Presshub publică mărturia Ralucăi Anamaria Călineață, o adolescentă de 18 ani care suferă de sindromul Tourette. Scrisoarea este o declarație sinceră și asumată, menită a explica o afecțiune neurologică manifestată prin ticuri motorii sau vocale. În pofida tuturor greutăților, Raluca „este aici”.
Prolog – Vocea mea – „iubirea nu are nevoie de permisiune, are nevoie doar de adevăr“
Nu scriu pentru că sunt puternică. Scriu pentru că, de multe ori, n-am fost. Scriu pentru că au existat nopți în care m-am întrebat dacă dimineața chiar merită să vină. Scriu pentru că viața cu sindromul Tourette nu înseamnă doar ticuri, înseamnă rușine, frică, oboseală, pierdere și o luptă zilnică pe care nimeni nu o vede cu adevărat.
Aceasta este povestea mea. Nu e frumoasă. Nu e ordonată. Nu are un fir drept. Are pauze, căderi, reluări. Are zile în care abia respir și zile în care uit, pentru câteva minute, că sunt diferită. Dacă citești asta și simți că te regăsești, atunci nu sunt singură. Și nici tu.
Partea I – Copilăria care nu a fost niciodată liniștită
Capitolul 1 – Primele semne
La început, nimeni nu s-a speriat. Nici măcar eu. Au fost mișcări mici, aproape invizibile. Un clipit mai des. O tresărire a umerilor. Sunete scurte, involuntare, pe care le puteam ascunde pentru câteva secunde dacă mă concentram suficient.
Dar corpul meu nu era de partea mea. Oricât încercam să-l controlez, el găsea mereu o cale să mă trădeze. Ticurile nu dispăreau. Dimpotrivă, deveneau mai puternice, mai agresive, mai greu de explicat.
Îmi amintesc clar momentul în care am început să mă tem de mine însămi. Mă trezeam noaptea și săream din pat fără motiv. Mă loveam singură. Uneori atât de tare încât îmi rămâneau vânătăi. Stăteam în fața oglinzii și nu înțelegeam ce se întâmplă cu fata din reflexie. Era corpul meu, dar nu îl mai recunoșteam.
Părinții mei nu știau ce să facă. Îi vedeam obosiți, iritați, speriați. Uneori îmi spuneau să mă opresc. Alteori îmi reproșau că „exagerez”. Nu o făceau din răutate. O făceau din neputință. Dar neputința lor devenea rușinea mea.
Capitolul 2 – Ziua în care am înțeles că sunt diferită
Copiii simt diferența înainte să o poată explica. La școală, nimeni nu m-a întrebat ce am. Nimeni nu a fost curios în sensul bun. Au râs. Au imitat. Au arătat cu degetul. „Uite-o pe aia ciudată.” Fiecare zi era un exercițiu de supraviețuire. Învățam nu doar lecții, ci și cum să-mi ascund corpul, cum să-mi țin respirația, cum să-mi controlez fața. Eram mereu încordată. Mereu atentă. Mereu obosită.
Cel mai tare a durut când fratele meu persoana care ar fi trebuit să fie de partea mea s-a alăturat râsetelor. În acel moment am învățat ceva periculos: că nu e sigur să ai încredere în nimeni, nici măcar în cei apropiați.
Începusem să mă micșorez. Să vorbesc mai puțin. Să exist mai puțin. Nu mai luptam doar cu ticurile mele. Luptam cu ideea că poate meritam tot ce mi se întâmpla.
Capitolul 3 – Spitalele și promisiunile
Spitalele au devenit familiare. Holuri albe. Miros de dezinfectant. Doctori care vorbeau despre mine ca și cum nu aș fi fost acolo.
Fiecare programare venea cu speranță. Și fiecare plecare cu dezamăgire. Părinții mei căutau un răspuns, o soluție, o minune. Eu căutam doar liniște.
Când, în sfârșit, cineva a spus „Sindrom Tourette”, am simțit un amestec ciudat de ușurare și teamă. Aveam un nume. Nu eram doar „problema”. Doctorul a vorbit frumos. A promis ajutor. A spus că va face tot ce poate. L-am crezut. M-am agățat de fiecare cuvânt.
Dar nimic nu s-a oprit. Ticurile au rămas. Insomnia s-a adâncit. Singurătatea s-a înmulțit. Promisiunile s-au dizolvat una câte una, până n-a mai rămas nimic în afară de mine și oboseala mea.
Partea a II-a Adolescența și prăbușirea interioară
Capitolul 4 – Greutatea despărțirilor
Într-un timp foarte scurt, am pierdut oameni pe care îi credeam permanenți. Prieteni care spuneau că mă înțeleg până când a devenit prea greu. Prea incomod. Prea mult. Cu fiecare plecare, ceva din mine se rupea. Ticurile mele, care fuseseră mai calme o perioadă, s-au întors cu o furie nouă. Parcă corpul meu protesta pentru fiecare abandon.
Noaptea, gândurile deveneau mai violente decât ticurile. „E vina ta”. „Ești o povară”. „Toată lumea ar fi mai bine fără tine.”
Vedeam tristețea din ochii părinților mei și mă durea că suferința mea devenise a lor. Mă simțeam vinovată pentru existența mea.
Capitolul 5 – Diagnostice peste diagnostice
Aveam treisprezece ani când mi s-a spus că, pe lângă Tourette, am și depresie. Nu m-a surprins. Doar a confirmat ce simțeam deja. Am refuzat medicamentele la început. Luptam cu anorexia și frica de a mă îngrășa era mai puternică decât frica de ticuri. Controlul corpului devenise singurul lucru pe care credeam că îl mai am.
Anii au trecut. La șaptesprezece ani, nu mă mai recunoșteam. Dintr-o elevă bună devenisem o fată care abia reușea să stea într-o clasă fără să simtă că se sufocă. Mulțimea mă speria. Privirile mă paralizau.
Capitolul 6 – Un război fără pauză
Viața cu Tourette nu are pauze. Sunt zile mai bune, care te păcălesc că poate a trecut. Și zile în care ticurile vin în valuri, fără avertisment, fără milă. Medicamentele se schimbau constant. De patru ori într-un an. Fiecare schimbare aducea alte efecte secundare: greață, vărsături, insomnie, neliniște. Corpul meu devenise un experiment.
Dar cel mai greu nu era durerea fizică. Era privirea oamenilor. Era judecata. Era nevoia constantă de a explica ceva ce nu poate fi explicat.
Partea a III-a – Speranța care durează o clipă
Capitolul 7 – Drumul spre Italia
Când am aflat că voi merge în Italia, n-am simțit entuziasm. Am simțit oboseală. Oboseala aceea profundă care apare atunci când ai sperat de prea multe ori și ai fost dezamăgită de fiecare dată. Totuși, undeva, foarte adânc, exista o parte din mine care încă mai credea. Nu pentru că eram optimistă, ci pentru că nu mai aveam altceva de făcut decât să continui.
Milanul nu a fost o promisiune. A fost o ultimă încercare.
Am intrat în cabinetul acelui doctor cu inima strânsă, pregătită să aud din nou aceleași explicații reci, aceleași fraze standard. Dar ceva a fost diferit. Pentru prima dată, cineva nu s-a uitat doar la ticurile mele. S-a uitat la mine.
M-a ascultat. Nu m-a grăbit. Nu m-a întrerupt. Nu m-a făcut să simt că sunt „prea mult”. Pentru prima dată după ani întregi, nu am fost un caz. Am fost o persoană. Când am ieșit din cabinet, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: ușurare. Nu vindecare. Nu siguranță. Doar ușurarea că cineva m-a văzut cu adevărat.
Capitolul 8 – Când speranța nu vindecă
Speranța este periculoasă. Te ridică suficient cât să cadă mai tare. După Italia, mi-am spus că lucrurile vor fi diferite. Că frica va dispărea. Că voi fi, în sfârșit, „bine”. N-am fost.
Tristețea s-a întors, la fel de grea. Anxietatea s-a lipit de mine ca o umbră. Începeam să mă întreb dacă problema eram eu. Dacă făceam ceva greșit. Dacă nu meritam să mă simt normal.
Încă nu începusem noul tratament și deja mă temeam de el. De efecte. De dezamăgire. De ideea că, dacă nici de data asta nu merge, nu mai rămâne nimic. Voiam doar să mă trezesc într-o dimineață fără frică. Fără să-mi fie teamă de propriul corp.
Capitolul 9 – Haosul zilnic
Am început din nou să fac sport. Nu pentru rezultate. Nu pentru performanță. Ci pentru că aveam nevoie să simt că fac ceva pentru mine. Fiecare antrenament era o mică declarație de rezistență: încă sunt aici.
Dar mintea mea nu se liniștea.
Nopțile deveniseră un joc de noroc. Adormeam întrebându-mă dacă dimineața voi fi funcțională sau prinsă din nou într-un val de anxietate și depresie. Schimbările de dispoziție mă făceau să-mi pun la îndoială propria identitate.
Stăteam întinsă, privind tavanul, și mă întrebam dacă voi înceta vreodată să fiu în război cu mine însămi.
Partea a IV-a – Mintea care nu tace
Capitolul 10 – Coșmarurile
Somnul nu era un refugiu. Era un alt câmp de luptă. Aveam același coșmar, noapte după noapte. Încercam să protejez pe cineva drag, dar eram blocată. Corpul nu mă asculta. Țipam fără sunet. Mă trezeam cu inima bătând atât de tare încât simțeam că mă va rupe pe dinăuntru. Mă întrebam dacă înnebunesc.
Ticurile erau uneori mai liniștite, dar anxietatea nu pleca nicăieri. Mă urmărea peste tot. În liniște. În singurătate. În amintiri. Mi-era dor de mine. De fata care nu se simțea atât de grea. Atât de complicată. De oamenii pe care i-am pierdut. De momentele care încă dor, indiferent cât timp a trecut.
Capitolul 11 – Fragilitatea fericirii
Am învățat că fericirea nu vine cu artificii. Uneori vine pe vârfuri. Stă puțin. Apoi pleacă.
Într-o zi, m-am simțit bine. Nu pentru că cineva mi-a spus ceva frumos. Nu pentru că m-a validat cineva. Ci pentru că am simțit, pentru prima dată, că vine din interior. Ani întregi mi-am legat valoarea de alții. De cât de acceptată eram. De cât de iubită. Dar nimic din toate astea nu a durat. Fericirea adevărată, am înțeles atunci, trebuie să crească din tine. Chiar dacă e fragilă. Chiar dacă ține puțin.
Ticurile s-au liniștit pentru o vreme. Știam că se vor întoarce. Dar am ales să trăiesc momentul. Pentru că nu trebuie să fie etern ca să fie real.
Capitolul 12 – Întunericul
Sunt adevăruri greu de spus. Nu voiam să mor. Dar uneori, moartea părea mai liniștită decât viața pe care o trăiam. Nu ca dorință, ci ca gând de evadare din oboseala constantă.
Și totuși, am ales să scriu.
Să spun povestea. De la primele ticuri pe care nu le-am înțeles, la nopțile nedormite, la vânătăile ascunse sub haine, la zilele în care m-am simțit un monstru. Am purtat toate astea prea mult timp.
Dar încă sunt aici.
Partea a V-a – Pierderi și reconstrucție
Capitolul 13 – Când pierzi ce iubești
Pierderea celui mai apropiat prieten m-a rupt în două. Era ancora mea. Persoana care mă ținea pe linia de plutire. Când a plecat, a rămas un gol pe care nu știam cum să-l umplu.
Dar poate pierderea asta m-a învățat ceva dureros: nu pot aștepta ca alții să mă salveze. Oricât de mult m-ar iubi, nimeni nu poate trăi viața în locul meu. Așa că am început să învăț să stau singură. Nu pentru că e ușor. Ci pentru că e necesar.
Capitolul 14 – Speranța pentru mâine
Anul acesta a fost haos. Prietenii pierduți. Nopțile albe. Schimbările de dispoziție. Zilele petrecute sub pături, evitând lumea.
Dar sunt încă aici. Încă respir. Încă scriu. Poate că asta este suficient pentru moment. Sper ca anul viitor să fie mai blând. Să aducă mai mult calm. Mai multă claritate. Sper să regăsesc bucăți din mine pe care le credeam pierdute definitiv.
Și, mai ales, sper să nu uit niciodată că merit să fiu salvată.
Capitolul 15 – Camera liniștită
Psihologul a fost o revelație. Pentru prima dată, cineva nu doar că m-a ascultat, dar m-a văzut. Fără grabă. Fără judecată. Fără etichete.
Am vorbit. Cu adevărat. Despre lucruri pe care le-am ținut ascunse ani întregi. Când am ieșit din cabinet, m-am simțit mai ușoară. Ca și cum poate nu e prea târziu să învăț să trăiesc.
Depresia nu a dispărut complet. Dar nu mă mai trage sub apă ca înainte. Uneori, pot respira fără frică. Uneori, pot crede că viața mea ar putea fi… normală.
Ticurile sunt încă aici. Poate vor fi mereu. Și apoi a venit un nou răspuns: ADHD. Dintr-odată, totul a avut sens. Neliniștea. Lipsa de concentrare. Haosul din capul meu. Nu era vina mea.
Vreau să mă bucur de viață. De soare. De râs. De momentele simple. Dar uneori mă simt blocată, ca în fața unei uși deschise pe care nu știu cum să o trec. Nu am toate răspunsurile. Dar încerc.
Și încă sunt aici.
Partea a VI-A – Corpul meu, casa mea imperfectă
Capitolul 16 – Corpul care nu m-a ascultat
Am crescut cu sentimentul că trupul meu nu este un loc sigur. Pentru alții, corpul este ceva neutru – te trezești, te miști, trăiești. Pentru mine, corpul a fost mereu un câmp minat. Nu știam niciodată când va exploda într-un tic, într-o mișcare, într-un sunet pe care nu-l pot opri.
Ani la rând, mi-am urât corpul.
Nu pentru cum arată, ci pentru ce face fără permisiunea mea. Îl vedeam ca pe un trădător. Ca pe ceva ce trebuie controlat, pedepsit, ascuns. Anorexia nu a fost despre slăbit. A fost despre control. Despre iluzia că, dacă îmi pot controla greutatea, poate pot controla și restul.
Abia recent am început să înțeleg ceva dureros și eliberator: corpul meu nu m-a trădat. A supraviețuit.
Capitolul 17 – Relația cu mine însămi
Cea mai lungă relație din viața mea este cea cu mine. Și, pentru mult timp, a fost una toxică.
M-am criticat mai dur decât m-a criticat oricine altcineva. Mi-am spus lucruri pe care nu le-aș spune niciodată unei alte ființe umane. Că sunt o povară. Că stric tot. Că sunt „prea mult”.
Terapia nu m-a învățat să mă iubesc peste noapte. M-a învățat ceva mai realist: să nu mă mai urăsc în fiecare zi.
Uneori, acceptarea arată ca oboseala de a te mai lupta cu tine. Alteori, ca un gând mic: poate nu sunt defectă, poate doar diferită.
Partea a VII-a – Iubirea și frica de a fi văzută
Capitolul 18 – Iubirea cu ticuri
A iubi cu Tourette înseamnă a te teme constant că vei fi prea mult. Că ticurile vor speria. Că oboseala emoțională va deveni o povară. Că, într-o zi, cineva va spune: „nu mai pot”.
Am intrat în relații cu frica deja în bagaj. Frica de a fi văzută complet. De a fi atinsă în zilele în care corpul meu nu se oprește. De a fi vulnerabilă fără garanții.
Și totuși, iubirea adevărată nu cere explicații constante. Nu cere să te micșorezi. Nu cere să fii altcineva.
Când cineva rămâne, nu în ciuda Tourette-ului, ci cu tot cu el, ceva se vindecă. Chiar dacă doar puțin.
Capitolul 19 – Frica de abandon
Abandonul m-a învățat să fiu atentă la semne. Prea atentă. La schimbări de ton. La tăceri. La distanță.
Uneori, frica mea de a pierde oameni i-a obosit înainte ca ei să plece. Alteori, plecarea lor a confirmat exact ce mă temeam. Învăț, încet, că nu pot controla cine rămâne. Dar pot controla dacă rămân eu pentru mine.
Partea a VIII-a – Visuri, identitate și sens
Capitolul 20 – De ce vreau să devin medic legist
Poate pare ironic. Un corp care nu ascultă, atras de studiul corpului uman.
Dar adevărul este că medicina legală m-a atras tocmai pentru că spune adevărul. Fără cosmetizare. Fără minciuni.
Moartea nu mă sperie. M-a speriat viața mult mai mult. Vreau să ajut. Să înțeleg. Să aduc claritate acolo unde a fost haos. Poate pentru că viața mea a fost exact asta: o căutare disperată de răspunsuri.
Tourette nu mi-a furat visurile. Le-a schimbat forma.
Capitolul 21 – Identitatea mea dincolo de diagnostic
Nu sunt „fata cu Tourette”. Nu sunt „cea depresivă”. Nu sunt „cea instabilă”.
Sunt o persoană care simte profund. Care observă. Care cade și se ridică mai încet, dar mai conștient.
Diagnosticele explică. Nu definesc.
Epilog – Dacă ai ajuns până aici
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am supraviețuit suficient cât să le scriu. Și tu ai supraviețuit suficient cât să le citești.
Viața cu sindromul Tourette nu devine mai ușoară. Devine diferită. Înveți să respiri în mijlocul furtunii. Înveți că liniștea nu vine mereu din absența durerii, ci din acceptarea ei.
Nu știu cum va arăta viitorul meu. Dar știu ceva sigur: nu mai vreau să trăiesc ca și cum existența mea trebuie justificată.
Sunt aici. Cu ticuri. Cu frică. Cu speranță.
Și asta este suficient.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
