4 din 5 stele
Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, odată cu lansarea dipticului Frumosul indiferent / Vocea umană, reușește să umple un gol din mulțimea existentă în peisajul cultural românesc. Perioada modernă a marii creații europene, operă și teatru. Publicul românesc experimentează opera modernă foarte puțin, practic, doar în timpul festivalului Enescu. Mai există în țară, dacă mă gândesc la dipticul de operă Ravel de la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. Dar regula e ocazionalul.
Este cu atât mai curajos acest demers pentru că inerția, probabil, e cel mai greu de combătut. Nu e vina niciunui spectator. Dar dacă nu te expui la soare, nu te bronzezi, așa și cu artele. Pentru a te cupla emoțional, aceste spectacole trebuie să existe. Există acum la TNOMID. Trebuie doar plug-in.
Alăturarea celor două lucrări se bazează pe scrierile lui Jean Cocteau. Frumosul indiferent este o monodramă, scrisă pentru și interpretată de Édith Piaf, bazându-se pe un poem din 1936. Opera într-un act Vocea Umană este compusă de Francis Poulenc pe un text al aceluiași Cocteau, scris cu 30 de ani înainte, 1928. Prima care l-a interpretat este soprana Denise Duval.
Textele sunt atemporale cu o scriitură simplă. Niște scrisori de iubire, deși temele sunt trădarea, abandonul, dependența de dragoste.
Nici nu e de mirare că muza a fost Piaf, parcă o descria pe ea, un suflet chinuit de iubire.
O cântăreață se plimbă prin camera sa de hotel. Refugiu și închisoare. Aici, atentă la toate sunetele, reale sau imaginare, așteaptă ca Emile al ei să se întoarcă acasă. Emile, frumosul indiferent, este un tip flegmatic, crud. Într-o relație frică-dependență se desfășoară monologul ei prin care încearcă să anihileze indiferența iubitului, indiferența vieții, până la urmă. Tehnicile sunt diverse, seducție, ironie, confidențe, amenințări, furie, exact ca în viață. ”One of us is crying, one of us is lying” (ABBA). Emoție și grotesc sunt uneltele pe care Cocteau le-a folosit pentru reflecția sa asupra existenței. „Dacă aș muri, aș scăpa de tine.” (citat din memorie)
Vocea umană este mult mai bine cunoscută. Și în variantă dramatică, dar și lirică. Protagonista în dormitorul său din somptuosul apartament parizian începe o conversație, la început cu câteva întreruperi, suntem încă în era centralistelor, care demarează ca în zilele noastre cu ce ai mai făcut în ultimul timp, dar rapid deviază, devine tensionată, începe să capete tonalități, se transformă în reproșuri la adresa absenței bărbatului iubit. Spaimă, lacrimi, disperare, finalizate cu un emoționant „Te iubesc”.
Foarte probabil că monodrame cu interpretări feminine a văzut toată lumea. Aici însă vorbim de cu totul altceva. O primă parte dramatică, o a doua parte lirică. Nu ați mai văzut.
Soprana Oana Șerban în ambele ipostaze, recunosc, este o mare revelație. O știam ca soprană excelentă, deci nu m-a mirat interpretarea sa superbă din Vocea umană, dar am rămas uimită de calitățile sale actoricești. Nu pot să nu remarc, ceva ce lipsește în totalitate în teatrul actual românesc, folosirea tehnicii de canto în nuanțarea vocală a personajului din Frumosul indiferent. Și, cred eu, cheia reușitei în postura de actriță. Te acaparează total. Am rămas așa de impresionată că nici n-am mai simțit nevoia ieșirii în pauză. O trecere firească prin stările sufletești ale personajului fără să forțeze nimic care să dea senzația de artificial. Evident, în partea a doua, era pe propriul teren. Așa că măiestria sa artistică a lucrat doar în favoarea sa. Momente de umor fin redate cu subtilitate. O energie emoțională de la început la sfârșit. Intensitate, fragilitate, fizicalitate, visare (memorie), feminitate. Brava!
Montarea este minimalistă și este realizată de Radu Petrovici, un muzician la rândul său. Prin urmare, ambele momente beneficiază de un styling rafinat, un minim de recuzită și proiecții pentru atmosferă, lăsând personajele să realizeze osmoza material, imaterial. Elementul comun este telefonul care încă de la intrarea în lobby are un punct de atracție prin prezența a două centraliste cu celebrele panouri cu borne de conectare. Această imensă descoperire pe care nici până în ziua de astăzi nu știm dacă ajută o relație sau e un instrument de tortură, cum am auzit o remarcă în Frumosul indiferent. În aceeași notă se înscriu costumele și luminile. O atmosferă boemă, stilată, în care se consumă drame umane.
În prima parte, muzica de epocă este furnizată de un patefon, pentru ca în partea a doua lucrarea lui Poulenc să-și ia locul binemeritat. Acompaniamentul orchestrei, urcată pe scenă, și dirijorul Cezar Verlan au fost o surpriză cât se poate de plăcută. Au încadrat vocea fără niciun cusur, sensibil, redând toate elementele de atmosferă transpuse de Poulenc în opus. Cu tot ce înseamnă viața pariziană de apartament, viața stradală a metropolei pariziene (pe fereastra de fundal se și aprindeau lumini din apartamente).
Fatal garçon (Emile și Cherri) este balerinul Marian Chirazi care a asimilat perfect morga unui astfel de personaj, mișcările și, fără să vorbească, emană exact ceea ce trebuie să transmită și publicului și femeii din fața sa.
Este o experiență minunată.
Informații și bilete aici.
(FOTO: Dana Cristescu)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
