De 25 de ani, balerina Alina Cojocaru îmi oferă cele mai splendide momente frumusețe, incantația mișcării divine, o stare de extaz pe care simți nevoia să o retrăiești. Devii dependent.
Așa cum am mai scris, ea devenit muza lui John Neumeier, acest colos geniu al coregrafiei contemporane. Și, ca de fiecare dată, de-abia aștept această dublă cosmică întâlnire.
Cu peste un deceniu în urmă, Johan Kobborg o aducea pe Francesca Velicu pe scena ONB, descoperită de ochiul său tetradansomatic (sic!) la audiții. De cum am văzut-o, știam că va avea propria stea. Foarte rapid, a făcut tranziția în lumea mare a baletului, chiar alături de idolul său.
Și cum norocul ține cu cei care visează, London City Ballet mi-a oferit șansa să le revăd, să-mi refac doza de extaz.
Sala Sadler’s Wells, acest templu al dansului, a găzduit noul spectacol al trupei, Firebird, un program coupé.
Ghost Light, coregrafia John Neumeier, muzica Franz Schubert (lucrări de pian)
Este o lucrare pe care o știam de pe canalul Arte, dar în întreaga sa lungime. Pentru LCB, Neumeier a pregătit nu un extras, ci a restabilit încărcătura a momentelor, repoziționând accentele și lungimile fără să știrbească tema și mesajul. Baletul a fost conceput în pandemie, atunci când omenirea s-a aflat în momentele sale de maximă vulnerabilitate, când am devenit foarte fragili. Iar narativul exact asta evocă, omenirea nu poate trăi fără iubire, relațiile sunt pentru a învinge fricile, comunitățile se nasc pentru a stopa nesiguranța.
Evident, pornind de la un loc comun, studioul de balet, acum surprins într-o lumină fantomatică, în care o balerină, un personaj, Odette, intră dezorientată și spune „trebuie să repetăm”. Precum îndemnul „mergeți fără oprire“ (Evanghelia după Toma de la Nag Hammadi, logion 42, trad. Alin Suciu, via Eugen Ciurtin). Momentele ce urmează fac trecerea de la starea de visare (baletul)-confuzie la ceea ce, de fapt, exprimă dansul: conectivitatea interumană. Și Neumeier, în genialitatea sa, dezvoltă acest proces continuu prin cuplarea și, în același timp, solitudinea dansatorilor, cu solo-uri strălucitoare, duete tandre, treceri și intersecții ale dansatorilor într-o evoluție marcată de trăiri, emoții. Ca într-un tablou, totul e completat de lumină și culoare. De la clar obscurul incipient, la culori costume: argintiu, albastru, alb, violet, roșu și negru, într-o scenografie în care obiectele devin puncte de interes sau sprijin într-un continuu proces explorator. Iar deasupra, angelica muzică a lui Franz Schubert. Aș zice că, totuși, omenirea a făcut ceva bun de a avut șansa să rămână cu divina muzică schubertiană.
Purificarea începe chiar cu Alina Cojocaru, a cărei sensibilitate și transpunere te acaparează fără drept de apel. Fără muzică, încărcătura fiecărui pas a adus sala la muțenie, nu se auzea nici o respirație. Cu același control pe mișcări, sinonim cu perfecțiunea, delicatețea-i recunoscută, transferate apoi și în duet și ansambluri, Alina a setat seara la o înălțime stratosferică.
Și ceea ce face unică coregrafia lui Neumeier este prezența duetelor masculine, care și de această dată au impresionat prin vitalitatea și vivacitatea pe care au adus-o în compoziția întregului tablou. Noah Cosgriff și Siméon Sorange-Félicité, respectiv, Joseph Taylor și Nicolas Gläsmann cu execuții dominante, electrizante. Sau solo-ul lui Arthur Wille, un monolog cu multă simbolistică.
De altfel, toate mișcările lui Neumeier dacă nu ating perfecțiunea, la cât de complexe sunt, pot trece neobservate sau deveni ridicole. Îmi închipui că munca din spate e herculeană.
Iar la capitolul duete mixte, Francesca Velicu și Nicolas Gläsmann și-au făcut prezența de neuitat. Fluiditatea și desăvârșirea execuției mișcărilor Francescăi, la care a strălucit din nou, au completat dinamismul și maturitatea lui Gläsmann, dând, ca într-o sculptură, formă energiei conectării umane.
Pasărea de foc, coregrafia Glen Tetley, muzica Igor Stravinsky
Pe o lucrare mult mai cunoscută, probabil că venind și pe fondul impresiei lăsate de prima parte, unii așteptau puțin la altceva. Am surprins puțină dezamăgire, dar mie mi s-a părut foarte interesantă alegerea pentru că această coregrafie din 1981, pentru Royal Danish Ballet, punctează foarte bine tranziția stilurilor, modernism, planuri fixe, schimbarea costumelor prin redesenarea corporală (body-clasic victorian), dar încă păstrând explozia coloristică, trecerea la decoruri abstracte, un fundal interesant și interactiv, în fine, are patina vintage, dar vintage-ul e la modă.
Tetley a modificat povestea inițială, pasărea magică capturată de un prinț, acum este o tânără femeie. Victimă a constrângerilor și pedepselor familiei, ea fuge în căutarea libertății. De-a lungul călătoriei sale cu iubitul ei (Ivan), asistăm la transformarea sa (dans și costumație), la eliberarea sentimentelor într-o luptă cu forțe întunecate.
La premieră am avut surpriza să-i avem pe scenă pe prima balerină pentru care Tetley a și creat rolul, 𝐌𝐞𝐭𝐭𝐞 𝐇ø𝐧𝐧𝐢𝐧𝐠𝐞𝐧, respectiv, John MacFarlane, designerul inițial al costumelor.
În seara în care am fost eu, rolurile principale au fost interpretate de Ellie Young, în rolul Păsării de Foc, și Joseph Taylor, în rolul iubitului, Ivan, care o eliberează. Pasionali, eleganți, încrezători, cuplul a avut credibilitate. Tot ansamblul a fost coordonat, culminând cu momentele explozive, grand jeté-uri, și execuții curate. Îmi pare rău că n-am fost și a doua seară pentru că rolul principal a fost preluat de Francesca Velicu, pe care, pe moment, mi-am și închipuit-o în rol fiindcă e un stil pe care îl poate executa cu multă sensibilitate și emoție.
Informații despre viitoarele reprezentații aici.
{Foto deschidere: Sus: imagine de la repetiția generală Ghost Light, centru John Neumeier, stânga Alina Cojocaru, Francesca Velicu (violet), Christopher Marney (cămașă bleumarin) – directorul London City Ballet, soliștii trupei LCB. Jos: Alina Cojocaru- Ghost Light, Francesca Velicu și Nicolas Gläsmann în Ghost Light. Credit foto: ASH/London City Vallet}
