Lumea se confruntă cu situații absolut noi, în care relațiile dintre SUA și Europa stau întinse precum o coardă pe care politicienii de la Bruxelles trebuie să pășească vrând-nevrând. Cum o fac? Sau cum pot să o facă fără să cadă în capcana întinsă de Trump?
Am discutat cu Radu Albu Comănescu, lector universitar la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai (UBB) Cluj-Napoca, unde predă cursuri legate de construcția europeană, guvernanță și negocieri. În prima parte a dialogului nostru despre criza Groenlanda, iar în acest nou episod, la solicitarea Presshub, universitarul clujean insistă pe diferența dintre viteza „reacției politice” a UE și lentoarea „acțiunii efective”, explicând cum funcționează, de fapt, politica externă a unei uniuni de state.
Ruxandra Hurezean: În cazul unor crize precum cea generată de intervenția militară americane din Caraibe și Venezuela, care este, concret, mecanismul de reacție al Uniunii Europene? Cum „funcționează” politica externă a UE în crize bruște? Cine apasă primul „butonul”?
Radu Albu Comănescu: Este o întrebare nevralgică pentru ceea ce înseamnă politica externă a UE: reformulând, ne putem întreba cum reacționează un actor colectiv care nu este stat (dar are atribuții de guvernare statală), într-o criză care cere viteză, claritate și chiar forță. Ar trebui în primul rând să lămurim, concis, fără mituri instituționale, ce poate face Uniunea în termini de politica externă. În primul rând, ea nu dispune de un demers diplomatic unitar în sens clasic, nici de forțe militare proprii, nici de o putere motu proprio, automată, de decizie în crize; în schimb, dispune de binecunoscutul cadru comun al PESC (Politica externă și de securitate comună), de instituții de coordonare și de statele membre, rămase actori decisivi ai formulării acestei politici. Or, ceea ce sesizăm noi — și ridică atâtea probleme de percepție din partea publicului — e tensiunea sau fractura între reacția politică rapidă a Uniunii, cu statele ei membre, și acțiunea efectivă lentă a tuturor acestora.
– Când spuneți că nu există „un singur buton”, cum se declanșează în practică reacția?
Radu Albu Comănescu: „Butonul” susmenționat, trebuie spus, nu este un singur buton. În practică, reacția se declanșează pe mai multe canale simultan. Astfel, un stat membru anunță sau cere consultări — și aici trebuie să avem în vedere statele cu o greutate mai mare în Uniune (Franța, Germania, Italia, Polonia…), ori statele direct afectate de o criză (din punct de vedere geografic sau din cauza unei mize politice ample) — care poate convoca de urgență Consiliul. De reținut că statele membre sunt întotdeauna declanșatorul real, nu Comisia europeană. Intră pe scenă și Înaltul Reprezentant al politicii externe și de securitate a UE, ale cărui inițiative imediate privesc contactele diplomatice de criză, propunerea unei poziții comune și convocarea unei reuniuni a miniștrilor de externe (ceea ce numim Consiliul de Afaceri Externe) din statele membre. Înaltul Reprezentant nu decide (pentru că nu are acest atribut), dar concentrează, densifică și direcționează reacția Uniunii. Activitatea lui e sprijinită de Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) care furnizează analize, se constituie într-o platformă de contact cu „ambasadele” UE și pregătește opțiuni de răspuns. Aici vorbim de o structură tehnică-administrativă, nu de un centru de putere.
– Cine decide efectiv poziția UE?
Radu Albu Comănescu: Cine decide efectiv? Deciziile de politică externă sunt luate de Consiliul UE (însemnând deci statele membre), prin vot în unanimitate (în majoritatea cazurilor PESC), ceea ce înseamnă că, dispunând de drept de vot încă din anii 60 (o invenție franceză care s-a întors adesea împotriva dorințelor franceze de a construi o Europă „suverană”), oricare stat poate bloca finalitatea procesului care, în sine, reflectă abia cel mai mic numitor comun politic al părților participante. De aici derivă impresia că Europa unită e lentă, ineficientă sau ambiguă.
– Care sunt formele tipice de reacție și ce poate face UE „rapid”, respectiv ce nu poate?
Radu Albu Comănescu: Asistăm săptămânal la aceste reacții ale UE, clasificabile în câteva categorii: de reacție rapidă (unde intră declarații politice, apeluri la dreptul internațional, condamnări sau susțineri, demersuri diplomatice comune și activarea rețelelor diplomatice); relativ rapidă (cum ar fi sancțiuni economice, dacă există consens, suspendarea cooperărilor, înghețarea sau retragerea fondurilor, ori, invers, sprijin financiar și umanitar). În aceste zone, cu instrumente economice și normative (ce a mai rămas din credibilitatea lor), UE excelează, am putea spune. În schimb, nu vom vedea intervenții militare, misiuni de securitate cu risc ridicat și nici folosirea forței din partea Uniunii, care nu dispune de resurse proprii în aceste sfere, nici de prerogative; până și misiunile civile cer unanimitate, contribuții voluntare ale statelor și mai ales timp.
– Cât de mult complică regula unanimității capacitatea UE de a reacționa rapid? Este realistă păstrarea votului cu majoritate calificată în politica externă?
Radu Albu Comănescu: Din contextul descris mai sus înțelegem că regula unanimității complică decisiv reacția rapidă a UE, iar trecerea reală la vot cu majoritate calificată (QMV) în politica externă rămâne, în practică, aproape tabu, deși discursiv este tot mai prezentă.
– Cum devine unanimitatea un instrument de blocaj politic?
Radu Albu Comănescu: Pe lângă dificultate în sine, complicațiile generate de unanimitate nu sunt uniforme; de exemplu: unanimiatea este paralizantă în crize pentru că permite veto politic, nu doar principial, și astfel un stat poate bloca o inițiativă UE-27 nu necesarmente pentru că dezacordul e fundamental, ci pentru a obține concesii în alte dosare (este o practică veche, din anii ’60, în care azi excelează Budapesta și Bratislava). Iar astfel sancțiunile sunt amânate sau diluate, sau se abandonează o prevedere critică, sau se dau declarații reformulate pentru a nu deranja o relație bilaterală. În alt registru, viteza decizională a UE este viteza celui mai reticent stat, și atunci chiar dacă am avea, într-o criză bruscă, 26 state care cad de acord în câteva ore, un stat poate solicita consultări interne, formulări suplimentare și informări juridice care trag de timp, iar reacția UE apare după ce alte puteri au configurat deja narațiunea și parametri în care se discută criza.
– De ce rămâne QMV un tabu?
Radu Albu Comănescu: Unanimitatea e păstrată pentru că, la nivelul de gândire actuală a politicii și statalității în Europa, ea reflectă o realitate politică profundă, nu un accident birocratic. Sunt motive structurale. Politica externă e înțeleasă ca nucleu al suveranității, iar pentru multe state politica externă diferă ca menire și substantă de politicile publice sectoriale la care consimt împreună cu membrii UE și instituțiile comune.
– Există totuși „spațiu de manevră” procedural?
Radu Albu Comănescu: S-ar putea folosi o clauza pasarelă pentru extinderea limitată a QMV pentru că tratatele permit, pe hârtie, extinderea ei fără modificarea regulilor UE, dar și această activarea cere unanimitate… Mai realist ar fi un QMV aplicabil doar pentru implementare, pentru că unanimitatea ar rămâne valabilă pentru principiul politic care stă la baza poziției UE sau a inițiativei ei, iar QMV s-ar aplica sancțiunilor tehnice, listelor afarente, ajustărilor de sancțiuni, etc.
– Ce instrumente reale are Uniunea Europeană pentru a influența comportamentul SUA sau situații precum cea din Venezuela?
Radu Albu Comănescu: Pe fond, UE are instrumente reale, unele foarte puternice, dar ele sunt prin natura lor indirecte, structurale și condiționale. Bruxelles-ul arareori forțează, ci mai degrabă constrânge, impune modelarea conduitei, a parametrilor, sau face anumite comportamente să devină extrem de costisitoare.
– Care ar fi aceste instrumente?
Radu Albu Comănescu: Puterea economică este instrumentul primordial și probabil cel mai subestimat. Vorbim totuși de o piață internă care – cu viciile de construcție și carențele de politică și economie – rămâne una dintre cele mai mari piețe de investiții și de consum din lume, un nod critic pentru comerț, finanțe și standarde de calitate. Este totodată un investitor covârșitor în economia americană.
– Ce urmează, dincolo de piață?
Radu Albu Comănescu: Un al doilea instrument de influență sunt sancțiunile: lente, dar cumulative. Din întrebările anterioare am văzut că Europa nu lovește rapid, dar lovește pe termen lung, juridic, și predictibil; poate să înghețe active, să impună restricții de viză, să excludă din piețe financiare și să vină cu sancțiuni sectoriale, care, toate, nu sunt instrumente de schimbare de regim, ci de presiune structurată. Mai trebuie menționată – cu risc mare de eroziune, totuși – puterea normativă, creație ad hoc, specifică unui sistem de relații internațional de tip liberal și deschis.
UE este probabil cel mai puternic exportator de reguli din lume, pentru că generează standarde tehnice, standarde de mediu, standarde digitale și financiare transformate în criterii globale, dificil de evitat.
– Și limita de fond?
Radu Albu Comănescu: În spectrul realist al puterii, Europa instituțională și statele membre nu pot dicta SUA decizii strategice, nu pot impune sau descuraja soluții militare, nu pot reacționa cu rapiditate în crize de securitate dură și deci nu pot forța rezultate politice.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
