Recomandările sunt pentru trei montări recente a căror vizionare sigur vă va schimba starea. Altceva nu garantez, deși, trecând peste cunoștințele, preferințele, simpatiile proprii, textele care stau la bază au produs mutații semnificative în gândirile oamenilor.
Teatrul Excelsior: „Metamorfoza” de Franz Kafka
4 din 5 stele
E mai greu după ce ai văzut teatrul-dans Metamorphosis, la Covent Garden, în coregrafia semnată de genialul Arthur Pita, muzica Frank Moon, iar în rolul lui Gregor, inegalabilul Edward Watson (practic, după retragerea acestuia spectacolul nici nu s-a mai reluat), să mai spere la o montare teatrală prin care să reexperimenteze catharsisul.
Tema, dezumanizarea, revelarea părții întunecate a naturii umane, nu este noutate. Gregor Samsa, acum gândacul din nuvela kafkiană, este, oarecum, ecoul shakespearian a lui Timon, care după ce a fost în serviciul celor pe care îi iubea, a ajuns să trezească cele mai violente sentimente de dezgust. Și în timp ce unul moare, ceilalți renasc. O ușă s-a închis, altele s-au deschis.
Yuri Kordonsky a conceput un spectacol complex, bogat, profund, în care rarele căderi de tensiune sau surplusuri de fizicalitate nu aduc daune superbei experiențe.
Scenografia, Oana Micu, este înscrisă în geometria montărilor de până acum. Camera lui Gregor în care treptat mobilierul se reorientează pe verticală, înainte de a începe să fie scos. Expunerea pentru spectator este totală pentru că dormitorul e pe turnantă. Ești spectator, dar și vecin sau membru al familiei. Există și un interesant design de lumini care pune în valoarea fiecare tablou în parte.
Dramaturgia urmează povestitorul, exact ca în nuvelă.
Personajele și transformările sunt treptat construite, aproape, cu logică matematică.
Chiar de la scena în care administratorul vine în verificare și intră în camera lui Greg, acestuia i se citește pe față curiozitatea aceea morbidă ca acelora care merg la circ să se distreze pe seama diformilor. Apoi, creșterea graduală a repulsiei „normalilor”, prin introducerea dublurilor Gregor, un efect doppelgänger menit să crească intensitatea dramatică, dar să și umple regizoral timpul (nuvela se citește în mai puțin de două ore) și spațiul. Lucru care pe moment reușește, dar uneori devine prea obositor, făcând ca alte scene să pară încremenite, franjurând atenția. Deci, cumva se scapă din mână ritmul. Foarte reușită, ca tempi și interpretare, scena chiriașilor.
Sunt și lucruri inexplicabile. În primul rând, glumița telefoanelor închise, forțându-se, să fiu drăguță, o traducere din gândurile epistolare kafkiene, dar care, ulterior, mi-am dat seama că avea și continuare. Traducerea e veriga slabă. Nu mai vorbesc de exprimări hilare, gen „mâncarea proastă și neregulată”. Apoi, laitmotivul Bach (II. Air, arr. din opusul Suitei 3 în Re major, BWV 1068) sau, păstrând „umorul” lor, Bach-ian. E adevărat, ne place Bach, ba, mai mult, ne-am fi bucurat ca repertoriul său secular să fi fost măcar egal cu cel sacru că, uite, nu sună numai extatic, ci poate fi folosit și în coloane sonore (sic!), dar n-am prins ideea asocierii. Mi-a adus aminte de reclamele care folosesc piese cunoscute, fără să le înțeleagă, uneori, mesajul lor fiind exact opus intenției reclamei.
În frunte cu Marius Turdeanu, trupa de actori aleasă face un adevărat tur de forță. În prim plan, sunt Gregor și replicile sale. Nu știu dacă rolurile se fac prin rotație, dar cred că fiecare dintre ei, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță, ar putea deveni numero 1. Eu aș miza pe Pughineanu. Oana Predescu este excepțională în Grete, sora lui Gregor, și cu adevărat impresionantă în parcurgerea metamorfozării sale. Toată lumea strălucește, personajele se vede că sunt edificate celulă cu celulă, și chiar dacă rigiditatea încă are urme, per total performanța e total lăudabilă.
Distribuție: Gregor: Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță; Grete: Oana Predescu; Mama: Mihaela Trofimov; Tatăl: Bogdan Nechifor; Servitoarea: Dana Marineci; Administratorul-șef : Mihai Mitrea; Primul chiriaș: Dan Clucinschi; Al doilea chiriaș: Dragoș Spahiu; Al treilea chiriaș: Ovidiu Ușvat
Teatrul de Comedie: „Rinocerii” de Eugène Ionesco
4 ½ din 5 stele
Este ușor să vorbești despre montarea unui regizor, Vlad Massaci, care te-a făcut să-i vezi una dintre producții de 15 ori. E clar că arta sa îți vorbește, dar mai ales te emoționează.
Așa se întâmplă și acum. Chiar cu un registru schimbat. O abordare abstractă, dictată pe de-o parte de dramaturgie, teatru absurd, dimensiune atemporală, suprarealismul la cotă maximă, o alegorie orwelliană, dar și de oferta pe care tehnologiile video le pot pune în slujba teatrului fără a deveni invazive. Regizorul ne și spune că exact acest nou context digital și evoluțiile societății determinate de acestea sunt punctul de pornire, doar așa a scris și Ionesco piesa, tot în context.
Astfel, scena devine o rampă deschisă și căreia i se acordă toate funcționalitățile, birou, stradă, piață, crâșmă, apartament, iar în centrul său „portalul” prin care se scurg sau se aruncă cei care își pierd calitățile rasei umane. În rest, nu mai e nimic, pereții seamănă mai mult cu cel al unor caverne, devenind ecran pentru proiecții. Partea video este complementară adunând secvențe figurative sau, pur și simplu, cu momente de jocuri de lumini și iluzii optice, cam tema noastră per total. Însă, ușor confuze ca realizare. Coloana sonoră se ține cu mult mai bine.
O primă importantă atenție s-a acordat traducerii textului. Traducerea e superbă, are fluență, ritm, poetică, ceea ce nu e numai pentru spectatori un avantaj, e și pentru actori. Altfel interpretezi când traducerea e solidă și meritele sunt ale lui Vlad Russo și Vlad Zografi. Textul pornește dintr-o zonă socială eminamente amuzantă, pentru ca până la sfârșit totul să devină deprimant, chiar înfiorător. La final, Daisy și Bérenger devin reprezentanții finali ai umanității într-o lume a locuitorilor cu piele verde și dură și coarne.
Massaci e și un regizor echilibrat, nu se aruncă să înghesuie în Matricea sa multe idei, să nu mai poți respira, nici excese interpretative, sau actorie ritualică. Nu, are grijă să te prindă și să te țină acolo. Între Allegro și Andante. Exact așa au fost conduși actorii. Cu singura nemulțumire vizavi de mișcarea scenic/coregrafie, pe care, înțeleg, a trebuit s-o facă cât mai simbiotică cu ansamblul și geometria spațiului, doar că cineva n-a nimerit pașii.
În rolul lui Bérenger, Tudor Chirilă e irezistibil. Ironia, raționalitatea, naivitatea, candoarea, romantismul și sinceritatea personajului sunt duse la nivelul următor. Sigur, nici pe departe o surpriză, dar ținând cont că sunt niște nume în spate care au interpretat personajul, Laurence Olivier sau, în film, Gene Wilder, trebuie să sapi adânc pentru a veni cu ceva personal. Aș apropia interpretarea sa de cea a lui Benedict Cumberbatch, dar fiind atunci cu mult mai tânăr. Nu știu cum își gestionează cariera, dar mi-e foarte clar că pierdem fiindcă nu joacă/n-a jucat mai mult.
Și cum se spune, orice mare actor în rol principal are în spate o echipă puternică. Liviu Pintileasa, Jean, și Andreea Alexandrescu, Daisy, sunt absolut senzaționali. Copilotează împreună pe serpentinele dramaturgice sau în meandrele absurdului (sic!), excepțional. Fiecare actor își aduce culoarea din personajul său, și nu mă refer doar la costume, de altfel, foarte bine gândite (nu știu cine), și o pune pe tabloul principal în tușe și texturi rafinate, astfel că imaginea finală este încântătoare.
Distribuție: Bérenger: Tudor Chirilă; Jean: Liviu Pintileasa; Daisy: Andreea Alexandrescu; Dudard, Băcanul: Lucian Ionescu; Botard, Patronul cafenelei: Sorin Miron; Logicianul: Dragoș Huluba; Domnul Bătrân, Domnul Papillon: Lucian Pavel; Gospodina: Mihaela Măcelaru; Băcăneasa, Doamna Boeuf: Simona Stoicescu; Chelnerița: Domnița Iscru
Teatrul Act: DON QUIJOTE de James Fenton după romanul „Don Quijote” de Miguel Cervantes
5 din 5 stele
(voi cine sunteți? Don Quijote sau Sancho Panza?)
Dacă Christopher Hampton a făcut dreptate romanului lui Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase, dramatizându-l, trebuia să fie și pentru Don Quijote de Miguel de Cervantes, un salvator, un cavaler, pe numele său James Fenton. Sutele de pagini sunt concretizate într-un nou text plin de poezie și savoare, de iubire și amărăciune, de frumusețe și înțelepciune. De altfel, varianta prezentată la Act, este la rândul său adaptată, excluzând din motive obiective momentele muzicale live.
Pentru integritatea semantică și poetică a textului trebuie făcute plecăciuni și în fața traducătorului, George State. Pentru că o traducere de dragul traducerii ar fi făcut-o greoaie și neinteresantă. Așa, a avut tempo, muzicalitate, iar actorii pur și simplu au „cântat” pe text. De aici senzația de pierdere a noțiunii timpului, de călătorie la propriu, în condițiile în care confortul în auditorium nu este de top. Na, teatru independent, funcționează după buget propriu.
Un Don Quijote profund, amuzant, hâtru, pentru care cavalerismul și romantismul sunt duse la nivelul următor este interpretat fabulos, unic, de Marcel Iureș. Nici nu știi, parcă vine din realitate, nu din ficțiune, nu e un rol. Și, probabil, de la lamentațiile atât de liric declamate, la umorul subtil al replicilor de situație, era singurul nume care îți venea în minte că poate face față natural. Alexandru Dabija, o veche colaborare de mare succes aici, la Teatrul Act, și cu fondatorul Iureș n-au stat pe gânduri (vorba cântecului: I was made for lovin’ you, baby…). Dabija e un regizor emblematic, genial, aș spune eu, ale cărui montări nu trebuie ratate. Nu înseamnă că toate sunt perfecte. Dar dacă stau mai mult să mă gândesc, ciclul său de montări de la Act este perfect. Mda, old school ar zice unii, însă mie îmi pare că old school e the new cool (sic!)
Lor li s-au alăturat unii dintre cei mai buni și, mai ales, versatili actori ai noi(lor)i generații, pentru care prezența multirol n-a fost nicio piedică în a săpa în substanța fiecărui personaj și să dea interpretării cea mai bună versiune. Foarte importantă în economia unui astfel de spațiu sunt costumele și recuzita. Maria Miu excelează în styling-ul perioadei, dar cu lejeritatea tăieturilor contemporane.
Și să concluzionăm, pentru că nu e spectacol de recenzat, e de stare prin excelență, nu e nimic rătăcitor, totul e puternic și vibrant.
Distribuție: Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
