Cartierul din Calea Girocului, care începe undeva în preajma Spitalului Județean din Timișoara, este unul din locurile dramatice ale Revoluției. Au murit aici împușcate 11 persoane în 17 decembrie 1989, printre care o fetiță de nici 3 ani. În 18 și 23 decembrie s-au mai adăugat două victime. Patru victime, Janos Paris, Ștefan Ferkel, Leontina Bânciu și Mihai Apro, au fost incinerate printre cele 43 de cadavre duse cu o autofrigorifică la Crematoriul Cenușa, în operațiunea de ștergere a urmelor crimei numită cinic „Trandafirul”.
După Revoluție, unele lucruri s-au schimbat, altele nu. Blocurile comuniste au rămas pe loc, ceva mai jigărite acum, dacă n-au avut cumva șansa să fie anvelopate pe bani europeni. S-au schimbat numele străzilor. Calea Girocului, unde s-au dat adevărate lupte între soldații dotați cu arme, muniție de război și tancuri și între demonstranții cu mâinile goale, a primit numele de Calea Martirilor.
Alte străzi au nume noi: str. Codrului se numește azi str. Martir Mihai Apro, str. Balanței a primit numele de Martir Marius Ciopec, str. Cheia se cheamă Martir Ștefan Ferkel-Șuteu, str. Poeziei are numele Martir Claudiu Vârcuș, fosta stradă Albac se numește azi str. Martir Dumitru Jugănaru, strada Farului a devenit str. Eugen Nagy, fosta stradă Humulești este str. Martir Constantin Radu iar două intrări se numesc Janos Paris și Valentin Aparaschivei.
Părinții sau bunicii, dacă mai sunt în viață, văd numele fetiței Cristina Lungu pe fosta stradă Culturii, ucisă de un glonț în brațele tatălui ei. Avea doi ani și șase luni.
Strada Cântului. O istorie recuperată
Nu se mai numește strada Cântului, ci strada Martir Elena Nicoară. Acum 40 de ani, era locul unde copiii cartierului muncitoresc se jucau printre blocuri, organizau turnee improvizate de fotbal, compensând astfel absența jucăriilor, întunericul care venea inevitabil seara când se lua curentul, frigul din case, cozile la ouă, zahăr, ulei sau, mai rar, banane și portocale, unde îi trimiteau părinții.
Băieții se imaginau vedete ale fotbalului văzute, cu ajutorul antenelor Yagi de pe balcoane, la televiziunea iugoslavă și compuneau echipe cu nume sonore ca Haiduk, Bayern, Ajax, Juventus, Santos, Steaua sau Real.
„Pășeam solemn pe străzile cartierului. Eram haiduci mândri. La fel ca și cei de la clubul de fotbal de dincolo, din Iugoslavia, care în aprilie 1984, în semifinala Cupei UEFA au învins cu 2:1 renumitul Tottenham londonez”, avea să scrie la maturitate Milan Radin, puștiul care organiza turneele.
Așa s-a născut povestea „haiducilor” pe care mai târziu Milan Radin a pus-o mai întâi în sârbește într-o carte, apoi s-a tradus în alte limbi și de curând într-un film realizat de Radio-Televiziunea din Novi Sad.
Scrisă în nota de candoare a vârstei, cartea Copilărie în ceruri reconstituie anii din urmă, cei mai grei, ai Epocii Ceușescu: „Jucam fotbal cât era ziua lui Dumnezeu de lungă. Fiindcă, ce altceva puteam face? Televiziunea națională de stat avea program doar de la 8 la 10 seara. Și chiar și atunci tovarășul secretar general Nicolale Ceușescu ne ținea cuvântări înfocate… Iarna cartierul nostru se întorcea în mod regulat în Evul Mediu. În orașul ațipit, străluceau noaptea doar spitalele și secțiile de poliție. Doar acolo era curent electric”.
Haiduci orfani, ofițeri avansați
În 23 decembrie 1989, Daniel Mircia-Nicoară, băiat din gașca „haiducilor”, și-a pierdut mama. În dreptul Spitalului de copii unde mama se afla, s-a tras dinspre Parcul Central, cum notează Romeo Bălan, procuror militar în cartea sa Victimele Revoluției. După 1990, strada Cântului a devenit strada Martir Elena Nicoară.
Alți doi „haiduci”, frații Florin și Daniel Mariș, au aflat în 17 decembrie 1989 că tatăl lor, Ștefan Mariș, a fost împușcat. Mama lor, Rozalia Mariș, a văzut pe fereastră cum soțul ei a căzut în fața blocului: „Am văzut un TAB de pe care au coborât militarii cu armele întinse şi strigau: intraţi în scări că trag! În acel moment au şi tras. L-am văzut când a picat. A fost împuşcat în gât şi a paralizat de sus în jos”, a declarat ea. La câteva zile după operație tatăl băieților s-a stins la spital. După Revoluție, strada Elevului s-a numit str. Martir Ștefan Mariș.
Pentru Alina Bânciu, vecină de bloc cu Florin și Daniel, lumea s-a prăbușit în 17 decembrie 1989 când mama ei, Leontina Bânciu, a fost împușcată din spate la Podul Decebal, în prezența soțului ei. Ea a fost incinerată clandestin în lotul „Trandafirul” în noaptea de 19/20 decembrie la Crematoiul Cenușa, iar rămățițele au fost aruncate într-un canal la Popești-Leordeni. Strada Narciselor îi poartă azi numele.
Dumitru Jugănaru a fost împuşcat sub ochii celor doi copii ai săi, o fetiță de 10 ani și un băiat de 12 ani. Fiica lui, Geanina, a povestit că l-au văzut de sus pe tata căzut, alături de alte două persoane. „Am coborât și l-am găsit pe tata mort, împușcat în cap. Mama era plecată la țară. Vecinii au luat corpul tatălui meu și l-au pus pe masa din bucătăria apartamentului nostru. Noi, copiii, am dormit la vecini. Plângeam fără să ne putem opri”, a declarat Geanina. Ca studentă la Universitatea de Vest a avut un șoc când la catedră l-a recunoscut pe maiorul Vasile Paul, ucigașul tatălui ei, înaintat în grad și uns profesor. „Am refuzat să merg la cursurile lui”, a spus tânăra la o dezbatere. Strada Albac se numește azi str. Martir Dumitru Jugănaru.
Azi maturi, foștii „haiduci” își amintesc de baricada ridicată în calea tancurilor și a militarilor. Ea a fost demontată abia în 2018, dar locul va primi un semn simbolic pentru rememorare.
„Victime s-au înregistrat pe toată Calea Girocului de la intersecția cu strada Albac până la intersecția cu strada Ștefan Stâncă, deci pe o distanță de 2-3 kilometri. Toți martorii oculari, aparținătorii celor decedați și majoritatea răniților (26 victime n.red.) au relatat că împotriva lor au deschis focul militari în uniforme kaki din cordoane, dispozitive sau de pe transportoare blindate”, explică procurorul Bălan.
Azi se știe că maiorul Vasile Paul, trimis de generalul Gușă să deblocheze cinci tancuri blocate în Calea Girocului, a condus trupele care au împușcat oameni neînarmați. După Revoluţie, maiorul Paul a fost avansat general şi a ajuns să le predea studenților de la Facultatea de Științe Politice a Universității de Vest din Timişoara.
De ce a lipsit Milan Radin la Revoluție
În noaptea de 30 noiembrie 1989, Milan Radin și mama sa au trecut clandestin granița spre Iugoslavia. Era a treia tentativă, după altele două eșuate pentru care tânărul de 15 ani și mama sa au făcut închisoare. Destinația era Germania unde mama avea o soră.
Cu doar câteva zile înainte, în noaptea de 27/28 noiembrie, fugise prin Cenad, pe granița ungară, gimnasta campioană Nadia Comăneci. Fuga ei a fost o lovitură neașteptată pentru Ceaușescu care a pedepsit trupele de grăniceri mutându-le de sub autoritatea Ministerului Național al Apărării la Ministerul de Interne.
Copilului de atunci i s-a întipărit în memorie pe viață frigul, trecerea prin apa înghețată, frica. După un marș de 9 zile, Milan a ajuns în Austria, mai întâi la Graz, apoi în lagărul de la Treiskirchen unde a stat până în 28 decembrie 1989. Acolo l-a prins Revoluția din Timișoara. Unii fugari români, frontieriști și ei, au putut să iasă din lagăr și să se întoarcă acasă. Milan nu a putut, fiindcă lagărul austriac intrase în carantină, așadar veștile veneau filtrate.
„Aici s-a tras asupra prietenilor mei din Calea Girocului, asupra eroilor mei – iar eu nu am fost prezent. Pe acest bulevard larg, pe care l-au redenumit Calea Martirilor, mulți au sângerat până la moarte. Pentru libertate”, a notat Milan Radin pe afișul filmului.
Cele mai multe detalii despre fuga spre Occident și despre viața în comunismul românesc le-a așternut frontieristul adolescent într-o carte cu titlul Am fost nimeni și nimic, în limba germană, publicată în 2019. Multe secvențe au fost scrise la vârsta de 18 ani, cu o candoare care face farmecul poveștii. Volumul a apărut în mai multe limbi, iar de curând, chiar în acest an, în franceză.
Volumul a stat la baza filmului Haiducii din Calea Girocului lansat în premieră la Timișoara, oraș unde Milan Radin s-a întors după o carieră impozantă în Occident. În fața sălii pline a cinematografului Victoria s-a derulat povestea plină de miez și de umor a băieților numiți „haiduci”, nu după legendele haiducilor secolului al XVIII-lea, ci după echipa de fotbal Haiduk Split, nume pe care copiii îl atribuiseră echipei lor.
Producția aparține Radio-Televiziunii din Novi Sad (RTS) și este realizată de Milica Stoianov și Dorela Iancea, prezente la premieră.
Dialogul cu publicul și cu invitații, printre care consulul Austriei, istoricul Gino Rado și alții, a relevat necesitatea unei educații complexe pentru ca tinerii să nu preia nostalgiile vremurilor comunsite pe care nu le-au trăit. Nostalgia după comunism, exprimată de 56% dintre respondenți în sondajul INSCOP din iulie 2025, ignoră lipsurile și absența libertății îndurate de români în „Epoca de Aur” a dictaturii ceaușiste.
A meritat riscul?
Este întrebarea pe care i-am pus-o mamei lui Milan Radin, care și-a asumat responsabilitatea de a pleca cu un fiu de 15 ani în necunoscut, lăsând acasă celălalt fiu și pe tatăl copiilor. Ea a fost bănuită la primele tentative că este călăuza grupului, fiindcă era de etnie sârbă și provenea dintr-un stat de pe Clisura Dunării, Radimna.
În acea zonă fugeau „frontieriștii” fie pe fâșia verde, fie înot prin Dunăre. Deși statisticile sunt incomplete, știm de la Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați că în 1989 au fost depuse aproape 50.000 de cereri de azil de românii fugiți clandestin din România.
„A meritat, fiindcă Milan nu ajungea ce a ajuns dacă rămânea în România. A fost un copil serios, pe picioarele lui, care a luat cartea în mână, a învățat mai multe limbi și a făcut carieră. Eu nu-l puteam controla, fiindcă nu știam limba, dar el a luat-o pe calea cea bună”, ne–a spus ea.
Milan Radin a studiat în Austria, Franța, Polonia, Marea Britanie și Bulgaria. A condus o multinațională de cosmetice timp de mai mulți ani în România și în Serbia.
Fratele său a reușit să se reunească cu familia abia în 1992 când deja avea pașaport.
În filmul gen docu-fiction Haiducii din Calea Girocului rolul adolescentului Milan îl joacă fiul acestuia, Vladimir, de care bunica sa este foarte mândră.
Filmările s-au realizat atât în România cât și în Serbia.
Generația vârstnică, dar și publicul de 45-50 ani, a putut să-și amintească viața într-o Timișoară din comunism supusă aceleiași pauperizări ca întreaga țară, dar cu micile avantaje ale apropierii de granița cu Iugoslavia și cu Ungaria. Pe piața neagră se vindeau dulciurile Cipiripi, Eurocrem, ciocolata sârbească și casetele cu Lepa Brena, din Ungaria veneau săpunuri și alimente, în Ocska Piac se găseau blugi, țigări, discuri occidentale.
Filmul spune și cât de importantă a fost fereastra spre informație pe care românii din vestul țării o aveau urmărind televiziunea sârbă și televiziunea ungară. Copiii de atunci așteptau seara, când nu se lua curentul, să vadă Crtani Film, adică desenele animate de pe televiziunea belgrădeană. Personajele reale din film își amintesc că pentru copiii din Timișoara personajul Bugs Bunny se numea Duško Dugouško, cum era tradus în desenele animate sârbești.
Ferestrele spre lume au stimulat dorința de libertate și au contribuit la izbucnirea Revoluției la Timișoara.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
