Bătrânii, aceste deșeuri nereciclabile ale României

Data:

Recitesc pe fragmente ancheta realizată de Ovidiu Vanghele și Centrul de Investigații Media în februarie 2023 în centrele de bătrâni din jurul Bucureștiului. E nevoie de multă stăpânire de sine să citești despre toate ororile petrecute acolo și să privești imaginile insuportabile făcute în acele centre.

După ce zeci de ani copiii orfani, bolnavi sau cu afecțiuni psihice au fost torturați în orfelinatele groazei, iată că ospitalierul popor român își dovedește din nou cruzimea nemăsurată, acum pe bătrânii acestei țări.

Cruzimea este o formă de violență extremă; ea este capacitatea deliberată și intenționată de a provoca suferință cuiva, știind cu certitudine că acțiunea ta violentă provoacă suferință fizică și psihică celuilalt, în raport cu care tu poți să resimți indiferență sau chiar plăcere.

Ceea ce s-a întâmplat în lagărele cruzimii din jurul Bucureștiului ridică la un nivel nemaivăzut disponibilitatea pe care noi o avem de-a face rău semenilor noștri. În aceste lagăre, de ani de zile, sute de bătrâni sunt literalmente torturați, lipsiți de minima demnitate umană și supuși unor tratamente degradante greu de imaginat.

Români de-ai noștri, compatrioți de-ai noștri, au supus oameni în vârstă, lipsiți de apărare, lipsiți de orice mijloace de trai, deci complet vulnerabili, unor suferințe demne de lagărele naziste sau de închisorile comuniste.

Umilințele, foametea, refuzul asistenței medicale și sociale, privarea de mijloace de comunicare au condamnat aceste sute de bătrâni la o murire îndelungă și dureroasă, în raport cu care orice moarte nu poate să fie decât o eliberare.

Căci da, maxima suferință a unei ființe umane nu este atunci când nu mai știe dacă moartea e mai bună decât viața; nu este nici atunci când preferă să moară decât să trăiască. Ci este atunci când unei ființe umane i se refuză până și dreptul de a muri, când el nu mai are nici măcar ultima alegere la îndemâna lui, aceea de a fi liber să trăiască sau de a fi liber să moară.

Citește și: Cum a fost achitat un agresor recidivist. De ce ridicarea fustei unei femei și prinderea de fund nu sunt infracțiuni sexuale

Iar bătrânii aceștia, pentru care reprezentanți ai autorităților locale și centrale au mai puțin respect decât pentru un câine vagabond, care pentru copiii lor, rudele lor nu mai înseamnă absolut nimic, acești bătrâni au deveni deșeuri umane.

Deșeuri depuse în niște spații închise, ferite de ochii lumii, pe seama cărora niște traficanți cu funcții importante în stat au câștigat averi din bani publici, deșeuri nereciclabile, adică unele ce nu merită îngrijire, nu merită afecțiune, ci trebuie lăsate să moară în condiții dintre cele mai inumane, pentru că oricum, a doua zi, locul lor va fi luat de altcineva.

Există așadar, printre noi, nenumărați semeni care își tratează bătrânii ca pe niște resturi. Semeni lipsiți de orice urmă de umanitate, de empatie sau de grijă pentru viața celuilalt, semeni care nu ar ezita, dacă niște șefi le-ar cere-o, să meargă mai departe în lipsirea de umanitate a celor din jurul lor.

Există printre noi călăi, „oameni” dispuși să-și tortureze în chinuri inimaginabile semenii, să-i transforme în de-abia-oameni, schelete umblătoare, băltind în propriile dejecții sau cerșind goi pe la porțile lagărelor un colț de pâine.

Iar asta nu se întâmplă în timpul războiului mondial, ci în vecinătatea imediată a capitalei României, pe moșia păstorită autocratic și pentru multă vreme de o familie care nu pierde nicio ocazie să-și exhibeze, precum acești bătrâni rănile purulente, credința și pioșenia religioasă.

După acest reportaj și după anchetele procuraturii, zeci, poate sute de oameni ar trebui demiși, anchetați, închiși și interziși din orice altă demnitate publică.

Faptele lor sunt de o gravitate excepțională, iar din cauza lor încrederea noastră în umanitatea oamenilor, în bunătatea lor este azi grav afectată.

La fel de grav este însă că indolența autorităților, slăbiciunea organelor de urmărire penală și complicitatea justiției ne fac să credem, în modul cel mai întemeiat, că astfel de orori nici măcar nu sunt recente sau singulare.

Nici măcar nu sunt irepetabile. Că sunt practici încetățenite, că brutele din orfelinate, care au transformat zeci de mii de copii în deșeuri, își găsesc continuatori la fel de perfecționați în arta torturii atunci când vine vorba de bătrânii neajutorați.

Dacă această țară ar avea un președinte care să fie câtuși de puțin sensibil la suferința umană (și nu doar preocupat de propria-i statuie), dacă am avea un guvern a cărui grijă să fie oamenii, nu procentele, ar trebui să urmeze o anchetă extinsă și o largă dezbatere publică despre infinita noastră capacitate de a provoca suferință celor mai neajutorați dintre noi.

Aceeași capacitate care dă naștere azi, peste tot în jur, politicilor urii, xenofobiei, homofobiei, sexismului – căci, în mod sigur, administratorii acestor lagăre s-ar comporta la fel de disprețuitor la adresa demnității umane dacă în locul bătrânilor s-ar afla alte minorități vulnerabile.

Într-o asemenea dezbatere publică, ar trebui să ne întrebăm și despre ticăloșia pe care alți semeni ai noștri, dar cu siguranță uniți în cuget și în simțiri cu călăii din centrele de bătrâni, au dovedit-o în raport cu refugiații ucraineni, ticăloșie descrisă de Radu Hossu într-un articol foarte bine documentat.

Refugiații ucraineni, ale căror case au fost distruse și familii decimate, au avut de multe ori în România o soartă comparabilă cu cea a bătrânilor din Voluntari.

Citește și: DNA a capitulat în dosarele prescrise ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale

Cei chemați să se ocupe de ei au exploatat cu un cinism insuportabil suferința și au jefuit fără scrupule bugetele naționale și europene, adăugând unor traume teribile provocate de război (sau de suferințe anterioare) traumele induse de inventivitatea nemăsurată a românilor de a profita de pe urma durerii, a slăbiciunii sau a bolii.

După aceste două situații, încrederea pe care o mai putem avea în umanitatea semenilor noștri intră într-o criză gravă. Refugiul grețos în naționalism și credință religioasă ca valori care ne-ar înfățișa, chipurile, mai buni în ochii celorlalți, nu face decât să mascheze, tot mai prost și tot mai puțin, întinderea răului de care suntem în stare față de apropiații noștri pentru câțiva lei în plus.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

spot_imgspot_img
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali predă filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 până în 2020 a lucrat în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles. Ciprian Mihali este simpatizant al partidului Reper.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related

George Simion recidivează: Viktor Orban, exemplul favorit pentru AUR

George Simion recidivează. De ce face no combat AUR?...

Ciolacu nu m-a jignit ca moldovean. Mă jignește, în schimb, ca român

Ciolacu nu m-a jignit ca moldovean, atunci când a...

Putin n-ar fi ordonat uciderea lui Navalnîi. Dar sistemul său l-a ucis

Putin n-ar fi ordonat uciderea lui Navalnîi, consideră agențiile...

O altfel de cenzură: propaganda, partidele și presa | Deutsche Welle 

O altfel de cenzură: propaganda, partidele și presa. Credibilitatea...