Convorbirea de mai jos îl are ca interlocutor pe Radu Albu Comănescu, lector universitar de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și analist preocupat de politica externă și de securitate a Uniunii Europene și de felul în care UE ia decizii în crize. Discuția explică „mecanica” reacției europene – cine pornește consultările, ce rol au Consiliul, Înaltul Reprezentant și Comisia – și de ce unanimitatea face ca UE să vorbească adesea ca un actor unic, dar să acționeze greu, ca o sumă de state. Pe acest fundal, interviul trece prin dosare fierbinți (presiuni americane, Venezuela, Groenlanda) și pune în context ce instrumente reale are UE: sancțiuni, putere economică și pârghii normative, plus dilemele de coeziune internă dintre Vest și Est.
Convorbirea este amplă și acoperă mai multe dosare. Pentru claritate, o vom publica în mai multe episoade, grupate tematic.
Anunțurile categorice, reconfirmate de atâtea ori, privind preluarea controlului asupra Groenlandei pun Uniunea Europeană într-o situație fără precedent. Cum ar trebui să reacționeze Uniunea? Este cazul unei solidarități automate cu Danemarca sau al unei coordonări UE–NATO?
Radu Albu Comănescu: Detașându-mă pentru o clipă de subiect, îmi dau seama că vorbim de un scenariu extrem, care până recent ținea de ficțiunea geopolitică și militară, sau de seriale ca „Occupied”, nu de agendele instituționale ale Occidentului atlantic. Sunt presiuni explicite ale unui aliat asupra integrității teritoriale a unui stat membru UE, în speță Danemarca prin Groenlanda.
Cazul Groenlandei contribuie la dificultatea ițelor, de trei ori atipic. E parte a Coroanei daneze și a statalității daneze, dar nu face parte din UE (ieșind în 1985 din CEE) fiind totuși parte integrantă din Regatul Danemarcei. Vorbim deci de integritatea teritorială a unui stat UE, plasat sub constantă presiune din partea principalului aliat strategic al UE, SUA, nu din partea unei puteri rivale (Rusia, China), în forme care sunt pe moment politice, simbolice, mediatice, nu militare, dar care au implicații de suveranitate. Europa s-a trezit prinsă peste noapte între nevoia de solidaritate internă, menținerea în termeni rezonabili ai relației transatlantice și lipsa competențelor militare proprii.
Cutia Pandorei se deschide prin faptul că solidaritatea cu Danemarca e automată doar pe plan politic, și nu e mecanică. Solidaritatea politică este inevitabilă pentru că UE nu-și poate permite neutralitatea într-o situație care subminează ideea de suveranitate a statelor membre și care creează un precedent periculos pentru că negocierile bilaterale pot ocoli UE și scoate din ecuație credibilitatea articolelor din Tratatul de la Lisabona care privesc solidaritatea membrilor în fața amenințărilor externe.
Formele corecte de solidaritate au fost de altfel respectate: declarații de sprijin pentru Danemarca, reafirmarea principiului integrității teritoriale și o voce protectivă comună, pentru că, chiar dacă Groenlanda nu e în UE, Danemarca este.
Dar, dincolo de gesticulațiile vehemente ale Gaulliștilor francezi (ușor de stârnit în anti-americanismul lor visceral), dincolo de decizii de suplimentare cu trupe europene a securității insulei (în număr de câteva mii), nu există o solidaritate automată, juridică, de tip art. 42(7) din Tratatul susmenționat pentru că aceasta privește apărarea reciprocă vizând agresiunea armată, nu aplicarea de presiuni politice, economice sau retorice.
Cum rămâne cu apărarea colectivă, este posibilă?
Radu Albu Comănescu: De fapt, nu se poate invoca o apărare colectivă.
Coordonarea UE–NATO în această criză e necesară, dar vine cu limite clare. NATO este relevant pentru că Groenlanda e esențială strategic pentru SUA și deci NATO, Danemarca e membru NATO, iar securitatea arctică este un dosar NATO. Problema este că NATO nu poate media dispute de suveranitate între aliați, ci doar evita escaladări (o face de zeci de ani între Turcia și Grecia, unde pretențiile teritoriale nu lipsesc dintre cele două state membre…) și menține canale militare deschise. Sub nicio formă NATO nu poate legitima ideea de preluare, control sau negociere teritorială; rolul său e de stabilizare a relației, nu de soluționare politică.
Și totuși, cum ar trebui să reacționeze Europa?
Radu Albu Comănescu: Răspunsul politic imediat a venit, dar fragmentat (de la un grup de inițiativă de șapte); Bruxelles-ul înțelege de altfel să emită un sprijin explicit pentru Danemarca și să respingă orice contestare a suveranității. Ar fi util ca întreaga reacție să aibă un calm juridic, fără aspecte emoționale. Ulterior, se poate internaționaliza chestiunea, cu o discuție mutată din registrul bilateral spre drept internațional, cu Arctica transformată în zonă primordială de cooperare securitară și economică între un grup de state co-interesate (SUA, Canada, Islanda, Danemarca, Marea Britanie), pornind de la un pact de securitate revizuit. UE ar trebui să depersonalizeze conflictul, folosindu-l la gestionarea relației cu SUA fără escaladă retorică, dar și fără să lase impresia că presiunile sunt acceptabile. Instrumentele de rigoare sunt cele clasice, ale presiunii discrete în G7 și G20, canalele diplomatice în paralel și continuarea clarificărilor publice pe tema „discuțiile teritoriale nu sunt negociabile”.
Încă o dată, spre deosebire de lipsa de moderație a mediilor politice franceze (unde ni se spune cum trebuie „dată afară America din Europa” și ce interdicții ar trebui să i se aplice), UE nu ar trebui să militarizeze dosarul; ar fi o greșeală absolută transformarea subiectului într-o dispută militară sau într-un test de forță NATO, pentru că SUA au un avantaj la fel de absolut militar, UE pătrunde pe un teren greșit pentru că nu are nici credibilitatea necesară, nici prerogative, iar riscul de escaladare simbolică ar fi extrem de mare.
Câștigurile se pot face pe relația cu dreptul internațional, reguli, legitimitate istorică și o solidaritate internă nezdruncinată.
Pentru credibilitatea Uniunii, trebuie la fel de bine evitate negocierile bilaterale separate Danemarca-SUA sub presiune, cacofonia tradițională a declarațiilor contradictorii din statele UE, tăcerea instituțională (ar fi interpretată ca acceptare) și etichetarea situației ca „glumă geopolitică” pentru că miza reală nu este doar despre Groenlanda.
Este despre: dacă statele UE sunt protejate doar militar sau și politic de apartenența la UE; dacă UE este un cadru de solidaritate reală (și aici întrebările sunt extrem de numeroase și pun dubii asupra unor capitale de la Paris și Berlin la Budapesta și Bratislava), sau e doar o uniune de conveniență economică.
Un răspuns slab ar crea un precedent care cade ca un fruct copt în poala Kremlinului și a Chinei: dacă statele-gigant mari pot purta discuții teritoriale coercitive cu state UE fără cost politic și militar, atunci nu doar Europa centrală și de nord e sub un risc de impact, dar și teritoriile de peste mări ale Franței în Pacific, sau ale Franței și Olandei în Caraibe și America de Sud, ale Spaniei și Portugaliei din Atlantic și Mediterana.
Per total, UE trebuie să fie solidară automat cu Danemarca, politic și diplomatic, coordonarea cu NATO e necesară ca instrument de stabilitate, dar fără accese (sau abcese) de militarizare și fără relaționare exclusiv bilaterală.
Care sunt mizele reale: securitate, resurse, rute arctice sau precedent geopolitic?
Radu Albu Comănescu: Toate cele patru mize contează, dar cu certitudine nu în mod egal și nu la fel pentru toți actorii. Miza cea mai plină de greutate, pentru că e imediată, ține de precedentul geopolitic, nu de petrol sau de rutele arctice. Știm că motivul invocat de Washington este securitatea strategică – aceasta fiind miza imediată, dar ea e deja câștigată! Da, Groenlanda e pivot în Arctica militară, e un nod critic pentru sistemele americane de avertizare timpurie (radare, sateliți), controlul Atlanticului de Nord și flancul arctic al NATO, dar SUA sunt deja nu doar prezente pe insulă din 1951, ci dominante militar în Groenlanda; baza de la Pituffik (fostă Thule) vine cu acces teritorial, control și libertate de operare. Strict militar, SUA nu câștigă nimic nou prin schimbarea suveranității – dar e un indiciu că securitatea invocată e de fapt o miză secundară, venind doar ca justificare politică.
Pe linie economică, resursele naturale ale insulei sunt importante pe termen lung, dar mult supraestimate și deocamdată speculative în termeni de cantitate.
Există pământuri rare, uraniu, există potențial petrolier offshore și alte minerale critice, dar acestea vin cu patru limite majore: costuri enorme (pentru că vorbim de condiții climatice extreme, o infrastructură aproape inexistentă și costuri mult peste media globală); probleme de mediu (care declanșează opoziție internă în Groenlanda, sensibilitate internațională și se ciocnesc de regimurile stricte de protecție arctică); piața globală ca și competitor zdrobitor (pentru că multe resurse pot fi obținute mai ieftin, mai rapid și mai stabil în alte regiuni); și un control deja existent (pentru că firmele occidentale au oricum acces pe piața locală, și nu există blocaj geopolitic real). Deci resursele oleo-minerale ar fi o miză strategică pe termen foarte lung, nu un motiv urgent de presiune politică.
La fel și rutele arctice, care sunt o proiecție în viitor. Sunt doar potențialități, prin topirea calotei arctice care scurtează rutele între Asia, Europa și America și permit un acces sezonier crescut; dar!, aceasta nu schimbă realitatea unei navigabilități reduse la doar câteva luni pe an, riscuri enorme pentru asigurările de transport, nici lipsa de porturi și de infrastructură, nedezvoltate tocmai pentru că nu există de secole facilitate climatică.
În plus, geografia demonstrează clar că Groenlanda nu controlează rutele-cheie din regiune: ruta Bering-Marea Nordului este dominată de Rusia (șerpuind pe malurile ei), iar ruta transpolară (sau Central-arctică) e absolut teoretică și ține doar de basme de Andersen, actualizate. Ca poziție, Groenlanda e periferică, nu centrală, pentru controlul acestor itinerarii.
Care ar fi cel mai periculos lucru?
Radu Albu Comănescu: Rămânem cu precedentul geopolitic, ca miză majoră și cea mai periculoasă: o Americă Mare, făcută Great și sub aspecte teritoriale din ambiția excepțională a lui Donald Trump de a depăși președinți de înaltă reputație din istoria Statelor Unite. Ce s-ar întâmpla dacă un stat-gigant, în drept aliat al altuia, cu regim democratic ambele, ar sugera (fie și doar la nivel simbolic) schimbarea suveranității asupra unui teritoriu (mai ales unul aparținând unui stat UE)? Precedentul ar saborda întregul sistem al relațiilor internaționale existent, întreaga sa logică, natură, funcționalitate și practică. Odată pentru că ar duce la normalizarea ideii de „negociere teritorială între aliați”. Până acum, suveranitatea și integritatea teritorială între aliați era non-negociabilă la modul suprem, iar astfel ar dispărea un pilon din ordinea liberală, pentru că – și aici putem adăugă al doilea motiv – aceasta generează slăbirea securității statelor medii și mici.
Mesajul implicit al unei asemenea revoluții ar fi: „mărimea și puterea contează mai mult decât dreptul”, iar puterile medii și mici ar conchide că garanțiile sunt condiționale și că presiunea simbolică este acceptabilă. Ceea ce ar legitima tactic alte revendicări, intra-aliați (exemple avem…) și în sfera actorilor non-occidentali, care nu ar ezita să renunțe la o acceptarea unor argumente practicate de Vest în Ucraina, Taiwan, Caucaz sau în Balcani.
Substanța reală a chestiunii Groenlandei (care are toate aspectele unei „afaceri” coloniale de la 1900) ține de regulile jocului și dacă ele se schimbă. Europa unită e construită pe inviolabilitatea frontierelor statelor membre, renunțarea la forța politică și militară coercitivă, primatul dreptului asupra puterii; iar dacă cei 27 tolerează ambiguitatea aici, își subminează propria legitimitate ca actor normativ și desfac în bucăți solidaritatea internă.
Groenlanda e despre unde trasăm limitele puterii într-o ordine internațională care încă funcționează și se declară bazată pe reguli. Suplimentar, pentru UE, miza este una de autodefinire: ce vrea să fie? Un spațiu în care suveranitatea statelor membre este non-negociabilă sau un cadru economic care cedează pragmatic în fața presiunii?
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
