Selecția are ca numitor recentele vizionări din weekend. Din cele trei spectacole, doar unul este premieră. Despre cele mai vechi scriu pentru că practica programării spectacolelor din teatrele noastre face ca, chiar după ani mulți de zile, să fie văzute de foarte puțină lume. Primele două spectacole, de ex., în luna decembrie nu mai sunt programate deloc (sic!).
Așa că, dacă în această viață prindeți bilete, chiar și dacă nu, să aveți o idee despre ce vedeți sau ați fi putut vedea.
Teatrul Excelsior: Orașul Nostru de Thornton Wilder
4 din 5 stele
Căutând după dramaturg, citiți că piesa a avut premiera în 1938, da, e oldie but goldie.
Pe de-o parte, un text care va fi tânăr și în următoarea sută de ani, după prima sută (2038), pe de altă parte, montarea lui Alexandru Dabija e fermecătoare și puternică.
Deci, într-un loc uitat de lume, dramaturgul urmărește viețile a două familii, într-o comunitate cu vii și cu morți, timp de mai mulți ani, ca în filmele lui Linklater.
Într-un decor, fără decor, adică, minimalist, na, à la Lv Trier, se desfășoară acțiunea prezentată de autor ca un teatru în teatru, cu mai multă relevanță în cultura americană, unde se practică acest model de teatru popular, teatrul comunității. Sau mergând mai departe, cum ne zicea bătrânul Shakespeare, „toată lumea e o scenă” (Cum vă place).
Dabija, regizor emblematic pentru acest tip de dramedii, pentru montările sale pe texte de Ion Creangă, Vasile Alecsandri, în fapt, găsește în acest Wilder un fel de Creangă american.
Dar nu-l lasă acolo, îl aduce aici și acum.
Astfel, singurul regizor din piesă devine !3 regizori, pentru că, acum, așa se lucrează, echipa, de la unul factotum, la specializări, pam-pam. Sapă și mai adânc. De la moda de nicio pauză dacă textul are două ore +/- 30 min, la 2! pauze pentru aceeași lungime. Adică, în loc de butonul forward, merge slow motion, un 0.75. Te lasă să dumici, să nu alergi ca prostul și să nu ajungi nicăieri. Cătinel, să nu grăbim viața, că mai repede nu înseamnă mai departe!
Pentru cine nu a văzut nimic semnat de el, spun eu, Dabija are simțul umorului dus la extrem, motiv pentru care nu se ia foarte în serios și că punctul său forte sunt actorii. Întotdeauna.
Aici, și cu o echipă de actori versatili, deschiși și talentați, numeroși, abia dacă încăpeau toți pe deschiderea scenei (bine, e destul de mică), împreună reușesc să ne treacă prin toate emoțiile, bucuriile și amărăciunile vieții, nefericirea, prostia, visele, normele de conviețuire (prezentarea bisericilor e fabuloasă)…. ce aparțin oamenilor vii până când ajung oameni morți! Și invers!
Dacă mai adaug că muzica și versurile aparțin Adei Milea, mi se pare spectacolul perfect. Sigur, cât de perfect poate fi ceva făcut de oameni!
Cu 20 de oameni pe scenă ar fi nedrept să bâiguiești câte ceva despre interpretarea fiecăruia, ca până s-ar ajunge la ultimul, s-ar uita ce s-a citit despre primul. Sunt buni toți, sunt proaspeți și memorabili indiferent de mărimea rolului. Aceasta e puterea cu care Dabija poate înzestra actorul.
(Regizorul tehnic unu) Iulia Samson, (Regizorul tehnic doi) Bogdan Nechifor, (Regizorul tehnic trei) Dan Pughineanu, (Doamna Gibbs) Mihaela Trofimov, (Doctorul Gibbs) Doru Bem, (Doamna Webb) Oana Predescu, (Domnul Webb) Mihai Mitrea, (Emily Webb) Dana Marineci (George Gibbs) Mircea Alexandru Băluță, (Rebecca Gibbs) Ana Udroiu (Wally Webb) Radu Micu, (Profesorul Willard) Dan Clucinschi (Sam Craig) Ovidiu Ușvat, (Joe Stoddard) Matei Arvunescu, (Howie Newsome) Ion Bechet, (Polițistul Warren) Robert Radoveneanu, (Joe Crowell / Si Crowell) Alex Popa, (Doamna Soames) Andreea Hristu, (Simon Stimson) Dragoș Spahiu, (Doamna Stimson) Annemary Ziegler.
Teatrul Odeon: Am avut o Livadă de Yann Verburgh, după Livada de vișini de A. P. Cehov
3 din 5 stele
Eugen Jebeleanu, ca regizor, și Yann Verburgh, ca dramaturg, o echipă deja consacrată, au „reșapat” originalul, aducând în zilele noastre universul cehovian. În fond, livezi cu vișini sunt și în zilele noastre, la fel ca licitații, melancolie, nostalgii…
Acțiunea e plasată în anii de după Revoluție, mergând pe simbolistica și temele cehoviene. O scenografie – Velica Panduru – de crâșmă de anii ‘90, chiar dacă prezentul e 18 ani mai târziu, care se segmentează pe parcurs, nu lipsește nici televizorul cel de toate zilele pe care rulează imagini de la evenimente in-between și de outdoor.
Un blend reușit în care se „întâlnesc” personaje peste timp. Liubov Andreevna, Ania, Varia, Lopahin, Gaev, Trofimov, Charlotta, Firs din originalul cehovian și Daniela, Matei (fiul Danielei), Cati, sora Danielei, emigrată în urmă 18 ani în Vest, soțul și fiul acesteia, Paul și Radu, unchiul surorilor, Bruno, de astăzi. Cam complicat, dar iese. Există treceri între cele două lumi prin două personaje Firs (Diana Gheorghian) și Charlotta (Simona Popescu). Dar adevăratul liant este Elvira Deatcu în dublu rol Daniela și Andreevna.
Fără să-și propună ceva anume, patru acte, marcate pe tăblița cafe-barului „La Vișini”, jucate aproape fără ritm, drama te face să te gândești, în contextul schimbărilor societății, nu numai climatice!, la ce trebuie să faci pentru tine, pentru sufletul tău, pentru cei din jur, pentru cei din viitor. Lumea se schimbă, deși Lopahin (superba Ruxandra Maniu) ne arată că material se schimbă doar pentru unii, în timp ce romanticii s-ar putea să rămână doar cu imagini de arhivă, nici măcar amintiri.
Cum am precizat în numeroase rânduri, trupa de la Odeon e pe placul meu, actori talentați și expresivi.
Problema montării este însă gradualizarea, tempo-ul, proporționalitatea. Pe un fundal sonor tern, cu mici variații melodice!, un text cărnos, dar supra ponderal, personajele intră, ies, își mai iau o pauză, dar spectatorul nu. Poate cu o construcție mai flexibilă sau chiar o pauză, e mai ușor de digerat. Altfel, se pierd multe subtilități, poate mult prea multe. Rămâi doar cu câteva scene și e păcat. Conceptual este foarte inteligent actualizat. Nu știu dacă nu cumva prea inteligent. Dar tocmai de aceea ar trebui testat.
(Matei) Niko Becker, (Daniela/ Liubov Andreevna) Elvira Deatcu, (Cati) Alina Berzunțeanu, (Radu) Vlad Bîrzanu, (Bruno) Ionel Mihăilescu, (Paul) Gabriel Pintilei, (Lopahin) Ruxandra Maniu, (Gaev) Alexandru Papadopol, (Trofimov) Nicoleta Lefter, (Charlotta) Simona Popescu, (Ania) Ioana Bugarin, (Varia) Eduard Trifa, (Firs) Diana Gheorghian.
Teatrul Nottara: Doctorul de Robert Icke, avanpremieră
3 ½ din 5 stele
A treia montare a maestrului Andrei Șerban, la București, cu un text semnat de Icke (după Bulandra și TNB).
Robert Icke este un fel zeu la Londra, toate reinterpretările și montările sale, evident, sunt așteptate cu sufletul la gură. Rescrierile sale nu sunt niște simple actualizări, acele 2.0 remix, doar pentru a face spectacolele mai comerciale. Nici n-ar fi nevoie, publicul englez consumă Shakespeare la Globe chiar în stilul perioadei. Cultural, spectatorii britanici mi se par departe de europeni. Sigur, diferența de consum face diferența (sic!), dar la ei altceva face diferența. CALITATEA CONSUMULUI. Publicul e foarte avizat. E implicat. Nu-l mai poți păcăli cu marketing sau trucuri regizorale.
Revenind la subiectul nostru, drama pornește de la piesa lui Arthur Schnitzler, 1912, Profesorul Bernhardi, prin care dramaturgul trăgea semnalul de alarmă vizavi de antisemitismul vienez, pe care l-a anticipat ca fiind într-o evoluție spiralată. Subiectul era despre un doctor evreu atacat pentru că a refuzat unui preot catolic permisiunea de a administra ultima împărtășanie unui pacient. Păstrând premisa, Icke extinde paleta problematicii și, în consecință, a mesajelor. Protagonista, Ruth Wolff, este o doctoriță evreică care conduce un institut prestigios specializat în boala Alzheimer. Preia o urgență, un caz mortal de avort nereușit al unei adolescente, iar când Ruth împiedică un preot să vadă fata, incidentul ia proporțiile unui cataclism natural prin mecanismul publicității toxice. Devine viral pe rețelele de socializare, provoacă petiții și dezbateri televizate și pune în pericol nu numai viitorul său, ci și pe cel al institutului și al unei noi clădiri finanțate de guvern. Trecem la nivelul următor al intoleranței care ne macină și ne mănâncă astăzi ca umanitate, prin înmulțirea instrumentelor: religia, rasa, genul, clasa socială. Și totul facilitat de acest zgomot asurzitor, dirijat de linșajul mediatic, care vine dinspre lume și care face să nu ne mai auzim, să nu ne mai ascultăm, să nu mai gândim, să nu mai putem conviețui, doar să bifăm dorințe, reacții, tendințe, realizări. Asamblat cu ritm și momente surpriză, parcă ești în scenariul unui thriller. Întrebările pe care le înalță la fileu sunt multiple și, probabil, se vor înmulți. Exemplificate cu acest subiect devin de-a dreptul înfricoșătoare. Chiar ce-o să facem? Aici, în rezumat, ne vom trata după rețelele de socializare care decid cine și cum e bun (vezi teoriile conspiraționiste din timpul pandemiei)? In extenso, am trăit pe pielea noastră, anul trecut, coșmarul unei posibile țări guvernate de troli, lunatici, extremiști…. Ca de obicei, Andrei Șerban ne propune să ne gândim serios la complexitatea momentelor pe care le trăim.
Traducerea a prins nuanțele, dar și cu capcanele adaptării, posibile alunecări în ridicol. De ex. „cei de sus cu bilete ieftine” are logică la britanici pentru că săritura valorică e mare din stal la galerie, dar la noi, e atât de mică că nici nu contează, cei care stau sus, stau pentru că n-au mai găsit bilete jos.
Scenografia semnată de Irina Moscu imaginează două spații într-unul singur. Practic și metaforic, pentru că Ruth Wolff, interpretată de Ada Navrot, a cărei locuință o vedem încadrată în scena mare a spitalului, trăiește doar pentru meserie. Ușor încărcat sau dă această impresie. Designul de lumini urmează scopul locațiilor, lumină rece la spital, lumină caldă pentru locuință, și reflectoare la așa zisele dezbateri TV (WitchHunt 2.0). Universul sonor susține mesajul zgomotului asurzitor al lumii cu care trebuie să ne obișnuim și este dominat de intro-uri de percuție foarte puternice, ceea ce uneori mută centrul de greutate de pe metaforă pe medical.
Dintre personajele masculine unele sunt interpretate de actrițe pentru a pune accente pe teme. Tiparele umane ilustrate sunt cele pe care le întâlnim fiecare dintre noi peste tot în societate, sunt prezentate ca într-o fișă de diagnostic. Un fel de reprezentanți ai diverselor grupuri, că „societatea asta face, ne grupează” (citat aproximativ), și în care Ruth nu se încadrează, ea este o Wolff, „cu doi de f” (sic!), o lupoaică singuratică.
Ghidate pe liniile de tensiune, interpretările, uneori, se autoîncarcă. Sau cum am simțit eu, actorii nu respiră la fel. Unii vin cu relaxarea și tonalitățile altor roluri, alții cu stresul rolului pe care îl joacă. E o partitură complicată.
Ada Navrot punctează bine în rol, chiar dacă se simte o nesiguranță sau poate vocea trebuie lucrată puțin, însă, până la final reușește să o portretizeze pe Ruth Wolff memorabil.
Pentru informații și bilete aici.
Ada Navrot (Ruth), Ionuț Grama (Preot/tatăl), Cristina Juncu (Sami), Laura Vasiliu (Charlie), Isabela Neamțu (Hardiman), Luminița Erga (Cyprian), Adrian Nicolae (Copley) Șerban Gomoi (Murphy), Andreea Măcelaru Șofron (Flint), Raluca Jugănaru (Roberts), Percuție-Luca Șofron.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto credite: Andrei Gîndac, Sabina Constantin, Victor Diaconu)
