Anul muzical 2026 a început în forță. Tradiționalul Concert de Anul Nou de la Viena, urmărit în întreaga lume de milioane de telespectatori (spectatori sunt maxim 2000), a fost cu totul deosebit și extraordinar de tradițional în mesaj.
Concertul de Anul Nou de la Viena are câteva constante. Prima, Orchestra Filarmonicii Viena, aflată în top 5 orchestre simfonice ale lumii. A doua, superba sală a Musikverein, Sala de Aur, locul unde orchestra își susține concertele din stagiune. Adaug că orchestra e și pilon de susținere pentru Festivalul de la Salzburg. Muzicienii nu numai că sunt de top, dar au și o versatilitate naturală în abordarea genurilor muzicale, iar conlucrarea cu mari dirijori le-a conferit o extraordinară adaptabilitate a stilului. Spun asta pentru că, anual, îi văd constant în concerte și producții de operă.
Desigur, secretul stă în nenumărate repetiții și un profesionalism ieșit din comun. A treia constantă este ziua de desfășurare, 1 ianuarie. A patra, mixul de genuri muzicale (ordine descrescătoare): polcă, vals, marșuri, uverturi din operete, galop, scherzo muzical, cadril, ceardaș și altele. O a cincea ar fi rotația anuală a dirijorilor, din 1987, dar ei se pot repeta. A șasea, Dunărea Albastră și Marșul lui Radetzky sunt bisurile fixe din 1969 (ultimul și cu o excepție). Chiar fără să fi ascultat vreodată concertul, se poate trage concluzia asupra atmosferei ce se dorește a fi generată.
Și, nu în ultimul rând, mesajul concertului, intrarea într-un an nou mai plin de speranță, pace, bunătate, dragoste. Cum? Transmițând prin muzică o stare de bine, veselie, detașare, inclusiv, cu tradiționalele aplauze de final, când adrenalina eliberată taie controlul rigid rațional și facilitează apropierea umană ca gest spontan (e ceea ce a făcut dirijorul coborând în public), amintind, cel puțin, celor cu vederi mai largi muzicale de versurile lui The Boss: I just want someone to talk to/And a little of that human touch.
Dirijorul din acest an a fost Yannick Nézet-Séguin. Foarte cunoscut între iubitorii de operă, mai puțin simfoniștilor, cred. Deși el este dirijorul celebrei Orchestre Simfonice din Philadephia, altă orchestră de top, și de care suntem și foarte legați (sic!) datorită marelui nostru George Enescu care a dirijat-o și despre care spunea așa: În Philadelphia am găsit cea mai formidabilă orchestră din câte cunosc. Iubitorii de operă știu că, din 2018, Yannick Nézet-Séguin a fost numit directorul muzical Orchestrei Operei Metropolitane din New York. O orchestră cu care, iarăși, avem conexiuni directe grație marelui dirijor Christian Badea, aflat pe podiumul din New York de peste 160 ori, și nici nu era directorul acesteia (Da, da, am auzit întrebarea, și da, doar la noi nu e bun CB).
O precizare. Deși unii au apreciat ”nonconformismul” ținutei dirijorului, vorbim, în fapt, de un styling cât se poate de tradițional. Saloanele vremii, vorbim de toată Europa și America(incluzând această sală) erau locurile unde se expuneau în premieră tendințele modei din perioadă, materialele, culorile. Vestimentația lui Yannick Nézet-Séguin a fost cât se poate de sobră, solemnă și reverențioasă. Pentru cei care nu vor să rămână cu idei puține și fixe, recomand reviste de lifestyle, mai ales străine, la noi nu e decât revista ELLE, pentru a-și cultiva ochiul și gusturile. E ca în artele plastice. Unii au rămas numai în pictura figurativă, alții au făcut pași spre cea abstractă.
Extravagant ar fi fost dacă apărea à la Timothée Chalamet style (care își face și el unghiile (sic!). În rest, cerceii, unghiile ojate, broșă de guler, inelele sunt accesorii metal/hard rock-punk, dar nu că ar fi originale pentru genurile muzicale respective, ci, sunt inspirate, în special, de perioada (pre-)barocă și romantică etc. Designerii zilelor noastre doar reinventează TRADIȚIA.
Stilul și atitudinea rămân neschimbate. Acum, na, gura lumii slobodă, mi-aduc aminte prin ce-a trecut Yuja Wang când aparițiile sale i-au ”zdruncinat” pe melomanii vintage, mergând până la a-i contesta valoarea sa artistică. În opoziție, muzicienele sunt mai unite, au adoptat instantaneu aceleași styling că doar nu erau să fie renegate in corpore.
Așa că, acum, we’ve been there, we’ve seen this.
Poate că mulți ar spune că și programul este o constantă. Firesc. Este o constantă la nivel de genuri muzicale. Familia Strauss este o constantă. În rest, ține de dirijor. Circa 27% din repertoriul cântat de-a lungul anilor a fost cu piese cântate o singură dată. Tendința de introducere a noi opusuri, să spunem ca o actualizare a listei, o împrospătare, s-a simțit cam din 1995, când dirijor era Lorin Maazel.
Durata concertului nu e o constantă. Cel mai lung, de până acum, a fost concertul din 2012, dirijat de Mariss Jansons.
Începând cam cu 2021, Riccardo Muti dirijor, profilul compozițional datorat familiei Strauss a început să scadă, rămâne majoritară, dar și alți compozitori austrieci! mai puțin, spre deloc, recunosc, cunoscuți, și-au făcut loc, plecând de la un Karl Komzák sau, în 2026, Josefine Weinlich ori Joseph Lanner, care, apropo, e fabulos.
Program aici
Bisuri:
Philipp Fahrbach Jr.: Zirkus, op. 110, Polka schnell,
Johann Strauss II.: An der schönen blauen Donau (The Blue Danube), op. 314, Waltz,
Johann Strauss I.: Radetzky March, op. 228, March
Anul acesta, programul a avut 15+3 piese, 11 compozitori. 1/3 din acestea au fost premieră (6). Nimic ieșit din comun.
Sigur, întrebarea e ce alegi și care e pasul de împletitură ca în final totul să fie fluid, să revendice atenția unei simfonii. Aici intervine cultura muzicală, cultura în general, personalitatea și caracterul, talentul și intuiția fiecărui dirijor. Amprenta sa. Notele le știu cu toții.
În premieră, au fost prezentate lucrări ale unor compozitoare. Austriaca Josephine Weinlich, cea care a înființat prima orchestră de femei din Europa, și americanca Florence Price, prima compozitoare de culoare, dar lesne de dedus că foarte mult timp ignorată. Și, ascultând prima dată lucrările, și novicii, și melomanii, își dau seama de valoarea acestora.
Artisticul din Yannick Nézet-Séguin l-a mai inspirat cu ceva. Lucrările alese au avut armonici speciale pe care le-a combinat, ca DJ-ii(sic!), să curgă natural cu accente simfonice și momente jazz-simfonice, scherzo-uri jucăușe, ritmuri cunoscute. Asta și pentru a capta atenția unui public cât mai larg, a atinge cât mai multe inimi, scopul suprem. E o artă care presupune inclusiv noțiuni de psihologie, cred.
De ex., Malapou-Galoppe, op. 148 deJoseph Lanner este un Pennsylvania 6-5000 avant la lettre. Lanner un Glenn Miller dar cu 100 de ani mai devreme. Și parcurgând și catalogul său muzical, aș spune că a fost un fel de Giorgio Moroder (din era disco), adică, muzica sa nelipsită de la petrecerile vremii.
Și putem continua.
Însă, playlist-ul nu e totul. Arta dirijorală și-a spus cuvântul pe deasupra tuturor. Astfel că, Yannick Nézet-Séguin a intrat mult în profunzimea fiecărei piese și i-a scos la suprafață noi fațete. Am avut senzația că, de ex., Dunărea Albastră o ascultam pentru prima dată. A reușit să medieze tempii strălucitor, să vadă lumini pe care nu le sesizasem înainte.
Anul acesta, și momentele de balet, Baletul Operei de Stat din Viena, au fost adevărate diamante. În coregrafia semnată de marele John Neumeier (rechemat după 20 de ani) și costumele AKRIS, creatorul Albert Kriemler, dansatorii au fost fabuloși, cu execuții sublime, aproape personificând ideea de Dancing on the Ceiling, atât de eterice au fost interludiile dansate. În Diplomaten-Polka, Alessandro Frola, un vechi partener al inegalabilei noastre balerine Alina Cojocaru, despre ale căror colaborări spunea că, Scena e și mai frumoasă împărțită cu tine!, cred că a rupt multe inimi printre telespectatoare. Iar cele patru cupluri din Rosen aus dem Süden, pur și simplu, au fost visare.
S-au mai adăugat momentele comice, care n-au lipsit nici până acum și care, de fiecare dată, au dezvăluit acea latură a personalității dirijorilor pe care nici n-o bănuiam.
Una peste alta, a fost un concert care a redefinit istoric celebra serie. Și îmi vine în cap, comparativ, Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, din 2024. Alt moment epic. Un apogeu artistic.
Putem să tot revedem concertul, dar va trebui să mai facem încă un pas
Astăzi, mă voi rezuma doar la două recomandări de spectacole care nu trebuie ratate la Sala Radio.
20 februarie, ora 19.00 Orchestra Națională Radio va evolua sub bagheta dirijorului Andrea Sanguineti. Solista concertului va fi violonista Alexandra Conunova, a cărei sensibilitate și virtuozitate sunt deja recunoscute la nivel mondial.
Solista va interpreta Concertul în re minor pentru vioară și orchestră, op. 46 de Aram Haciaturian. Pentru cine își mai aduce aminte, e același concert pe care l-a interpretat, anul trecut, Nemanja Radulović, în deschiderea Festivalului George Enescu. El a fost compus avându-l în minte pe nimeni altul decât maestrul David Oistrakh, cu care s-a făcut și prima înregistrare. Are o melodicitate ieșită din comun, adunând pe lângă temele folclorice și o bogăție orchestrală pe care Haciaturian o admira atât de mult la Ceaikovski. Momentele solistice sunt adevărate pietre de încercare pentru orice violonist. E un concert greu și pentru orchestră. Rare sunt momentele unor interpretări superbe, ceea ce nu s-a întâmplat în festival, și nu din cauza violonistului.
Și, într-un fel firesc, a doua lucrare a fost aleasă Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 (1888) de P.I. Ceaikovski. A fost scrisă neverosimil de rapid, patru luni, dar au fost patru luni pentru eternitate. Orice reascultare a simfoniei este o călătorie romantică care se finalizează grandios. Parcurgerea sa este ca mersul printr-o grădină cu flori, multe culori, calde și reci.
Bilete aici .
11 martie, ora 19.00. Orchestra de Cameră Radio va fi condusă de praghezul Jiří Rožeň, care a putut fi urmărit, tot anul trecut, în cadrul aceluiași festival, dirijând, printre altele, Simfonia nr. 2 în la major op. 17 de George Enescu.
Programul este unul nonconformist.
Deschiderea îi aparține lui Wojciech Kilar cu celebra sa compoziție minimalistă Orawa. Un bust de energie venit de la partidele de coarde.
După care intră în scenă violoncelul inegalabilului Andrei Ioniță. Două compoziții foarte frumoase și pe care nu știu dacă le-ați mai auzit.
Prima, Silent Woods de Dvořák, e la polul opus ca ritm față de piesa de deschidere. Un contrapunct afectiv. Așa cum sugerează chiar denumirea compoziției, e despre calmul sufletesc și liniștea pe care pădurile Boemiene i-au insuflat-o. Odată intrați în transă, vom merge să ascultăm cele 1+7 Variațiuni pe o temă Rococo pentru violoncel și orchestră, op. 33 de Ceaikovski. Este o lucrare de virtuozitate, cu rafinate dialoguri muzicale cu orchestra, care se răsfoiesc ca paginile unei cărți pe care o citești vara, în foișor, în grădina de la țară. Momente de lirism, dar și pasaje de acțiune, descrieri care alternează cu dialoguri spirituale care nu exclud umorul. De-abia aștept!
Partea a doua, ne întoarcem la compozitori cehi, cu două compoziții care nu cred că s-au mai auzit pe la noi, deși aparțin unor nume celebre. Uvertura, H345 de Bohuslav Martinů. Chiar dacă compusă în 1953, lucrarea mustește de romantism și culoare, și o grandoare specifică uverturilor de operă. A doua lucrare e Suita Cehă în re major, op. 39 de A. Dvořák. Un opus din 5 mișcări în care vom recunoaște melodicitatea proverbială a maestrului, și multe din temele și abordările ce vor urma în ultimele sale patru simfonii.
Experiențe pe care n-ar trebui să le ratăm.
Bilete aici.
Foto credit: Dieter Nagl/The Vienna Philharmonic Orchestra, Nikolaj Lund, site artist
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
