Mi-am trăit cea mai mare parte a vieții în România. Am studiat limba română în zilele întunecate ale Războiului Rece, la Londra, când contactul dintre Marea Britanie și oamenii care trăiau în România, dincolo de Cortina de Fier, era extrem de limitat. Din fericire pentru mine și pentru milioane de români, țara aceasta și-a câștigat libertatea (deși cu un cost uman uriaș) și și-a deschis porțile către lume după 1989.
Am relatat despre revoluție pentru postul britanic ITN, fiind unul dintre puținii vorbitori de română din Marea Britanie cu ceva experiență jurnalistică, și m-am mutat aici în 1991 pentru a-mi face o carieră ca jurnalist. Ce ani… 33 de ani! Țara s-a schimbat incredibil în bine. Oamenii s-au relaxat, au călătorit în străinătate (ceea ce fusese puternic restricționat înainte) și au profitat de oportunitățile oferite de democrație și economia de piață liberă. România a aderat la NATO și la UE și se bucură de o reputație bună ca aliat de încredere și serios în regiune. Până acum. După Polonia, este a doua cea mai pro-americană țară din regiune.
Pentru mine, faptul de a vorbi limba română și, de fapt, a iubi această limbă, cu vocabularul ei bogat și cu limbajul ei colocvial, a fost întotdeauna o sursă de bucurie, mândrie și distracție. Se spune că ai o personalitate diferită în fiecare limbă pe care o vorbești, iar mie îmi place Alison cea care vorbește românește, care poate folosi ca un joc de cuvinte argoul și regionalismele. Când am decis să studiez româna ca specializare, în anii ’80, eram fascinată de faptul că românii vorbesc o limbă de origine latină și sunt în continuare fascinată de acest lucru.
Citește și: Ludovic Orban răspunde acuzațiilor lui Funeriu: „Este o minciună gogonată”
Limba română este, în mare măsură, ceea ce face ca românii să fie așa cum sunt ca oameni: calzi, teatrali, mândri, plini de umor – în esență, niște personalități pe care nu le poți ignora. Este limba latină la care nu te-ai aștepta. Cum de au ajuns ei să vorbească o limbă romanică dincolo de Carpați? Există multe teorii, dar rămâne un mister.
Oricât de bine vorbesc, înțeleg și scriu în română (nu chiar la nivel de vorbitor nativ), singurul lucru care mă dă de gol este accentul. Nu voi suna niciodată ca o româncă. Într-o „zi bună”, oamenii mă întreabă „Când ai plecat?” sau, uneori, spun: „Ești din Transilvania?” – ceea ce mă face fericită, dar de cele mai multe ori sun ca o britanică în mod clar, cu „T”-uri, „R”-uri și vocale pronunțate diferit. Nu sunt specialistă, dar cred că, dacă nu te muți într-o țară străină înainte de vârsta de 12 ani, îți vei păstra mereu accentul matern.
Când mă concentrez sau sunt sub presiune, așa cum am fost aseară la dezbaterea prezidențială, accentul meu britanic devine mai evident. Nu am ce face în privința asta. Încerc totuși să folosesc corect gramatica, în mare parte, și să comunic eficient – ceea ce, cred eu, este mai important.
Asta s-a întâmplat atunci când un subiect important pentru români și legat de un candidat, din păcate absent – favoritul în cursa prezidențială, George Simion –, a fost deturnat într-o discuție despre un alt candidat, Daniel Funeriu, cel care mi-a imitat accentul. Am ascultat și nu am niciun comentariu de făcut.
Pentru conformitate, domnul Funeriu mi-a scris negând ferm că s-ar fi amuzat pe seama accentului meu.
Oamenii vor interpreta incidentul cum vor. Am fost copleșită de susținerea, căldura și indignarea exprimate public și în privat. Români, m-ați emoționat profund!
Nu vreau ca acest lucru să abată atenția de la întrebarea adresată de mine absentului George Simion – o întrebare pe care românii ar trebui să și-o pună înainte de a vota duminică.
Continuarea în Universul.net
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(sursa foto: Inquam Photos /George Călin)
