Ce înseamnă suveranitatea pentru Republica Moldova în 2025? Este ea un scut al independenței în fața marilor puteri sau o lozincă politică folosită pentru a masca servilismul față de una dintre ele? Marșul Suveranității, organizat pe 23 iunie la Chișinău, la 35 de ani de la adoptarea Declarației de Suveranitate, vine să recupereze un concept deturnat de opoziția pro-rusă. Prin această inițiativă, reîncadrăm suveranitatea nu ca izolare, ci ca drept al moldovenilor de a-și alege singuri viitorul, adică în Europa.
În timp ce mii de cetățeni s-au reunit pentru dreptul Moldovei de a decide singură, Igor Dodon (liderul Partidului Socialistilor, principalul partid de opozitie n.red.) acuză că președinta țării, Maia Sandu, „cedează deciziile țării către Bruxelles”.
E un discurs familiar, dar periculos și mai ales ipocrit. Pentru că acela care acuză de trădarea suveranității și a țării este același care, la Kremlin, a stat în genunchi în timpul cât a fost președinte, iar acum negociază contracte de gaze, fix în schimbul cedării suveranității. Ce paradox, nu?
Ideea Marșului Suveranității vine ca un răspuns la valul de amenințări hibride cu care se confruntă Republica Moldova în prag de alegeri parlamentare, cu finanțări ilegale ale partidelor pro-ruse, campanii de dezinformare, tentative de destabilizare internă orchestrate de rețele afiliate Kremlinului.
Suveranitatea este astăzi atacată nu doar la granițe, ci și din interior, prin vectori politici care vor o Moldovă slabă, izolată și coruptă, practic o țară, nu suverană, ci suzerană, ușor de controlat din exterior.
Este clar că o bună parte din societate înțelege că a apăra suveranitatea înseamnă a apăra libertatea de a decide direcția în care merge țara, a-ți alege partenerii și a nu accepta ca viitorul Moldovei să fie scris la Moscova.
Într-un context geopolitic tot mai tensionat, cu războiul din Ucraina la graniță și cu rețele de influență rusească active pe plan intern, această întrebare nu mai este una retorică. De aceea, suveranitatea nu mai poate fi tratată ca un concept abstract, invocat doar în discursurile marilor „suveraniști” de carton de prin toată Europa, toți cu legături care de care mai dubioase, care duc spre Moscova.
Suveranitatea este o miză concretă, disputată în fiecare zi prin decizii politice, mesaje publice și contacte cu statele aliate care respectă Republica Moldova.
Ce este, de fapt, suveranitatea?
Suveranitatea nu înseamnă izolare. Nu înseamnă să respingi reformele europene, să blochezi investițiile occidentale sau să alungi partenerii care cer transparență.
Suveranitatea este capacitatea unui stat de a-și face ordine în casă: să aibă instituții funcționale, justiție independentă, alegeri libere și o presă critică, nu obedientă.
Adevărata suveranitate se construiește prin autonomie decizională internă, prin eliberarea de influențe toxice din partea Rusiei și prin interacțiune liber consimțită cu alte state, nu prin obediență față de o altă capitală de la Răsărit.
Tabăra pro-rusă promovează o versiune de „suveranism” care, în esență, este doar o mască pentru supunerea față de Moscova.
În realitate, ceea ce se propune sub această etichetă este o Moldovă dependentă energetic, informativ și financiar de Rusia. Este o Moldovă în care „neutralitatea” este un pretext pentru inactivitate strategică, iar „suveranitatea” înseamnă renunțarea la puterea de a decide viitorul țării în favoarea unei dictări externe.
Să nu uităm: când era la guvernare, Igor Dodon nu a întărit suveranitatea statului, ci a subordonat-o. De la contractele obscure cu Gazprom, la plecăciunile repetate în fața lui Putin, Dodon a oferit lecția supremă despre cum nu se apără o țară.
Suveranitate în fața dictaturii sau suveranitate în fața democrației?
Criticii Marșului Suveranității, în special cei din tabăra fostului președinte Igor Dodon, au grăbit deja acuzațiile: că Maia Sandu ar instrumentaliza ideea de suveranitate pentru a-și face campanie electorală, că ar „ceda” suveranitatea către Uniunea Europeană sau că ar transforma Moldova într-un stat vasal al Occidentului.
Alții, precum Victoria Furtună, care contestă suveranitatea altor țări din vecinătate, precum Ucraina sau România, vin cu sloganul Moldovei Mari, când, de fapt nu doresc să recunoască măcar suveranitatea Republicii Moldova de acum.
Cum poți să fii un promotor al unei Moldove suverane, promovându-te alături de tancul străin de la Tiraspol și armata rusă în interiorul statului?
Însă aceste critici ignoră un adevăr fundamental: suveranitatea nu este incompatibilă cu integrarea europeană. Din contră, procesul de aderare la UE presupune consolidarea statului de drept, a instituțiilor naționale și a capacității de decizie autonome, adică recunoașterea absolută a suveranității țării. Aderarea la UE nu înseamnă pierderea identității, ci înscrierea Moldovei într-un cadru comun al respectului pentru lege, demnitate umană și securitate.
În schimb, alternativa promovată de Dodon și alții care vor „neutralitate” este, în fapt, o reorientare către o sferă de influență unde suveranitatea națională nu este respectată, ci suprimată.
Moscova nu cere colaborare, ci supunere. Istoria recentă a Ucrainei, Georgiei sau Belarusului stă mărturie.
Suveranitatea nu este slogan, este asumare
Adevărata suveranitate a Republicii Moldova nu înseamnă a refuza reformele europene. Nu înseamnă a te închide într-un naționalism steril. Suveranitatea înseamnă să fii capabil să construiești un stat funcțional, demn, care rezistă presiunilor externe și este responsabil în fața propriilor cetățeni.
Ungaria, un exemplu de stat care promovează politica unui „stat suveran” ocupă ultimul loc între statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește un indicator esențial al bunăstării gospodăriilor – consumul individual real (AIC) pe cap de locuitor, potrivit datelor Eurostat din 18 iunie.
Marșul Suveranității este, astfel, un exercițiu de coeziune și demnitate națională. Într-o țară fragmentată și vulnerabilă, organizarea unui astfel de eveniment este despre refuzul resemnării în fața celor care vor ca Moldova să rămână o zonă gri, prinsă între imperii.
Cui îi este frică de o Moldovă suverană?
Cei care strigă că Moldova și-a pierdut suveranitatea, pentru că aplică reforme europene, ignoră cu bună știință adevărul. Nu reformele sunt o amenințare, ci corupția, manipularea și dependența geopolitică de un regim autoritar.
Astăzi, după 35 ani de la adoptarea Declarației de Suveranitate a Republicii Moldova, cetățenii nu mai doresc să-și vândă suveranitatea nici pe gaz ieftin, nici pe promisiuni goale.
În fond, întrebarea reală nu este dacă Moldova va ceda suveranitatea, ci în fața cui ar ceda-o: în fața Bruxelles-ului, care cere reforme, sau în fața Kremlinului, care cere supunere?
Acest editorial a apărut prima dată pe site-ul publicației din Republica Moldova – Agora.md
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
