În discuțiile despre securitate și apărare, se vorbește des de Marea Neagră în contrast cu cea Baltică. Prima, o regiune de multe ori doar în nume, care nu poate vorbi pe o singură voce, cea de-a doua un „așa da”, unde micuțele state baltice împreună cu puterile tradiționale de la Marea Baltică vorbesc pe-o singură voce.
Diferența dintre Baltica și Marea Neagră nu începe în 2022. Se vede din 2014, după summit-ul NATO din Țara Galilor, când Alianța a adoptat Planul de Acțiune pentru Creșterea Capacității de Reacție” ca răspuns la anexarea Crimeii. Documentul vorbea despre „apărare colectivă în fața unui mediu de securitate schimbat”, o formulare diplomatică pentru un lucru simplu, că Rusia tocmai luase o bucată din Ucraina fără ca cineva să o oprească. Cum s-a implementat planul a fost însă altfel în nord față de sud, iar distanța dintre cele două regiuni a crescut în fiecare an de atunci.
În 2016, la Varșovia, NATO a trimis patru grupuri de luptă multinaționale în Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, „defensive, proporționale și conforme cu angajamentele internaționale”, spunea documentul final. Fiecare grup era format din circa 1.000 de militari din mai multe state aliate, cu rolul de a descuraja orice mișcare rusă spre vest. Astfel, după 2016 a fost instituționalizată distincția dintre cele două regiuni. Regiunea Baltică urma să beneficieze de un „Enhanced Forward Presence”, o prezență consolidată. În sud, postura Alianței la Marea Neagră urma să fie „adaptată”. Nomencleatura de genul e un element central al diplomației și în cazul acesta decizia din 2016 a fost clară. Nordul are nevoie de mai mult rerusrse decât sudul flancului Alianței. După 2022, unitățile din baltic au fost întărite și extinse, unele ajungând la nivel de brigadă. La Marea Neagră nu s-a întâmplat la fel, iar prezența aliată a rămas mai slabă și mai dependentă de ce se întâmpla în regiune la un moment dat.
O parte din explicație vine din felul în care statele baltice au lucrat după ce au intrat în NATO în 2004.
Estonia, Letonia și Lituania au făcut lobby constant în Alianță și s-au prezentat întotdeauna ca un bloc, nu separat. Mesajul a fost același de fiecare dată, că Rusia e o amenințare reală și permanentă. Estonia a ajuns să cheltuie peste 2% din PIB pentru apărare încă din 2012, cu ani înainte ca cerința să devină subiect de presiune în interiorul NATO. Treptat, presiunea asta a dat rezultate, infrastructură militară, rotații aliate, exerciții, prezență vizibilă pe teren.
Când Finlanda a intrat în NATO în 2023 și Suedia în 2024, tabloul s-a schimbat și mai mult. Marea Baltică e acum aproape înconjurată de state membre, cu o linie de coastă aliată de peste 8.000 de kilometri. Stoltenberg spunea că extinderea „întărește semnificativ postura de descurajare și apărare în regiunea baltică”, ceea ce în practică înseamnă că aliații pot planifica și acționa într-un spațiu aproape continuu, fără goluri majore.
La Marea Neagră e altă poveste
Marea Neagră are șase state riverane, România, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia și Georgia, și e greu să găsești un fir comun între ele. Două sunt în UE, trei în NATO, una e în război, una e Rusia. Chiar și între cele trei membre NATO există diferențe care contează.
Turcia are un rol aparte, controlând accesul în Marea Neagră prin strâmtori și aplicând Convenția de la Montreux, ceea ce îi oferă o poziție strategică diferită față de cea a statelor baltice. Baltica funcționează ca o regiune relativ compactă, cu un scop comun.
Marea Neagră e un spațiu în care fiecare joacă după propriile reguli.
Mai există și o problemă juridică concretă. Convenția de la Montreux din 1936 limitează cât timp și ce tonaj pot sta navele militare ale statelor neriverane în Marea Neagră, maximum 21 de zile și un tonaj agregat de 45.000 de tone. În februarie 2022, Turcia a invocat articolul 19 și a închis strâmtorile pentru navele de război implicate în conflict, decizie confirmată oficial de Ministerul de Externe de la Ankara. Concret, asta a însemnat că nave NATO care se aflau deja în Marea Neagră nu au mai putut fi înlocuite. Prezența navală aliată în sud este, prin urmare, limitată structural, nu doar politic.
Riscul nu e același în nord și în sud. În Baltica, problema centrală a fost mereu frontiera terestră cu Rusia, peste 1.300 de kilometri dacă includem și granițele finlandeze, mai ales în contextul în care Finlanda a ridicat restricția care împiedica amplasarea de arme nucleare pe teritoriul său.
La Marea Neagră, vulnerabilitatea e mai ales navală și aeriană, iar ce se întâmplă depinde mult de cum evoluează războiul din Ucraina.
România nu are frontieră cu Rusia. Între ele se află Ucraina, iar asta a contat în felul în care NATO a perceput urgența în sud. Cât timp Ucraina absoarbe presiunea directă, flancul sudic arată altfel decât cel nordic.
La summitul NATO din 2022, Iohannis spunea că „Marea Neagră este de importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică” și că sudul are nevoie de o abordare mai coerentă. România a împins pentru o prezență navală consolidată și pentru un centru de comandă regional, dar rezultatele concrete au rămas sub așteptări. Consolidarea a avansat mai lent decât în nord și a rămas dependentă de ce se decidea la fiecare summit aliat, nu de o strategie regională proprie.
Mai e și o diferență de fond, nu doar strategică. Statele baltice au o experiență comună, ocupația sovietică, și un discurs care merge în aceeași direcție de douăzeci de ani.
În jurul Mării Negre lucrurile sunt mai dispersate. Turcia are propriile calcule, Bulgaria a avut istoric o relație mai ambiguă cu Rusia, iar Ucraina și Georgia nu sunt în NATO.
Pentru România, întrebarea este concreta. Ce se întâmplă cu securitatea Mării Negre dacă Ucraina nu mai poate absorbi tensiunile între NATO și Rusia?
(Sursa foto: Forțele Navale Române / Facebook)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
