În 2023, Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, i-a încredințat lui Mario Draghi o misiune strategică: să scrie un raport despre cum poate Europa să își recapete competitivitatea pierdută. Alegerea nu a fost întâmplătoare. Draghi avea un capital de credibilitate unic, construit ca șef al Băncii Centrale Europene în timpul crizei datoriilor, când celebra frază „whatever it takes” a salvat euro, și consolidat apoi ca premier tehnocrat al Italiei, unde a condus o coaliție dificilă și a gestionat planul național de redresare post-pandemie. Bruxelles-ul căuta o voce respectată, dar și independentă politic, care să spună lucrurilor pe nume fără a se teme de sensibilitățile naționale. Practic, Comisia a folosit prestigiul personal al lui Draghi pentru a forța o conversație despre adevărurile incomode: productivitate în scădere, facturi la energie de două-trei ori mai mari decât în SUA și o Piață Unică fragmentată, care nu reușește să susțină campioni industriali.
Dincolo de tehnicalități, există și un „cancan” european: numirea lui Draghi a alimentat imediat speculațiile că ar putea fi următorul președinte al Comisiei sau chiar al Consiliului European, dacă raportul ar avea impactul scontat. Presa italiană și franceză a vorbit despre o revenire în prim-planul politicii europene, după ce Draghi se retrăsese discret la finalul mandatului de premier. Faptul că i s-a cerut să scrie un document de peste 200 de pagini, cu sute de recomandări, a fost văzut ca o dublă mișcare: o încercare a Comisiei de a împinge statele membre către reforme dureroase, dar și o „repunere în scenă” a lui Draghi ca figură tutelară, capabilă să spună ceea ce politicienii naționali nu au curajul să admită public.
Inovație și tehnologie: decalajul care se adâncește
Raportul Draghi nu se ferește de diagnostic: Europa produce știință de calitate, dar rareori o transformă în lideri industriali globali. Laboratoarele sunt pline de idei, însă prea puține ajung să devină „unicorni” sau companii listate pe burse europene. Draghi spune că de vină nu e lipsa de talent, ci regulile și piața fragmentată, care fac imposibilă scalarea. De aceea, cere o ajustare a politicii de concurență: atunci când Comisia analizează o fuziune sau o investiție strategică, să nu se uite doar la cotele de piață din prezent, ci și la impactul asupra inovației viitoare — mai ales în sectoare ca AI, cloud sau semiconductori.
Exemplul este concret și deloc academic: un start-up european de inteligență artificială, aflat între seria A și seria C de finanțare, are nevoie simultan de putere de calcul (centre de date moderne), energie la preț previzibil și capital de creștere. Dacă lipsește una dintre cele trei, compania nu are de ales: se mută peste Atlantic. Busola competitivității și instrumentele noi de la BEI — în special inițiativa TechEU — promit să închidă această gaură de capital. Dar cifrele rămân îngrijorătoare: în 2024, SUA au produs aproximativ 40 de modele AI de mare anvergură, China în jur de 15, iar Uniunea Europeană doar 3. Diferența nu mai e doar de viziune, ci de scară și bani, exact acolo unde raportul cere să se acționeze rapid.
Energie: decarbonizare fără pierderea competitivității
Draghi pune degetul pe rană: factura la energie e cea care taie elanul industriei europene. Oțelăriile, fabricile de chimicale sau centrele de date plătesc de două-trei ori mai mult decât rivalii americani. Soluția propusă: să accelerăm rețelele și interconectoarele printr-un cadru unic la nivel UE — un „regim 28” care să scurteze birocrația și să permită proiecte transfrontaliere rapide. În paralel, instrumente ca contractele pentru diferență (CfD) și achizițiile publice comune ar trebui să ofere cerere garantată pentru tehnologiile curate produse în Europa. Comisia a încercat să transforme aceste idei în politici cu Clean Industrial Deal și Affordable Energy Action Plan din 2025: patru piloni, de la reducerea costurilor la completarea Uniunii Energiei. În limbaj concret, asta ar trebui să însemne timp mai scurt de racordare la rețele, garanții împotriva volatilității prețurilor și șansa ca un producător european de hidrogen să aibă un client stabil chiar înainte ca piața să fie matură.
Securitate economică și apărare: reducerea dependențelor, fără autarhie
Raportul avertizează că Europa nu poate rămâne vulnerabilă nici la materii prime critice, nici la tehnologii strategice. Draghi cere o politică economică externă coerentă, care să asigure accesul la resurse și parteneriate cu state „de încredere”, dar și reguli interne care să încurajeze achizițiile comune în apărare. Ideea e simplă: dacă fiecare stat comandă separat, industria rămâne fragmentată; dacă Uniunea devine „clientul-ancoră”, producătorii europeni pot investi în linii de producție stabile. Răspunsul a venit în 2025 cu SAFE — un instrument de €150 mld în împrumuturi pe termen lung pentru achiziții comune. În spatele cifrei se află o miză clară: volum și previzibilitate pentru companiile din apărare, cu prime contracte vizibile încă din 2026. Practic, SAFE e încercarea de a crea pentru apărare ceea ce PAC a fost pentru agricultură: o piață unică, suficient de mare ca să conteze.
Cine plătește nota: mobilizarea a €750–800 mld/an
Nimic din ce propune raportul nu se poate face fără bani, iar nota e amețitoare: €750–800 mld în investiții suplimentare, în fiecare an. Draghi spune că acești bani trebuie să vină din patru surse: reforme de piață care să mobilizeze capital privat, un rol mai ambițios pentru Banca Europeană de Investiții, economisiri canalizate prin piețele de capital și — pe proiecte de interes comun, cum ar fi rețelele energetice sau centrele de calcul pentru AI — emiterea de datorie comună pe modelul NextGenerationEU. Comisia a răspuns cu Savings & Investments Union (SIU), o relansare a Uniunii Piețelor de Capital. Ideea: să aducă economisirea europeană — azi blocată în depozite — mai aproape de investiții productive. Măsurile merg de la produse financiare pentru retail și relansarea securitizării, până la pași către decontare T+1 și o supraveghere mai integrată. Dacă aceste piese se așază, costul capitalului pentru scale-up-urile europene ar trebui să scadă, iar firmele nu vor mai fi nevoite să fugă la Nasdaq pentru a crește.
Piața Unică: motorul invizibil care dă nu funcționează până la capăt
Raportul Draghi reamintește un adevăr simplu, dar incomod: fără o Piață Unică care funcționează ca o singură piață, Europa rămâne doar un puzzle de 27 de economii medii. Investitorii nu riscă miliarde pentru proiecte care se lovesc de 27 de seturi diferite de reguli, iar tehnologiile europene nu prind niciodată scara globală. De aceea, Draghi plasează Piața Unică în centrul strategiei și se suprapune peste raportul Letta, care cere o „a cincea libertate” — libertatea cunoașterii: cercetători, date și inovație care să circule fără bariere. Exemplul e cât se poate de concret: dacă spitalele și universitățile europene ar avea standarde comune de achiziție pentru tehnologii eficiente energetic, s-ar crea o piață continentală de sute de milioane de euro. În loc de contracte mici și disparate, furnizorii ar avea un motiv real să investească și să rămână în Europa.
Concurență, ajutoare de stat și IPCEI: cum găsești echilibrul
Draghi știe că regulile de concurență sunt ADN-ul UE, dar avertizează că în sectoare cu ritm exploziv al inovării, cum sunt AI sau cloud, regulile clasice nu mai ajung. El cere ca atunci când Comisia analizează o fuziune să nu se uite doar la cotele de piață din prezent, ci și la efectele asupra inovației pe termen mediu. În paralel, atrage atenția asupra unui risc real: ajutoarele de stat asimetrice, unde statele bogate subvenționează masiv, iar cele mici rămân în urmă, pot rupe unitatea Pieței Unice. Soluția propusă: IPCEI-uri (Proiecte Importante de Interes European Comun) mai bine țintite, capabile să lege între ele energie, compute și software. Asta ar însemna o piață continentală integrată pentru furnizorii europeni, în loc de o sumă de subvenții naționale mici, fiecare insuficientă pentru a face diferența globală.
Achiziții publice și standardizare: statul ca „prim client”
Un alt mesaj puternic al raportului: statul nu trebuie să fie doar reglementator, ci și client inteligent. Draghi cere ca achizițiile publice să fie folosite ca pârghie de scalare, cu contracte pe rezultate (nu pe specificații birocratice) și CfD-uri acolo unde piețele nu formează cerere de la sine — de pildă pentru hidrogen sau tehnologii de eficiență energetică. În paralel, cere standardizare: de la formulare de licitație la cerințe tehnice digitale, pentru ca IMM-urile să nu fie obligate să rescrie dosare și software diferit pentru fiecare țară. Exemplul e clar: dacă toate spitalele europene ar lansa licitații pe criterii comune pentru modernizarea energetică, ar apărea rapid un producător european specializat și bancabil, capabil să concureze global. În loc de proiecte punctuale și fragmentate, am avea o piață continentală care să justifice investiții serioase.
Capital uman și talente: tehnologia nu prinde rădăcini fără competențe
Pentru Draghi, investițiile în AI și tehnologii avansate sunt doar jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate este capitalul uman: fără oameni pregătiți să folosească și să dezvolte aceste tehnologii, inovația rămâne la nivel de laborator. De aceea, raportul leagă direct adopția AI și automatizarea de educație și formare continuă. El cere programe flexibile, adaptate ritmului accelerat al pieței: de la micro-certificări recunoscute la nivel european, care să valideze rapid competențe digitale, până la rute rapide de recunoaștere a calificărilor pentru a facilita mobilitatea între state.
Exemplul cel mai vizibil ar fi rețeaua de centre regionale de „AI upskilling”, conectate la universități și finanțate prin instrumente BEI. În aceste huburi, IMM-urile ar putea să-și trimită angajații pentru a învăța cum să integreze AI în procesele lor, de la logistică la contabilitate. Rezultatul? O creștere directă a productivității la nivel local și, mai important, sentimentul că tranziția tehnologică nu e doar pentru „giganții din tech”, ci pentru întreaga economie europeană.
Cine este Mario Draghi – un portret pe scurt
Mario Draghi (n. 1947, Roma) este considerat unul dintre arhitecții stabilității europene din ultimele două decenii. Format la Universitatea „La Sapienza” din Roma și cu doctorat în economie la MIT, sub îndrumarea unor figuri legendare precum Franco Modigliani și Robert Solow, Draghi și-a început cariera între lumea academică și cea instituțională. A predat economie la Florența, a lucrat la Banca Mondială și a intrat în guvernul italian la începutul anilor ’90 ca director general al Trezoreriei, unde a gestionat tranziția Italiei către criteriile de convergență de la Maastricht.
În anii 2000, Draghi a devenit vicepreședinte la Goldman Sachs International, apoi guvernator al Băncii Italiei (2006–2011), poziție din care a câștigat un profil internațional solid, fiind și președinte al Financial Stability Board. Momentul definitoriu al carierei sale a venit însă în fruntea Băncii Centrale Europene (2011–2019). În iulie 2012, în plină criză a datoriilor suverane, a rostit la Londra fraza „whatever it takes” pentru a salva euro — un angajament care a restabilit încrederea piețelor și a cimentat rolul BCE ca garant al monedei unice. Acea declarație i-a adus supranumele de „Super Mario” și a schimbat cursul istoriei economice a UE.
După mandatul de la BCE, Draghi a fost chemat să conducă Italia într-un moment de criză politică și sanitară. Ca prim-ministru (2021–2022), a format o coaliție largă și a gestionat planul național de redresare post-COVID, obținând respect pe scena europeană pentru capacitatea de a combina tehnocrația rece cu pragmatismul politic.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
