Promisiunea extremismului sună ca un buton magic: „Ordine. Liniște. Acum.” Apeși, se face tăcere. Doar că nu e buton–e megafon: amplifică tensiunile, nu le stinge. Pacea socială nu e tăcere prin frică, e acord între diferențe. Iar politica scrisă cu CAPS LOCK nu negociază; țipă.
Pacea reală se construiește din compromisuri mărunte și repetitive, exact genul de meșteșug pe care radicalii îl disprețuiesc. Societatea e orchestră, nu toba mare bătută într-un singur ritm. Când forțezi o singură notă, nu iese armonie–iese gol.
Extremismul împarte lumea în „noi” și „ei”, iar fiecare nuanță devine suspectă. Discuția se închide, războiul cultural se deschide. Țapul ispășitor e mereu la ofertă: azi presa, mâine ONG-urile, poimâine „străinii”. Pe termen scurt, tribul se simte unit; pe termen mediu, frica și ura cresc ca mucegaiul în beci. Din frică nu iese pace–iese revanșă.
Instituțiile sunt gardurile anti-incendiu ale păcii: stat de drept, presă liberă, separația puterilor. Extremismul le declară „piedici ale sistemului” și începe să le topească fundațiile.
Când ard gardurile, focul nu mai are limite și nimeni nu mai crede că va fi tratat corect. Fără încredere, nu există liniște, doar pauze între crize.
Radicalizarea e contagioasă. Împingi jocul la marginea prăpastiei și, surpriză, toți ceilalți ajung acolo. Nu-ți învingi adversarul; îl transformi în oglinda ta. Așa apare spirala: „Dacă ei pot, putem și noi.” Două tabere care nu mai pot pierde fără să se simtă nimicite–rețeta sigură pentru conflict permanent.
Utopiile cu livrare „ieri” nasc furie „azi”. Când realitatea nu se conformează, apare povestea trădării: „Ne-au vândut ai noștri.” De aici până la a scuza violența simbolică (apoi fizică) e un pas mic. „Pacea” prin frică expiră repede: frica dizolvă loialitatea, stimulează sabotajul, împinge nemulțumirea în subteran–unde se întoarce mai tăioasă.
Iar aici vine miezul: spirala purității. Azi sunt „ai noștri”, mâine unii dintre „ai noștri” nu mai sunt destul de ai noștri și devin „trădători”. Azi nu sunt buni „globaliștii”, mâine nu vor fi buni cei de alte naționalități, poimâine cei de alte religii; apoi cei din altă regiune, cei care vorbesc altă limbă, jurnaliștii „incomozi”, profesorii „critici”, artiștii „degenerați”, sindicatele „agitatoare”, ONG-urile „străine”, judecătorii „nealiniați”, antreprenorii „cosmopoliți”, până când chiar foștii aliați devin „prea moderați”. Cercul se strânge până rămâi „pur” pe o insulă care arde.
Uitați-vă la Statele Unite nu ca la un model, ci ca la un avertisment: polarizare identitară, ecosisteme media tribale, demonizare reciprocă. Un butoi de pulbere cu scântei zilnice, unde „ceilalți” devin amenințare existențială, compromisul e trădare, iar instituțiile arbitre sunt tratate ca arme. Nu e pace; e un armistițiu fragil care trosnește la fiecare breaking news. Și, sincer, manualul ăsta se exportă ușor.
Antidotul e plictisitor și tocmai de aceea funcționează: reguli înaintea oamenilor, instituții mai tari decât liderii, compromis ca virtute civică (nu ca rușine), pluralism protejat chiar când majoritatea se încruntă, transparență și presă liberă ca presiune de siguranță, educație civică și igienă informațională, proceduri clare și descentralizare ca disputele să se stingă în instituții, nu în stradă.
Concluzia e simplă ca o daltă veche: pacea e catedrală din pietre mici–reguli, răbdare, moderare. Extremismul vine cu buldozerul și promite că termină mai repede. Termină, da: rămâi cu un câmp gol și mult praf în plămâni. Azi „ai noștri”, mâine „trădători”; azi „globaliștii”, mâine „ceilalți”; poimâine „oricine nu e ca noi”.
Așa nu se croiește pacea. Pacea nu se strigă. Se clădește. În surdină. Și împreună.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
