„Un loc sigur”, debutul în lungmetraj al scriitoarei şi regizoarei Cecilia Ştefănescu a avut, luna aceasta, premiera în România. Filmul urmăreşte povestea unei femei prinse în pânza de paianjen a propriei sale vieţi, pendulând între singurătate, o familie aparent ideală şi un partener abuzator. Trezirea Luciei, protagonista filmului, are loc pe litoralul bulgăresc, într-o geografie scăldată în soare care, la prima vedere, poate părea garanţia unui loc sigur. Am vorbit, cu Cecilia Ştefănescu, despre ce înseamnă acest film, despre cât a lucrat la povestea lui, începută în urmă cu zece ani, dar şi despre cum se finanţează filmul de autor în România. Am discutat, însă, şi despre identitatea femeii contemporane în societatea românească, misogină şi patriarhală, despre cât de dur este acuzată public, cât de uşor este etichetată o femeie şi despre cât de rapid sunt uitate sau chiar iertate diversele derapaje comise de bărbaţi. Pornind de la film, am vorbit cu regizoarea şi despre cum au schimbat-o pe ea cei zece ani scurşi de la ideea originală a peliculei.
Ada CODĂU: Acţiunea din film nu are loc într-o bucătărie în care protagoniştii mănâncă ciorbă. Nici pe străzile unui Bucureşti aglomerat, sufocat, haotic. De ce aţi ales litoralul bulgăresc ca fundal, ca spaţiu mai larg al acestui loc (ne)sigur?
Cecilia ŞTEFĂNESCU: Mi se pare legitim să pui acțiunea oriunde și cred că s-au făcut foarte multe filme în care acest spațiu al bucătăriei, cum cred că îi spuneți generic, al apartamentelor comuniste, al familiei care tocmai ieșise din zona aceea gri continuă să apese și psihologic, și ca percepție în imaginarul colectiv românesc. Și el a fost exploatat destul de interesant și de frumos de regizorii din noul val românesc. Dar, cred că undeva cu ei s-a epuizat această exploatare a spațiului ăstuia închis, sufocant, gri. Sigur că se mai pot plasa acțiuni acolo, așa cum se pot plasa acțiuni și pe străzile zgomotoase și pline de forfotă și de bombardament vizual ale orașelor României. Doar că pe mine mă interesa să spun, mai degrabă, o poveste care vine în contrast cu spațiul pe care noi îl vedem. Iar contrastul ăsta este dat tocmai de faptul că nu doar într-un loc extrem de urât și extrem de zgomotos vizual, cum e Bucureştiul, de exemplu, ci şi la polul opus, într-un loc care poate părea aliniat cu imaginele noastre aspiraționale, ale vacanței ideale, în care ai o plajă sălbatică, un sat liniștit, ai niște imagini și o geografie absolut ideală, în acest context, de fapt, putem vedea cum se dezlănțuie un infern personal. Asta m-a atras și mă atrage în continuare, indiferent unde văd o acțiune: să aflu ce se întâmplă în confruntarea asta dintre întâlnirile improbabile, între niște personaje care vin să-și consume un moment de fericire cum e vacanța. Reacția asta chimică produsă atunci când, într-un loc frumos, cineva nefericit decide să producă o furtună. Mă interesează să văd ce este în spatele unei imagini frumoase și ce se poate obține din această reacție chimică dintre o imagine frumoasă și energia unui personaj care, de fapt, este extrem de nefericit și își chestionează poziția în lume.
„Atunci când ne moare un părinte, la orice vârstă, noi resimțim acest sentiment că devenim orfani”
A. C.: V-a luat zece ani să faceţi acest film. Aţi rămas fidelă scenariului original sau l-aţi modificat, l-aţi ajustat pe parcurs?
C. Ş.: Mi-a luat zece ani pentru că au fost zece ani în care am depus la concursul CNC (n. r. Centrul Naţional al Cinematografiei), după care am așteptat să strângem banii. E un proces lung. Un film se face cu mai mulți bani decât sunt necesari ca să scrii o carte sau să pictezi un tablou. Probabil că e similar, poate, cu montarea unui spectacol de teatru. Dar, da, a luat acest timp și în acest timp, în mod inevitabil, am ajustat din poveste, am readaptat-o. Mi-am readaptat-o mie, în primul rând, pentru că, totuși, zece ani pentru o femeie înseamnă foarte mult. Trecem prin diverse etape ale vieții, putem să cunoaștem maternitatea, de exemplu. Eu am cunoscut, din nefericire, și pierderea unuia dintre părinți și s-au petrecut diverse schimbări, inclusiv la nivel psihologic. În același timp, am cunoscut o parte din ceea ce cunoaște personajul meu, Lucia, în urma acestei pierderi despre care v-am vorbit și anume depresia doliului. Acest doliu pe care ea într-un fel îl poartă este, de fapt, doliul după pierderea unor certitudini, a unor relații care, la un moment dat, ajunseseră să o definească.
Sigur că inclusiv ca fii sau fiice ale cuiva suntem, și noi, definiți de faptul că am fost copiii cuiva. Suntem partenerii cuiva, suntem părinții cuiva sau suntem prietenii cuiva. Nu ne definim sau nu ar trebui să ne definim doar prin asta, dar face parte din constructul ăsta mare. Şi din acest motiv personal, dar și dintr-un motiv profesional – anume că atunci când am reușit să iau banii, știam că trecuse un timp -, am vrut să-mi reapropii povestea, să o trag spre mine. Am rescris-o, pur și simplu, cu un an înainte de filmare, poate chiar mai puțin de un an. Am rescris întreaga poveste, dar nu m-am îndepărtat de ce era ea înainte. Adică, era fix aceeași poveste, numai că am adus acest layer prin amănunte, prin lucruri care au fost inserate într-un mod subtil, fără să schimb dramaturgia poveștii în vreun fel. Am introdus această experiență prin care eu trecusem și asta a făcut să-mi aduc mai aproape de mine povestea. Am făcut constatarea asta, din nefericire, în urma experienței personale, anume că, de fapt, atunci când ne moare un părinte, la orice vârstă, noi resimțim acest sentiment că devenim orfani. Indiferent câţi ani am avea: 50 sau 60 de ani.
A. C.: Nu sunteţi cineastă, sunteţi scriitoare. Din acest punct de vedere, cât de dificil v-a fost să faceţi acest lungmetraj? Aţi simţit în vreun moment ca fiind un handicap, un minus faptul că nu sunteţi regizoare de profesie sau, din contră, a fost un avantaj, ceva eliberator în procesul de creaţie?
C. Ş.: Eu am mai regizat trei scurtmetraje şi am scris două cărţi. Meseriile noastre sunt unele în care învățăm de la o carte la alta, de la un film la altul. Din cauza asta, nu m-am considerat niciodată nici scriitoare, nici regizoare. M-am considerat, mai degrabă, o autoare care folosește diverse limbaje pentru a cerceta lumea asta în care mă simt destul de pierdută, simţindu-mă, însă, în același timp, și extrem de curioasă. Mi se pare că există foarte multe lucruri frumoase şi, în acelaşi timp, extrem de multe lucruri înfricoșătoare și merită să cercetăm lumea asta cu orice mijloace ne-ar oferi, iar mie mi-au fost la îndemână aceste două mijloace. N-am absolvit o facultate de scriitori pentru că nu există asta şi slavă Domnului că nu există, fiindcă facultățile vocaționale omoară, uneori, creativitatea și dau exact senzația asta că, de fapt, ești ceva la finalul facultăţii: ești pictor, sculptor, regizor. Or, la finalul unei facultăți, chiar nu ești asta, ești doar un om care începe o muncă de descoperire. Eu nu am renunțat la scris şi nu am considerat că trec la regie. Pur și simplu fac aceste două lucruri concomitent. Cumva, caut, prin ele, niște răspunsuri și îmi place să le folosesc. Îmi place deopotrivă să folosesc limbajul scris, dar și pe cel vizual, sunt extrem de atrasă de ele. În film, mi-am înmuiat, așa, degetele și în zona de sunet, în muzică. Am stat lângă Sebastian Zsemlye în timp ce compunea și, cumva, l-am ghidat în procesul ăsta de compunere a muzicii filmului. Deşi acolo chiar sunt o sfertodoctă. Însă, îmi place să accesez limbajele astea artistice care îmi sunt aproape. Sigur, în măsura în care te pricepi, adică ai o cât de vagă apropiere de un limbaj. Eu în tot timpul ăsta m-am informat și am învățat continuu. Și în literatură, și în cinema e un proces continuu de învățare, nu opresc nicio secundă procesul ăsta, ceea ce cred că face orice autor adevărat.
„Cinemaul – de cele mai multe ori – este un ambasador extraordinar pentru România”
A. C.: Cât de greu v-a fost să obţineţi finanţare pentru acest film?
C. Ş.: Greu, greu… Pentru că eram și la debutul în lungmetraj. Întrebarea are un răspuns un pic mai vast, dar are legătură cu spațiul cultural românesc, cu felul în care România pune accentul și încurajează oamenii care au ceva de spus, cu felul în care România alocă bani prin Centrul Național al Cinematografiei către filmul de autor românesc, un film care ridică întrebări, ridică vălul de pe multe realități sociale, care ard, în momentul ăsta. E important să vorbim despre ele și să atragem atenția asupra lor, asupra unor subiecte care ne preocupă și care, în mod normal, nu au adeziunea unui public foarte larg. Nu fac parte din acel cinematograf comercial, dar asta este o altă discuție. Statul român alocă, da, niște bani, dar nu suficienți, din păcate. Noi facem film cu mari greutăți și riscând foarte mult: riscând, uneori, sănătatea, echilibrul financiar, sănătatea mintală, pe cea fizică. Reușim să facem aceste filme, dar ele mai departe nu au o continuitate. Statul nu gândește, nu a gândit această investiție a cărei continuare firească ar fi aceea de a introduce ore de educaţie cinematografică în școală, de a restaura cinematografe, așa cum s-a întâmplat la Constanța (n. r. Centrul Multifuncţional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin”), cum am văzut la Timișoara, de a face cinematografe destinate exclusiv cinematografului de autor, săli de cinema centrale, dar și în cartiere și, eventual, caravane cinematografice, care să ducă astfel de filme și în mediul rural sau defavorizat, pentru a se deschide către un public potențial. După obţinerea fondurilor, intervine un sentiment de inutilitate, pentru că, odată ce facem filmele, ne lovim de acest zid: acela că vin puţini oameni la cinema, deşi eu îi încurajez să vină, pentru că în cinematografia românească și în cinemaul de autor se vor regăsi foarte mult, își vor regăsi multe dintre întrebările lor. Și e reconfortant, câteodată, să nu vezi doar personaje atât de îndepărtate ţie, la a căror viață tu nu vei ajunge niciodată. Nu te ajută cu nimic să vezi niște proiecţii fantasmagorice ale unui stil de viață pe care tu nu îl vei avea niciodată. Iar ideea asta că cinematografia românească este posomorâtă și sumbră e una falsă. Nu e tot timpul așa dar, şi dacă ar fi așa, de fapt, vorbește despre oameni, despre noi, despre oamenii de lângă noi.
În concluzie, a fost foarte greu. Banii pe care CNC-ul îi gestionează sunt în continuare extrem de puțini, deși cinemaul – de cele mai multe ori – este un ambasador extraordinar pentru România și are un rol foarte important pentru construirea identității noastre.
A. C.: La ce festivaluri a fost până acum filmul și la care urmează să participe?
C. Ş.: A fost în premieră mondială la Tallinn Black Nights Film Festival. Sunt câteva festivaluri de serie A, iar Tallinn e unul dintre ele, unul dintre cele mai importante din Europa și, probabil, și la nivel mondial. Festivalurile de acest gen cer ca filmele să aibă premiera absolută – se spune premiera mondială, e pompos spus -, au această condiție de a proiecta filmul în premieră absolută.
Vom merge la Festivalul de Film de la Sofia şi, ulterior, filmul îşi va urma cursul, va merge la TIFF, cu siguranță.
„Cultura e un vehicul foarte bun de a îmblânzi oamenii și de a-i uni între ei, de a-i face să se uite și la celălalt, în cazul filmului meu, la femeile de lângă ei”
A. C.: Cum vedeţi identitatea feminină contemporană din România? În ce măsură credeţi că (mai) răspunde la presiunile societăţii, că se (mai) conformează, că se (mai) lasă definită de alţii, într-un soi de prizonierat simbolic într-o ţară patriarhală, conservatoare, misogină?
C. Ş.: E o întrebare foarte bună, ați atins o problemă care ne doare în continuare foarte tare. Filmele, cărțile, literatura, arta vizuală, dar în special artele narative – cum sunt literatura și cinemaul – ar putea contribui imens la schimbarea acestor mentalități. Rolul femeii este perceput, în continuare, extrem de tradiţional, în România. Judecăm mult mai rapid o femeie și aplicăm măsuri complet diferite faţă de o femeie în raport cu modul în care le aplicăm faţă de un bărbat. În continuare avem acest reflex de a sfârteca femeile care greșesc cu cele mai mici lucruri. Am văzut asta inclusiv în spațiul public, în spaţiul politic, chiar și foarte recent. În acelaşi timp, trecem cu vederea unele fapte absolut abominabile – de la fapte de corupție până la atitudini violente, atitudini chiar de o violență extremă -, care au loc tot în spațiul public şi care sunt comise de bărbați pe care îi cauționăm. Nu îi judecăm sau, dacă îi judecăm, o facem foarte rapid, după care uităm, societatea uită. În mod ciudat, greșelile femeilor nu sunt uitate și, cumva, se transmit, așa, transgenerațional. Aproape că și femeile au considerat, multă vreme, despre ele că poartă o vinovăție și că trebuie să sufere pentru această vinovăție. Chiar dacă există insule de emancipare, există grupuri insulare care au ideea asta de echitate și de egalitate, idei profund umaniste, profund normale, omenești, majoritatea – din păcate – mai are de luptat cu anumite prejudecăți. Iar cultura e un vehicul foarte bun de a îmblânzi oamenii și de a-i uni între ei, de a-i face să se uite și la celălalt, în cazul filmului meu, la femeile de lângă ei. E ciudat că o spun, dar orice misogin are o mamă, poate are o colegă, o parteneră. Poate că viața l-a dus într-o situație în care să aibă o atitudine resentimentară, plină de ură față de o femeie, dar, cumva, ar trebui să ni se deschidă tuturor ochii asupra faptului că suntem interconectați, că nu putem unii fără ceilalți. Și că, în realitate, e mai bine să ai un partener fericit, care are stimă de sine, care are puterea de a face lucruri.
Pe de altă parte, e plină istoria omenirii de femei extraordinare, care au realizări în domenii diverse: biologie, chimie, medicină, literatură, inginerie. Asta trebuie arătat: faptul că noi trebuie să plecăm cu șanse egale și să ne acordăm unii altora respect. Ceea ce în societatea românească încă nu se întâmplă, în raporturile dintre bărbați și femei. Nu peste tot, din păcate, și ideal ar fi să se întâmple.
„Am descoperit că avem drepturi și în cuplu și că este absolut legitim, la un moment dat, să poți să spui «nu»”
A. C.: „Un loc sigur” ridică problema abuzului sexual în cuplu, prin scena explicită a unui viol pe care, de altfel, tensiunea filmului îl tot anunţă. Cât de răspândit credeţi că este acest fenomen în societatea actuală?
C. Ş.: Unele femei au fost măritate cu forța, altele, căsătorite cu parteneri pe care nu-i iubeau, dar asta pentru că așa cerea societatea: să te măriți, să nu rămâi, Doamne, ferește!, singură, pentru că se abătea asupra ta oprobriul. Trecând de generațiile astea, noi am descoperit, pe măsură ce trecea timpul, că avem drepturi și în cuplu și că este absolut legitim, la un moment dat, să poți să spui „nu”. Că nu e o obligație a unui partener, femeie sau bărbat, să răspundă necesităților celuilalt partener. Am auzit și această obiecție: că dacă cei doi sunt căsătoriți, nu există „nu”. Ba da, există „nu”. Asta trebuie să fie foarte clar. Întotdeauna violența fizică și violența sexuală sunt semnele unor neputințe, nu sunt semnele forței. Citind un pic despre victimele, supraviețuitoarele acestor violuri – cred că am putea să le spunem mai degrabă supraviețuitoare, pentru că sunt persoane, femei sau bărbați, care, de fapt, au trecut dincolo de abuz, sunt, chiar dacă au suferit, deasupra abuzului -, am constatat că, de fapt, există foarte multe subraportări, inclusiv în mediile acestea așa-zis educate, de mijloc și chiar în clasa superioară, pentru că acolo femeile sau, mă rog, partenerii abuzați percep mărturisirea ca pe un soi de știrbire a feței sociale. Adică, pierzi din prestigiu, pierzi din această închipuire a prestigiului social. Și, din cauza asta, femeile au un fel de reținere în a mărturisi aceste violențe.
Sigur că la polul opus, în zonele defavorizate, femeile le raportează, dar nu sunt crezute, de cele mai multe ori, de autorități. E o problemă a felului în care e perceput acest abuz de către societate. Auzim, de foarte multe ori, despre femei care raportează și polițiștii le întreabă ce căutai acolo?, cum erai îmbrăcată?. Dacă abuzatorul era soțul, nici măcar nu te bagă seama. Dacă raportezi așa ceva și spui că a făcut-o partenerul tău de viață, care mai e şi partener legal, cel mai probabil, te-ar privi cel mult amuzaţi. Iarăși, e o chestie de percepție. Noi cadrul legal îl avem, adică putem raporta așa ceva, numai că, din păcate, revenim tot la această problemă a mentalităților și a educației sociale.
Povestea mea e un pic mai complexă și nu aș reduce-o la acest abuz. Dar, într-adevăr, protagonista mea are de-a face cu un personaj masculin care și-a pierdut complet reperele și singurul mijloc prin care el mai poate să se facă auzit este violenţa. Care e, exact cum spuneam la început, semnul supremei neputințe, al supremului abandon al raţiunii.
„Am fost crescuți în această idee că fericirea e ceva ce poți atinge, dacă bifezi anumite căsuțe./ Fericirea e o stare de intermitenţă”
A. C.: „Un loc sigur” este despre tăcerea, vulnerabilitatea, singurătatea aproape sufocantă a unei femei care este soţie, mamă, prietenă. Credeţi că această femeie, Lucia, aşa cum se numeşte protagonista filmului – dar care poate fi, în principiu, orice femeie care se regăseşte în personaj – se confruntă cu pierderea propriei voci, cu deziluzia, cu rătăcirea în propria sa viaţă şi pentru că, poate, la un moment dat, s-a conformat, a făcut tot ceea ce aşteptau alţii de la ea să facă, s-a măritat ca să fie măritată, „să intre în rândul lumii”? Aceasta este o concepţie încă întâlnită astăzi şi nu doar în medii sărace sau în medii fără educaţie.
C. Ş.: Absolut. Cred că, atunci când o facem, nici nu ne dăm seama, de multe ori, că răspundem unor presiuni. De exemplu, presiunea de acasă: mărită-te!, că rămâi nemăritată. E toată această rușinare a femeilor care rămân nemăritate. În schimb, bărbații sunt atractivi până la final, chiar dacă se căsătoresc, chiar dacă rămân necăsătoriți, chiar dacă schimbă zece partenere, zece soții, nu contează. Percepția publică despre femei este că ele trebuie neapărat să-și găsească rostul. Adică, rostul tău este acela de a fi soție, mamă. Nu e nimic în neregulă cu asta. Nu vreau, acum, să aruncăm stigma pe femeile care au ales acest lucru. Ceea ce trebuie să înțelegem este că – iar personajul meu, de fapt, a înțeles și pentru ea e ca un fel de trezire – ne putem întreba dacă nu cumva aceste roluri ne sunt potrivite.
Sigur, Lucia, protagonista, este într-o depresie, într-o căutare, într-o trezire, în acest peisaj superb, în care toate lucrurile par să se alinieze, în care pare că are o familie fericită. Dar trezirea nu se întâmplă acolo, în vacanță, Lucia vine cu ea, vine cu această energie. Dacă spectatorii vor merge la cinema, vor vedea că personajul apasă pe niște butoane spre trecutul său, face recurs la trecut, iar asta se poate traduce și ca un fel de refugiu al celui nefericit, care se întoarce în momentele lui luminoase în căutarea unui culcuș, a unui spațiu sigur, pentru că prezentul nu îl mai oferă (n. r. acest spaţiu sigur). Asemeni generațiilor noastre de femei (n .r. generaţia X şi milenialele), Lucia pare să fi făcut lucrurile ca la carte. Adică, s-a măritat cu un băiat de succes, cu un băiat care are o afacere, are un statut social, are o reprezentare de sine care nu presupune multe întrebări, ci certitudini. Și au făcut un copil. Au prieteni care au un statut social asemănător lor. Dacă e să găsesc un punct comun cu Lucia, ăsta ar fi: că noi am fost crescuți, crescute în această idee că fericirea e ceva ce poți atinge, dacă bifezi anumite căsuțe. Atingi fericirea și ea va fi pentru totdeauna, adică o vei păstra. Or, asta este realmente o iluzie, o minciună. Din păcate, noi descoperim, după ce am făcut lucrurile ca Lucia, ca la carte, că, sigur, fericirea e o stare de intermitență.
A. C.: În 2025, în România s-au înregistrat 59 de femicide. Au fost peste 138.000 de intervenţii ale poliţiştilor la cazuri de violenţă domestică. Ducând discuţia mai departe, dincolo de diverse tipuri de abuzuri în cuplu – emoţional, financiar -, credeţi că femeile din România încă sunt crescute într-o cultură a fricii?
C. Ş.: Eu percep o schimbare, dar mi-e teamă să mă arunc, din apartamentul meu confortabil, în speculații. Dar văd în generațiile de femei tinere, în această generație Z, că se petrece o emancipare. E doar o convingere personală, nu mă bazez pe statistici, nu am la îndemână așa ceva. Pe de altă parte, cred, din păcate, că în continuare există o cultură a fricii, există o educație submisivă, există un fel de a pune accentul pe calitatea reproductivă a femeii versus calitatea de acțiune și de vânător a bărbatului. Câtă vreme va exista acest tip de abuz și câtă vreme lucrurile nu se vor regla la nivel social, cultura fricii va continua. Cred că pe femei e mai degrabă pusă vinovăția și, așa cum spuneam, greșelile nu le sunt iertate. Din cauza asta nici nu putem merge mai departe și vom rămâne într-o stare de conflict care, de fapt, obosește societatea. Am observat foarte des că, atunci când se aude cuvântul „feminism”, chiar și în cea mai luminată și progresistă dintre societăți, bărbații se zburlesc un pic, se tem. Cred că toți ar trebui să fim feminiști pentru că feminismul este umanism, nu e altceva, toți suntem egali, avem drepturi egale, cum avem și obligații egale, de altfel. Adică, dacă obligațiile noastre sunt egale, atunci, și drepturile ar trebui să fie tot egale. La noi, nu la nivel formal este problema, ci la nivelul mentalității. Acolo suntem destul de în urmă. Dar abuzurile, misoginismul nu sunt apanajul unei societăți sărace. Din contră, le găsim cu prisosință și în mediile educate, din păcate.
A. C.: Din ce aţi aflat din discuţiile de după proiecţiile la care aţi participat până acum, cum au primit oamenii filmul, cum se raportează publicul la acest lungmetraj?
C. Ş.: Am constatat cu multă emoție, realmente, că există un public feminin, mesajul filmului atinge un public feminin. Dar am văzut și bărbați, care au venit la finalul filmului și cu care am purtat discuții foarte interesante. Unii erau însoțiți de partenere și îmi puneau întrebări chiar foarte interesante. Îi vedeam și pe ei pe alocuri emoționați. Dar publicul pare să fie, mai degrabă, unul feminin. M-a bucurat foarte mult că au venit și oameni de diverse vârste.
Nu pot decât să sper că, nu doar la filmul meu, dar și la alte filme românești, publicul va continua să vină și să-și pună întrebări. Poate că, de fapt, frumusețea asta a cinemaului este tocmai aceea că descoperi situații pe care poți să le recunoști ca fiind învecinate sau complet străine, dar pe care să le înțelegi mai bine. O femeie din Tallinn mi-a spus, după ce am avut premiera acolo, că venise cu sora ei, iar sora ei era foarte aproape de ideea unui divorț, dar ezita. Și că, după ce a văzut filmul, pentru că s-a recunoscut în foarte multe dintre situațiile din film, a luat această hotărâre: să vorbească cu partenerul ei (n. r. despre divorţ). M-a emoționat foarte puternic.
„Cuvintele în sine nu înseamnă nimic, dacă nu sunt încărcate de intenție”
A. C.: Unul dintre spectatorii de la proiecţia filmului la Constanţa a fost deranjat de limbajul licenţios folosit de personaje, în film. Aproape că v-a reproşat asta. Credeţi că există o falsă pudoare, chiar o ipocrizie socială în această neacceptare a faptului că, uneori, poate chiar frecvent, se întâmplă să vorbim şi aşa?
C.Ş.: Absolut! Și cred că vine dintr-un amestec de complex de inferioritate și complex de superioritate, pentru că ele tot timpul vin la pachet, nu sunt niciodată separate. Vine, cred, din aceste complexe simultane pe care le avem și anume că noi ne dorim să arătăm foarte frumoși, să fim îmbrăcați, machiați într-o poză extrem de cumințică, impecabilă, în fața celorlalți, dar în spate, de fapt, realitatea e mult mai sumbră și mai colorată.
Pot povesti o întâmplare pe care am avut-o în timpul sarcinii. Eram chiar în luna a şaptea sau a opta, conduceam, eram ok, sănătoasă din punct de vedere fizic și, la un moment dat, mi-a blocat calea un tip, care a început să mă înjure, să mă bălăcărească fără să țină cont că eram o femeie însărcinată și, că până la urmă, eram un participant la trafic ca oricare altul. Mi-a atras atenția genul ăsta de violență, mi-a rămas întipărit în minte. A fost un moment care mi-a vorbit un pic despre felul în care noi ne descărcăm. Personajul respectiv putea să nu fie neapărat un om rău. Nu vreau să-l portretizez ca pe un monstru, ar fi putut să fie un om care pur și simplu a avut o zi extrem de proastă. Dar noi în mod uzual auzim, în trafic, înjurături îngrozitoare, auzim certuri măcar dintr-un apartament de pe palier, dacă nu din mai multe locuințe. Uneori, ne și descărcăm, înjurăturile au și un rol terapeutic, acela de a elibera niște energii. Foarte importantă este intenția cu care spui cuvintele, că una este să te referi la o bucată de lemn în care bați un cui care nu intră, şi alta este să le adresezi unor persoane. Sunt foarte diferite aceste situații. În film, ele se întâlnesc de vreo 3 sau 4 ori, iar în situația pe care o semnala spectatorul, unul dintre personaje folosea un cuvânt voluntar pentru a o îndepărta pe persoana din fața lui. Adică, folosea cuvântul ca pe o armă, știa că este o armă. Era un act de cruzime acolo. Nu era un cuvânt vulgar, pur și simplu trântit în mijlocul unei propoziții.
Dar nu trebuie neapărat să înjurăm ca să rănim pe cineva. Putem să folosim și cuvinte extrem de elevate și, cu toate astea, ajungem să rănim oamenii din fața noastră. De fapt, cuvintele sunt încărcate de intențiile noastre și de felul în care vrem noi să le mânuim. Uneori, ele pot suna comic. A existat o revistă celebră, una dintre cele mai importante reviste ale avangardei, şi purta numele organului sexual masculin. Și nu era nicio problemă. Întreaga literatură universală este plină de limbaj licențios. Filmele, la fel. De exemplu, filmele americane, care sunt consumate în exces. În literatură, chiar în literatura de prim raft, cum este Charles Bukowski, cum este Marchizul de Sade, cum sunt atâția alţii, există limbaj licenţios, avem o groază de exemple. Și nu este nicio problemă. Problema este să nu încărcăm cu o intenție și să nu jignim prin aceste cuvinte. Cuvintele în sine nu înseamnă nimic, dacă nu sunt încărcate de intenție,
A. C.: Care sunt regizorii care vă plac, care vă inspiră şi care credeţi că v-au influenţat, în vreun fel sau altul, în propria dumneavoastră viziune regizorală?
C. Ş.: Eu sunt o mare admiratoare a cinematografiei franceze, dar nu așa, în bloc. Îmi place foarte mult o regizoare, care poate că în România e mai puțin cunoscută de publicul larg: Claire Denis. La fel cum îmi plac regizori cum e Bruno Dumont. Pe de altă parte, îmi plac și regizori americani. Am revăzut filmele lui Jim Jarmusch, nu îmi plac toate, dar cîteva sînt minunate. Sunt foarte mulți regizori care îmi plac. De exemplu, este o regizoare care, din păcate pentru ea, a fost cunoscută mai degrabă – apropo de mentalități – ca soția lui Elia Kazan, regizorul american. Ea însăși a fost actriță, dar și regizoarea unui film absolut admirabil, care se numește „Wanda”. O cheamă Barbara Loden. Dar mă uit și la cinema mai comercial, nu doar la filme de autor. Îmi plac foarte multe şi regizorii italieni, cum e Antonioni. Îmi place Vittorio De Sica. Îmi plac și autori foarte recenți, e un mix. Dar, dacă aș pune în cap de listă pe cineva, cred că ar fi doi autori: Claire Denis și Éric Rohmer. Ei sunt cei care îmi vorbesc mie direct cel mai mult.
„Vârsta te mai temperează, te face mai puțin impetuos, mai puțin grăbit. Am învățat să am răbdare în ăștia 10 ani”
A.C.: În ce mod este diferită Cecilia Ştefănescu de acum zece ani, atunci când a început ideea acestui film, de Cecilia Ştefănescu de acum, care tocmai a înregistrat debutul său în lungmetraj?
C. Ş.: Un om evoluează prin forța împrejurărilor și evoluția nu înseamnă neapărat că e în sus, ci pur și simplu că adaugă straturi. Sigur că m-am schimbat, în sensul în care vârsta te mai temperează, te face mai puțin impetuos, mai puțin grăbit. Am învățat să am răbdare în ăștia 10 ani. Am evoluat și ca femeie, acum sunt mama unui adolescent care mai are puțin și intră în maturitate. Și asta sigur că te schimbă, îți dă o altă perspectivă asupra lumii. Ca intelectuală sau ca artistă – pentru că mi-ați deschis această fereastră – am evoluat în sensul lucrurilor pe care le-am citit și pe care le-am observat. De exemplu, una dintre evoluțiile pe care le-am văzut la mine a fost aceea că mă raportez un pic diferit inclusiv la lumea din jurul meu, la lumea socială și politică din jurul meu. Am fost tot timpul interesată de viața cetății, de viața politică, încă de dinainte de căderea comunismului, pentru că părinții mei vorbeau cu mine în casă și politică, nu ne ascundeam. Sigur, sub consemnul că nu trebuia să mă duc la școală, să reproduc ce ziceau ei în casă. Am fost antrenată în ideea asta, numai că ce m-a făcut să fiu mai atentă au fost și schimbările sociale. Astăzi, lumea românească e mai diversă. Dacă e să luăm un singur exemplu, am primit imigrație în țară la noi și în felul ăsta, de fapt, ne-am mai remodelat și noi în raport cu responsabilitățile, cu munca, în raport cu ce înseamnă cultura străină. Și ăsta e un lucru foarte bun. Deci, din punctul ăsta în vedere, ca membru al societății, evident că m-am schimbat și eu și mi-am schimbat percepțiile. Una dintre ideile acestui film a fost asta: faptul că există oameni care fug din țările lor și din casele lor, goniți de niște tragedii politice, sociale… Şi m-a trezit la realitate. Cumva, rezonează în mine și această amintire a comunismului din care am ieșit pe brânci, zdreliți din toate direcțiile, dar m-a făcut să înțeleg că nu doar comunismul a fost singura problemă a lumii, că mai există și alte probleme. Că noi am rezolvat cu regimul comunist, dar în alte locuri izbucneau alte plăgi, alte probleme majore.
E o trezire permanentă, adică, ne modelăm și ne remodelăm. Sigur, având convingerile noastre. Un artist nu poate fi decât un om cu alegeri umaniste, n-are cum altfel. Eu nu mă pot schimba în sensul unui capitalism turbat, ca să spun așa, dar, în același timp, da, cred că m-am schimbat. M-am schimbat rămânând, în acelaşi timp, fidelă unor principii pe care le-am avut de când mă știu. Acelea nu s-au schimbat.
(Foto deschidere: Cecilia Ştefănescu – arhiva personală Cecilia Ştefănescu)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
