Odată cu schimbarea fundamentală a politicii externe a SUA, statele Uniunii Europene fac pași din ce în ce mai hotărâți în direcția creării unei apărări comune, ca un înlocuitor sau ca o completare a NATO.
Din perspectivă istorică, este un fel de ciorbă reîncălzită, despre care mulți nu își amintesc sau nu doresc să își amintească. Vorbim despre încercarea din anii 50 ai secolului trecut de a crea o Comunitate Europeană a Apărării.
Contextul de atunci era oarecum similar cu cel de acum.
Războiul din Coreea a început în iunie 1950, motiv pentru care au început și discuțiile despre reînarmarea Germaniei.
Exista temerea că NATO nu ar mai fi avut capacitatea de a asigura apărarea țărilor Europei de Vest.
Războiul coreean nu numai că a adâncit tensiunea dintre URSS și SUA, dar a determinat apariția unor noi pericole.
Așa cum Coreea de Sud fusese atacată de Coreea de Nord, Germania Federală putea fi atacată de URSS.
Într-o astfel de eventualitate, SUA și NATO nu puteau face față unui atac sovietic, de unde nevoia de a reînarma Germania.
Statele Unite au pus problema în fața aliaților, ceea ce a provocat un șoc în Europa, în primul rând în Franța. Politica externă franceză avea printre priorități blocarea oricărei tentative a Germaniei Federale de a redeveni o putere militară.
O soluție mai acceptabilă era integrarea Germaniei în NATO.
Franța nu era de acord nici cu această idee, pentru că Germania Federală ar fi ieșit de sub controlul francez și intra sub control american.
Așa s-a ajuns la ideea Comunității Europene a Apărării.
Aceasta a fost soluția propusă în 1950 de prim-ministrul francez, René Pleven, ca răspuns la cererea SUA de înarmare a Germaniei.
Planul Pleven stătea la baza înființării Comunității Europene a Apărării și prevedea crearea unei armate europene unice.
O altă soluție a fost propusă atunci de Winston Churchill: crearea unei armate europene, cu comenzi și structuri comune de apărare. Astăzi s-ar putea traduce printr-un Minister European al Apărării.
Planul Pleven a fost prezentat în fața Adunării Naționale Franceze.
Principalele idei ale planului erau înființarea unei armate europene și a unui minister european al apărării.
Acest minister trebuia să pună în aplicare dispozițiile date de un consiliu compus din miniștrii țărilor membre.
Statele membre își păstrau controlul asupra trupelor care nu făceau parte din armata europeană.
Astfel era posibilă integrarea trupelor germane într-o armată europeană, fără a fi necesară aderarea Germaniei Federale la NATO.
În acest mod era evitată crearea unui Minister german al Apărării.
Statele Unite, Marea Britanie și Italia considerau planul o manevră a francezilor de a împiedica reînarmarea Germaniei și îl considerau ineficient din punct de vedere militar.
Forma finală a planului nu mai era aceeași ca cea propusă de Pleven în 1950.
Comunitatea Europeană a Apărării a apărut formal printr-un tratat încheiat între șase state (Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Italia și Republica Federală Germania).
Tratatul a fost semnat la Paris, la 27 mai 1952, de către prim-miniștrii statelor participante și a fost ratificat de patru din cele șase state semnatare. Din acest motiv nu a putut intra în vigoare.
La fel cum Planul Schuman a avut drept scop controlul asupra economiei germane, Planul Pleven își propunea să preîntâmpine ascensiunea militară a Germaniei.
Ambele planuri au fost de fapt concepute de Jean Monnet, care în timpul războiului a fost unul dintre consilierii apropiați ai lui Charles de Gaulle.
Planul Comunității Europene a Apărării nu a fost ratificat de legislativul francez, care se temea de pierderea suveranității naționale în domeniul securității și apărării.
Italia nu a avut obiecții fundamentale la ratificare, dar a dorit obținerea unor concesii privind statutul orașului Trieste.
Ulterior, Germania de Vest a fost admisă în NATO în 1955.
Cele 6 state au încercat să coopereze în domeniul politicii externe prin Planul Fouchet, susținut de de Gaulle. Acest plan a eșuat și el în 1962.
Teoretic, totul s-ar putea continua…
Dacă forțăm puțin raționamentul juridic, procesul de ratificare a Tratatului Comunității Europene a Apărării – CEA, ar putea fi reluat.
Deoarece patru state din șase au votat pentru acesta și nu și-au retras niciodată ratificarea, ar fi fost nevoie doar ca Franța și Italia să ratifice și ele tratatul.
Din punctul de vedere al dreptului internațional public, odată ce un tratat este semnat și ratificat, acesta există și pentru statele care încă nu și-au exprimat consimțământul, chiar dacă tratatul nu a intrat încă în vigoare.
Din punctul de vedere al dreptului constituțional intern, nimic nu ar împiedica Italia sau Franța să voteze astăzi ratificarea Tratatului CEA.
În Italia, Parlamentul nu a fost niciodată chemat să voteze tratatul, iar articolul 11 din Constituția din 1948 obligă statul să participe la organizații internaționale menite să asigure pacea.
În Franța, Constituția franceză din 1958 este deschisă încheierii de acorduri internaționale, iar din 1992, include prevederi specifice privind apartenența la UE.
Nu există nicio regulă scrisă, nici în Constituție, nici în normele reglementând funcționarea legislativului, care ar împiedica Parlamentul să examineze din nou Tratatul CEA.
Există precedente istorice importante în dreptul constituțional comparat privind procedurile de ratificare care au durat la fel de mult.
Ne referim aici la Acordul Economic și Comercial între UE și Canada (semnat în 2017), Acordul UE – Mercosur (încheiat după 27 de ani de negocieri) și al 27-lea Amendament al Constituției SUA (inclus inițial în Bill of Rights, pentru a cărui ratificare au fost necesari 200 de ani).
După cum se poate vedea, nu e nimic nou sub soare.
Contextul geopolitic este diferit de cel din anii 50.
Locul URSS a fost luat de Rusia.
Este foarte evident că Germania dorește și poate să redevină principala putere militară europeană.
Până acum, deși are cea mai puternică industrie militară, nu prea a investit în apărare.
Franța are cea mai puternică armată, urmată de Polonia.
În prezent se manifestă o ostilitate între Germania și Franța referitor la cine ar trebui să coordoneze politica externă și de securitate comună.
Italia pare să sprijine Germania.
Germania are și o economie mai puternică.
Creșterea economică a Franței este îngreunată de existența unui sector de stat puternic în economie, inclusiv în industria militară.
Dar cel mai important este să ne păstrăm calmul și să nu repetăm greșelile trecutului.
Pentru România este clar că suntem parte a Europei, deși la fel de important este păstrarea parteneriatului strategic cu SUA.
”Un om singur este întotdeauna într-o companie proastă” – Paul Valery
”Rațiunea este nebunia celui mai puternic, rațiunea celui mai puțin puternic este nebunie” – Eugène Ionesco
”Prefer să am în faţă o divizie germană decât o divizie franceză în spate” – George S. Patton
”Anglia este un imperiu, Germania, o ţară, un neam, Franţa este o persoană” – Jules Michelet
”Și din pietrele care îți sunt puse în cale poți construi ceva frumos” – Johann Wolfgang von Goethe
