Un muzeu fără pereți pentru cea mai mare migrație din Europa. Cum arată patrimoniul românilor plecați în lume

Un muzeu aparte ia naștere la Bruxelles, în inima Europei. Unul „fără pereți”, dar care spune povestea migrației românești, cel mai mare fenomen de migrație din Europa. Ideea acestui muzeu și realizarea lui îi aparțin Cristinei Hurdubaia, cercetător antropolog, ea însăși plecată din România.

A fost de fapt un declic, ne povestește ea, s-a întâmplat ca un fulger în momentul în care a ajuns în Belgia și a scos din troller icoana pe care o primise de la tatăl ei când a împlinit 18 ani și a intrat la facultate. Și-a dat seama că migrația nu este doar despre ce părăsești ci și despre ce iei cu tine. Că poate milioane de români poartă cu ei prin lume astfel de obiecte de suflet, un patrimoniu simbolic al românismului.

Cu o idee și mult curaj, obișnuită să facă cercetare și pasionată de antropologie, Cristina Hurdubaia a inițiat acest proiect unic pentru România: Muzeul Migrației și Patrimoniului.

**Icoana de la care a pornit proiectul**

Este un proiect cultural-digital inovator dedicat documentării, păstrării și promovării memoriei migrației și a patrimoniului cultural al comunităților românești din Diaspora.

Inițiat ca parte din platforma Migrație și patrimoniu, muzeul funcționează ca un spațiu digital interactiv, unde poveștile personale ale migranților și obiectele simbolice pe care ei le poartă după ei sunt colecționate, interpretate și puse în dialog cu publicul larg.

„Ioana a citit pentru prima dată scrisoarea pe care i-a scris-o bunicului după ce acesta a murit, scrisoare pe care a adus-o în Belgia. Simina a citit tot pentru prima dată de când e în Belgia din jurnalul bunicului ei scris pe front, Irina a descoperit că cutia de bijuterii sculptată cu motive tradiționale e o moștenire de la străbunica ei de care a fost foarte apropiată, Bogdan și-a dat seama că icoana de pe bibliotecă este cadou de la un prieten foarte bun, pe care i-a dăruit-o la nuntă. Am găsit o ladă de zestre veche, pictată, care a călătorit cu microbuzul din România, o rochie pe care o mamă a purtat-o în anii 70 și acum e purtată cu dor de fiica ei, un costum tradițional din Muscel de pe vremea Reginei Maria purtat acum de nepoată la ocazii speciale în Bruxelles.”, cam așa arată muzeul purtat de români cu ei prin lume.

Interesant, dificil, necesar, demersul Cristinei Hurdubaia este descris chiar de ea în interviul pe care i l-am solicitat la începutul acestui an.

Ea explică aici cum Muzeul digital al migrației are și o componentă de cercetare, Centrul de Cercetare a Migrației și Patrimoniului, precum și un obiectiv-dorință: „Visez la un muzeu care să funcționeze ca un centru cultural, unde să proiectez filme românești, să organizez evenimente – de la concerte, expoziții, lansări de carte și teatru la mici festivaluri -, o bibliotecă, o galerie țărănească… Ar putea fi un loc unde românii să se simtă acasă și unde ceilalți să ne descopere cu adevărat”, spune Cristina în interviul care urmează.

Ruxandra Hurezean: Dragă Cristina, lansarea proiectului tău mi-a atras atenția, în primul rând pentru că e inedit dar și pentru că vizează un fenomen de mare amploare, în mare parte ignorat- România are cei mai mulți emigranți din Europa. Dar, dincolo de amploarea fenomenului, ce te-a inspirat să creezi un muzeu digital despre migrație și patrimoniu și cum s-a conturat ideea în primul proiect-pilot din Belgia?

Cristina Hurdubaia: Ideea a fost, de fapt, un declic care m-a lovit ca un fulger. S-a întâmplat în ziua în care m-am mutat în Belgia, pe 27 august 2021. Studiam deja migrația și patrimoniul în România, în Belgia am venit tot pentru asta. Și în momentul în care mi-am scos primele lucruri din troller, am dat cu ochii de o icoană veche, pe care nu știu nici acum când am pus-o în valiză. Era înfășurată într-un covor tradițional. Ei, icoana e un cadou de la tata, pe care l-am primit în ziua în care am împlinit 18 ani și tocmai aflasem că intrasem la facultate. Îmi amintesc că mi-a spus că orice s-ar întâmpla în viața mea, să nu le vând, să nu le dau, să nu le pierd. La rândul lui, o primise de la nașa lui, tot cadou. De fapt, erau două icoane – cealaltă era și mai veche, așa că a rămas la Vaslui, să vegheze acolo. Pe cea pe care am adus-o cu mine în Belgia am plimbat-o, de fapt, din oraș în oraș și din casă în casă, de câte ori m-am mutat în România, timp de 30 și ceva de ani. Era acolo, mereu, în fundalul vieții mele.

Mi-am dat seama că am pus-o instinctiv în bagaj, fără să plănuiesc asta și mai ales fără să-mi amintesc momentul. Când mă uitam la ea mirată, cu inima strânsă, mi-am pus instant întrebarea: „Dacă eu am plecat în lume cu o icoană de care nu îmi amintesc când am împachetat-o în covorul tradițional – primit de la bunica mea –, înseamnă că orice român plecat în lume ar fi putut pleca de acasă cu un obiect de suflet în bagaj.„

Asta a fost premisa.

După aceea am început să întreb prietenii din jurul meu, mutați și ei în Belgia, dacă au astfel de obiecte. Unii ziceau că da, alții că nu, dar le descopeream eu în casele lor – uitate pe un raft, ascunse într-un sertar, purtate ca amulete nevăzute.

Pasul următor a fost să scriu un proiect de cercetare pentru cursul de Migrație transnațională de la Masterul Migrație și Cooperare Internațională de la SNSPA, unde am avut un feedback foarte bun din partea domnului profesor Remus Anghel. Al treilea pas a fost să creionez un proiect despre un muzeu al migrației – digital și fizic – pentru cursul de Muzeologie de la Masterul de Patrimoniu de la Universitatea din București, unde am primit de asemenea un feedback excelent din partea doamnei profesoare Florentina Nițu. Amândoi m-au încurajat să le pun în practică și așa a încolțit proiectul pilot. De aici până la a aplica la AFCN (Administrația Fondului Cultural Național, n.r.) a mai fost încă un pas. Am aplicat cu ajutorul unui prieten care scrie proiecte și apoi a început aventura – documentare, teren cu interviuri și fotografii, adunat documente, obiecte și tot așa. Am pus platformele pe picioare – migratiesipatrimoniu.ro și muzeulmigratiei.ro – și am început să urc ușor … dealul. Un deal care, recunosc, e mai greu de urcat decât mi-am imaginat.

Ruxandra Hurezean: Cum reușește Muzeul Migrației să atingă atât publicul larg, cât și comunitățile academice și cercetătorii?

Cristina Hurdubaia: Nu e ușor, pentru că proiectul e abia la început și uneori mă simt copleșită de tot ce am de făcut. Momentan încă mai lucrez la interviuri, podcasturi audio și video, fișe ale obiectelor și mai ales la arhivarea a tot ce am adunat. Acest aspect extrem de important mi-a scăpat din vedere și nu l-am trecut în proiectul pilot pentru finanțator. Așa că am blocat un pic procesul și acum învăț să arhivez; s-au strâns peste 5.000 de materiale, cele mai multe fotografii, mai sunt documente, obiecte, interviuri audio, imagini video, etc. Un proces (mă refer la arhivare) care ia foarte mult timp, mai ales că nu am experiență și trebuie să înțeleg fiecare detaliu ca să nu pierd nimic din povestea lor și să fie arhivate bine încă de la început.

Dar cu această ocazie mi-am dat seama că mă fascinează arhivele încă de pe vremea când eram jurnalistă – acea senzație de bucurie de a descoperi fragmente de viață uitate, de a le reda sens. Așa că am găsit un curs universitar la Universitatea Catolică din Louvain, am aplicat cu emoție, am fost admisă și îl încep pe 16 ianuarie, în paralel cu doctoratul pe care l-am început în toamnă la INALCO Paris. În cadrul doctoratului, cercetez obiectele vechi ale românilor din Franța și Belgia și, totodată, mai am o cercetare în derulare, despre obiectele românilor care au ajuns în Paris înainte de ’89, prin bursa Monica Lovinescu-Virgil Ierunca pe care am câștigat-o în toamnă – ca parte din doctorat.

Totodată, Muzeul digital al migrației – pentru că momentan este doar digital – are și o componentă de cercetare. Am fondat Centrul de Cercetare a Migrației și Patrimoniului, tot în cadrul acestui proiect pilot, pentru că muzeul se bazează pe cercetare. Căci fără cercetare, totul ar fi doar o colecție hai să nu-i zic goală, ci simplă.

Ca să revin la întrebare: primul pas din acest proces academic se face ușor-ușor, cu răbdare. La Bruxelles, proiectul l-am lansat cu ajutorul ICR Bruxelles la Universitatea din Bruxelles în octombrie anul trecut, iar în București, la Muzeul Țăranului – un loc care pentru mine înseamnă mult. Acesta a fost punctul de pornire către publicul larg.

Am constatat însă că rețelele sociale cer bani pentru a promova orice, așa că pare că va trebui să continui în afara online-ului – o dată prin cercetările care merg înainte și apoi prin tot felul de evenimente, de la prezentarea rezultatelor cercetărilor până la discuții și, sper eu, expoziții temporare. Nu știu dacă apuc anul acesta să fac și altceva în afară de cercetare și arhivare, din cauza timpului, dar mai vedem. Dacă nu, rămâne pentru 2027. Și e în regulă (și) așa.

Ruxandra Hurezean: Ce descoperiri sau povești te-au surprins cel mai mult în cadrul cercetării de până acum?

Cristina Hurdubaia: Sunt atâtea povești care m-au emoționat profund și pe care o să le citiți pe muzeulmigratiei.ro din martie încolo – acum sunt doar câteva introduse –, povești legate de obiectele de suflet sau de procesul de migrație, care pentru unii e mai simplu, pentru alții e o ruptură dureroasă.

De exemplu, am descoperit obiecte în casele oamenilor despre care nu se știa nimic – obiecte uitate, abandonate undeva în spatele dulapului sau într-o cutie veche. Am făcut „săpături” împreună cu cei care le dețineau, până am aflat povestea din spate. Și de fiecare dată când aflam, simțeam cum se schimba ceva în privirea lor.

Ioana a citit pentru prima dată scrisoarea pe care i-a scris-o bunicului după ce acesta a murit, scrisoare pe care a adus-o în Belgia. Simina a citit tot pentru prima dată de când e în Belgia din jurnalul bunicului ei scris pe front, Irina a descoperit că cutia de bijuterii sculptată cu motive tradiționale e o moștenire de la străbunica ei de care a fost foarte apropiată, Bogdan și-a dat seama că icoana de pe bibliotecă este cadou de la un prieten foarte bun, pe care a și pictat-o de altfel și i-a dăruit-o la nuntă. Am găsit o ladă de zestre veche, pictată, care a călătorit cu microbuzul din România, o rochie pe care o mamă a purtat-o în anii 70 și acum e purtată cu dor de fiica ei, un costum tradițional din Muscel de pe vremea Reginei Maria purtat acum de nepoată la ocazii speciale în Bruxelles.

Ce e important de spus este faptul că românii se raportează cu totul diferit după ce conștientizează valoarea sentimentală a acestor obiecte aduse din România. Parcă se reconectează cu ceva din ei înșiși pe care îl uitaseră. Eu le spun obiecte-terapie. Și asta mă umple de sens. Inclusiv eu am scos covorul tradițional de la naftalină și am făcut un inventar ar obiectelor de suflet aduse din România, conștientizând, de asemenea, valoarea lor emoțională.

Poate că ar fi bine de menționat ce obiecte de suflet am găsit până acum în casele românilor. În primul rând, toată lumea are icoane (pe asta voi pune accentul în lucrarea de doctorat), apoi mulțe doamne au ii, nu lipsesc covoarele tradiționale. Însă am găsit și multe fotografii de familie, tablouri, vase, ceasuri, steaguri, obiecte vechi precum farfurii sau ulcioare din ceramică, cărți românești, amintiri de la nunți, mobilă, haine, un fier de călcat cu cărbune, un jurnal din al doilea război mondial, o cutie de creioane colorate din anii 60, o trusă de cusut de prin anii 70, primii ochelari cumpărați din primul salariu, bijuterii moștenite și lista poate continua la nesfârșit. Cu alte cuvinte, pentru fiecare om, fiecare obiect de suflet are o poveste de suflet.

De fapt, ce m-a emoționat foarte tare pe mine au fost obiectele (inclusiv documente și fotografii) de suflet pe care unii dintre cei cu care am vorbit le-au donat muzeului, ca să aibă primele pietre de temelie. Nu le-am cerut eu, pur și simplu le-au donat. Asta înseamnă că unii chiar au înțeles sensul acestui proiect și nu le pot fi decât recunoscătoare.

Ruxandra Hurezean: Cum vezi evoluția proiectului până în 2030, în special extinderea în comunitățile românești din alte țări?

Cristina Hurdubaia: Mi-aș dori din tot sufletul să ajung în Germania, Marea Britanie, Spania și în Italia până la sfârșitul lui 2030, pentru că aici încă sunt cele mai mari comunități de români. Vreau să ascult poveștile românilor de acolo, să văd ce obiecte și tradiții au dus cu ei. Dar asta înseamnă în primul rând bani – realitatea crudă care mă lovește mereu. O să încerc să aplic la alte finanțări și eventual burse, să caut orice oportunitate.

Mi-ar plăcea să fac cercetarea în măcar o comunitate mare din fiecare țară, să avem discuții – dezbateri – cu românii de acolo și cu cei din România, să pun în practică și expozițiile temporare cu obiectele donate sau împrumutate de la românii implicați în cercetare. Să creez niște legături reale între oameni, între generații, între țări.

Ruxandra Hurezean: Ce impact speri că va avea acest muzeu asupra modului în care diaspora română este percepută, atât de românii din țară, cât și de țările gazdă?

Cristina Hurdubaia: Sincer, nu îmi dau seama încă și uneori mă simt neputincioasă în fața acestei întrebări. Mi se pare greu, aproape copleșitor uneori, să ajung acolo unde îmi doresc eu, și anume să nu mai fim văzuți ca niște oi negre în Occident.

Mi-aș dori din toată inima ca cei din Occident să se convingă că nu toți românii sunt cerșetori sau infractori. Pentru că, vrem nu vrem, sunt foarte mulți peste tot, iar cei care nu sunt așa sunt aproape invizibili. Zic aproape. Nu vorbesc despre cei care lucrează în instituțiile europene, pentru că e o comunitate care trăiește complet în bula ei. Vorbesc de oameni ca mine – oameni obișnuiți, care își caută un rost în lume. Pentru că nu mai e ca în România, unde deja am deschis tot felul de uși și unde cunosc sau mă cunosc oameni. Chiar dacă sunt un om educat, fără cazier, care nu deranjează pe nimeni, care încearcă să își găsească un rost în Belgia – unde am ajuns pentru studii și pentru că iubesc Bruxelles-ul cu toată inima –, am avut parte de discriminare de multe ori. Uneori mă șochează reacția unora care mă întreabă cu ochii mari dacă eu chiar sunt româncă, pentru că „nu par”. Am citat. Și de fiecare dată simt o strângere în piept.

Nu vreau să intru în detalii, dar am încercat să mă pun și în locul celor din Vest. Când am făcut un exercițiu de empatie, mi-am dat seama că și eu aș fi reacționat la fel în locul lor. Din experiența mea de până acum, vă spun sincer că e greu să schimbi percepții – pe bună dreptate. Dar trebuie să încercăm. Privirea cealaltă trebuie să înceapă cumva. Eu am modul meu de a promova România, și anume patrimoniul nostru, pentru că eu consider că este cel mai de preț lucru pe care îl avem. Cumpăr din România tot felul de obiecte tradiționale – nu Made in China, ci făurite de meșteri români (de obicei de la Muzeul Țăranului) – și le dăruiesc profesorilor, colegilor, medicilor. Cred că am dăruit peste 100 de obiecte până acum în cei 4 ani de când sunt aici: de la căsuțe din lut la farfurii din ceramică și covorașe din lână.

Toți se miră cât sunt de frumoase și efectiv li se luminează privirea când le dăruiesc. Dar am avut și reacții de genul: „La voi în zona urbană există și blocuri sau doar case tradiționale?” Și le povestesc cu răbdare despre România, despre Transilvania despre care toți au auzit, despre tot ce avem frumos, despre cultura noastră bogată. Uneori le povestesc și despre comunismul care ne-a marcat adânc, însă mi-am dat seama că ei nu au cum să înțeleagă sechelele noastre. Pur și simplu nu au cum, pentru că nu au trăit ce am trăit sau ce trăim noi în România. Și asta creează o prăpastie invizibilă între noi.

De asta îmi doresc din tot sufletul să am cum să pun pe picioare la propriu Muzeul Migrației la Bruxelles, de exemplu, unde e inima Europei și trăiesc cele mai multe naționalități din Europa la un loc – în jur de 186. În plus, românii sunt cei mai mulți, adică sunt pe primul loc când vorbim de migranți ca număr, ultima statistică oficială fiind din 2023.
Visez la un muzeu care să funcționeze ca un centru cultural, unde să proiectez filme românești, să organizez evenimente – de la concerte, expoziții, lansări de carte și teatru la mici festivaluri -, o bibliotecă, o galerie țărănească… Doamne, cât de multe se pot face! Ar putea fi un loc unde românii să se simtă acasă și unde ceilalți să ne descopere cu adevărat.

Dar asta înseamnă un spațiu, în primul rând. Dacă nu îl am și dacă nu mi-l oferă statul român – fie că plătește chirie, fie că mă ajută să cumpăr un spațiu prin asociație -, e imposibil să îl și realizez.

Sincer, am avut tot felul de discuții cu tot felul de reprezentanți ai statului, care m-au dezarmat complet și m-au lăsat fără cuvinte. Unii m-au trimis la biserică, alții mi-au închis ușile în nas. Sunt atât de dezamăgită încât nu mai am nicio speranță și nicio așteptare. Și asta doare cel mai mult – să simți că visul tău nu contează pentru nimeni din cei care ar putea să te ajute.

Ruxandra Hurezean: Care sunt principalele provocări metodologice și etice în documentarea poveștilor migranților și transformarea memoriei personale în patrimoniu colectiv?

Cristina Hurdubaia: În primul rând, mulți nu înțeleg conceptul. „Cum adică obiecte de suflet?”, mă întreabă majoritatea. „Sunt doar niște obiecte.” Și trebuie să le explic cu răbdare, să le dau exemple, să le arăt ce înseamnă cu adevărat. Până la urmă reușesc să ajung la ei, dar e greu. Pentru că necesită timp și deschidere sufletească.

Și la fel de greu este să ajung în casele oamenilor. Pe mine mă interesează să fiu în mediul lor, să văd și să fotografiez obiectele în contextul lor, în spațiul care le-a devenit casă. Mulți însă vin cu ele în geantă când ne vedem la o cafea, pentru că fie nu înțeleg, fie pur și simplu ideea de a mă primi în casă nu e pe placul lor.

Cred că toată lumea acum are obiceiul de a ieși la o cafea, toată lumea se vede în oraș, nu acasă. Intimitatea casei s-a pierdut undeva pe drum. Am crezut că e mai ușor, având experiența cercetărilor din mediul rural din România, când oamenii mă rugau să intru în casă. Pare că străinătatea -sau poate vremurile – nu mai sunt deloc așa…

Ruxandra Hurezean: Cum poate publicul larg să se implice concret în dezvoltarea Muzeului Migrației?

Cristina Hurdubaia: E greu de crezut că s-ar implica, recunosc că sunt sceptică după atâtea dezamăgiri. Dar ar ajuta enorm o campanie de genul „Dați un leu pentru muzeu”.

Pentru că mă tem că doar așa aș avea cu ce să plec în alte țări pentru a face cercetarea, de exemplu. E nevoie de bani pentru avion, e nevoie de bani pentru cazare. Munca mea nici nu o mai pun la socoteală – aceea o fac cu sufletul, oricum.

Dar dacă cineva crede în ce am spus, dacă cineva simte că acest proiect merită să existe și vrea să îl susțină, poate dona în conturile asociației.

Le găsiți pe muzeulmigratiei.ro și pe migratiesipatrimoniu.ro.

Fiecare leu, fiecare gest contează.

Pentru că la final, acest muzeu nu e al meu – e al nostru, al tuturor celor care am plecat și am lăsat ceva în urmă, dar am și dus ceva cu noi. E și a celor care s-au întors acasă. Dar e și a celor care au ales România ca a doua casă, nu doar a românilor, am în plan cercetări și în România. Cu alte cuvinte, e povestea noastră, a tuturor, pentru că toți suntem oameni, indiferent de naționalitate sau religie.