul este relevantă nu pentru a echivala situațiile, ci pentru a înțelege logica decizională. România din 1940 nu a ales între bine și rău, ci între pierderi controlabile și colaps total. Acceptarea ultimatumurilor a fost rezultatul unei constrângeri strategice, nu al unei opțiuni politice libere. În mod similar, UE de astăzi nu operează într-un vid moral, ci într-un mediu geopolitic în care resursele de atenție, influență și putere sunt finite. Deschiderea simultană a unor confruntări majore, fie ele politice sau strategice, riscă să ducă la pierderea ambelor. Lecția istorică este că statele și alianțele nu cad pentru că nu reacționează peste tot, ci pentru că supraestimează capacitatea de a reacționa oriunde.
Există și o a doua paralelă, mai subtilă, dar esențială. România a fost prinsă între două proiecte imperiale care nu recunoșteau dreptul statelor mici de a-și alege propriul destin. Astăzi, Ucraina joacă un rol similar în raport cu Rusia, dar diferența majoră este că UE a ales să nu repete logica abandonului tacit. Tocmai de aceea, Ucraina a devenit existențială pentru Europa. În 1940, România nu a avut un cadru de integrare care să îi ofere protecție structurală. Astăzi, UE știe că renunțarea la un stat care a ales explicit modelul european ar submina întregul proiect de extindere și credibilitatea sa politică. În acest sens, tăcerile UE în alte dosare nu sunt un semn de indiferență, ci expresia unei lecții istorice dureroase: atunci când ești prins între mai multe presiuni simultane, supraviețuirea depinde de alegerea frontului care nu poate fi pierdut.
Paralela este una de logică strategică, nu de natură morală sau istorică. 2026 nu este 1940. Realitățile politice nu au nimic în comun cu acele vremuri, actorii politici joacă după alte reguli, iar informația face în câteva secunde înconjurul mapamondului. Lumea a devenit mai mică și mai sofisticată.
Scepticismul american față de Uniunea Europeană
Este un fapt că președintele Trump nu este un fan al Uniunii Europene. Dar la fel de adevărat este că ceea ce crede el nu este nou și a fost împărtășit de diverși politologi americani care nu s-au sfiit să se exprime și să scrie despre neajunsurile modelului european. Henry Kissinger și George Friedman au privit UE ca pe un proiect remarcabil de stabilizare internă, dar problematic atunci când este evaluat cu instrumentele clasice ale politicii de putere. Într-o lume care a revenit la competiția dură între state, la războaie de uzură și la logica zonelor de influență, această distincție devine esențială.
Pentru Kissinger, scepticismul provenea din confuzia dintre legitimitate morală și capacitate strategică pe care Uniunea Europeană o manifestă încă de la apariția sa. Rămâne celebru citatul care îi este atribuit, „Who do I call if I want to call Europe?”, și s-a scris atât de mult despre această formulă retorică încât nici nu mai contează dacă el este sau nu autorul ei. În contextul de astăzi, această observație capătă greutate, deoarece, dacă cineva așteaptă ca UE să reacționeze ca o superputere, eșecul nu este unul instituțional, ci unul de așteptare. Complementar, George Friedman duce acest argument mai departe, explicând de ce limitările UE nu sunt accidentale, ci inerente arhitecturii sale. Pentru el, Uniunea nu este un stat în devenire, ci o soluție istorică temporară la problema conflictului european. Într-o lume tensionată, în care marile puteri își reafirmă interesele geopolitice, UE este forțată să opereze într-un spațiu care nu i-a fost destinat inițial.
Poate că așa se explică de ce, în multe cazuri surprinzătoare pentru europeni, președintele Trump pare să creadă că Rusia este mai puternică decât Uniunea Europeană. Nu este o convingere legată de mărimea economiei, nivelul de trai sau influența normativă, ci de o definiție strict realistă a puterii: puterea înțeleasă ca abilitatea de a lua decizii rapide, de a impune costuri adversarului și de a suporta consecințele acestora pe termen lung. Rusia este un stat centralizat, cu un lanț de comandă clar, capabil să acționeze coerent și să accepte pierderi economice, izolare diplomatică și costuri umane pentru a-și apăra interesele strategice. Uniunea Europeană, în schimb, funcționează prin consens, proceduri și compromisuri între statele membre, ceea ce îi conferă legitimitate, dar îi reduce viteza și, în ochii unor observatori externi, claritatea decizională. Din această perspectivă, UE apare ca un actor strategic fragil, avers la risc și orientat spre minimizarea costurilor interne, nu spre asumarea lor. Rusia știe ce vrea și unde își trasează liniile roșii, în timp ce UE negociază permanent aceste limite în interiorul său.
Această evaluare este departe de a fi un elogiu adus Rusiei, ci reprezintă o constatare rece asupra modului în care puterea este percepută în logica realistă și explică de ce Moscova reușește să aibă susținători în unele dintre cele mai surprinzătoare locuri.
Totul se reduce la cât timp ai la dispoziție
Numeroase estimări ale unor experți în securitate susțin că Rusia este constrânsă de calendarul electoral american din 2026 să acționeze decisiv, dacă nu vrea să piardă un moment oportun în care beneficiază de înțelegerea președintelui american sau de indiferența acestuia față de UE și Ucraina.
În 2026, în Statele Unite ale Americii au loc alegerile de la jumătatea mandatului prezidențial, cunoscute sub numele de midterm elections, care reînnoiesc întreaga Cameră a Reprezentanților și aproximativ o treime din Senat, alături de o serie de alegeri pentru guvernatori și funcții-cheie la nivel statal. Deși președintele nu este pe buletinul de vot, aceste alegeri funcționează ca o validare politică a primilor doi ani de mandat și pot modifica radical echilibrul de putere din Congres. Controlul legislativ rezultat influențează direct capacitatea administrației de a adopta legi, de a aproba bugete, de a confirma numiri importante și de a susține sau bloca direcțiile de politică externă, ceea ce face din scrutinul din 2026 un moment decisiv pentru direcția politică a SUA până la alegerile prezidențiale din 2028.
Tot în 2026, Statele Unite ale Americii împlinesc 250 de ani de la Declarația de Independență din 4 iulie 1776, un moment cunoscut sub numele de Semiquincentenar (Semiquincentennial). Semnificația este una majoră, atât simbolic, cât și politic, deoarece aniversarea marchează un sfert de mileniu de existență a statului american și poate fi folosită pentru a reafirma identitatea națională, continuitatea instituțională și rolul global al SUA.
La un loc, încărcătura simbolică a anului 2026 devine uriașă într-o lume care prețuiește gesturile istorice relevante, inclusiv pentru actorii politici interesați de moștenirea pe care o lasă societăților pe care le conduc.
Pentru Uniunea Europeană, 2026 este al doilea an din cei 10–15 ani despre care estimările specialiștilor europeni indică faptul că ar fi necesari pentru dezvoltarea unor capacități de apărare relativ independente și funcționale. Acest termen presupune condiții politice favorabile și investiții susținute. În scenariile mai optimiste, care includ cooperare industrială accelerată, achiziții comune, integrarea comandamentelor și o voință politică constantă, unele capabilități-cheie ar putea deveni operaționale în 7–10 ani. În scenariile mai prudente, invocate în mediul militar și academic, termenul se apropie de 15–20 de ani, deoarece apărarea nu înseamnă doar echipamente, ci și doctrine comune, interoperabilitate reală, lanțuri de aprovizionare sigure, comandă unificată și, mai ales, acceptarea politică a folosirii forței.
Din acest motiv există atât de multă liniște, declarațiile sunt atât de reținute și chibzuite, iar nimic nu este riscat. Ce rost ar avea să începi să calculezi că Groenlanda reprezintă circa 22% din suprafața SUA, adică aproape un sfert din teritoriul american? Ce rost ar avea să răspunzi nervos într-un schimb de meme online în care nimeni nu convinge pe nimeni de nimic, dar toată lumea își flexează mușchii? Orice schimbare a statutului Groenlandei ar produce un tsunami greu de gestionat și, indiferent de scenariul inventat, de predicția încercată sau de simularea pusă pe masă, UE nu va mai fi aceeași după Groenlanda. Nu înseamnă că va dispărea, deși nimic nu este veșnic, dar nu va mai putea exista în continuare în această formă. Din acest motiv, liniștea de la Bruxelles este un semn bun, atât timp cât ea există.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Comisia Europeană)
