Cea de-a 20-a ediție a competiției a venit și cu o noutate în programul semifinalei, introducerea interpretării unui concert în dublă postură: solist și conducere artistică orchestră, echivalent dirijor solist.
Și, tot în premieră, așteptările publicului nu au mai coincis cu cele ale juriului. Asta nu înseamnă că, înainte, nu erau diferențe, dar erau doar de poziționare, nu de selecție în finală.
De ex., la ediția 2020-2021, preferatul pentru locul întâi era Yibai Chan, dar a ieșit pe locul II, pe primul a fost Marcel Johannes Kits. Anul următor, la Queen Elisabeth Competition, ni s-a făcut dreptate, locurile au fost inversate.
În sesiunea de dimineață, începută la ora 10.00, la Ateneul Român, s-a ținut prima parte a SF, recitalul cu: Sonata nr. 2 în do major pentru violoncel și pian op. 26 de George Enescu.
Enescu a scris două Sonate pentru violoncel și pian, prima datează din 1898, iar a doua a fost compusă în noiembrie 1935, la Viena, și dedicată lui Pablo Casals. Prima sonată este preferata mea, fiind compusă când era foarte tânăr și o simt ca un imn al tinereții descătușate. Fără constrângeri stilistice, funny, romantică. Atunci tocmai pleca să-și caute drumul.
A doua sonată o simt mai încorsetată în structuri stilistice, mai academică, cel puțin primele două părți. După 35 de ani, altfel se leagă lucrurile. Vorba cântecului ”…When I’m wiser and I’m older/All this time, I was findin’ myself” (Avicii). După un început calm și delicat, nobilul sunet al violoncelului se ridică. E o parte cu armonii melodice plăcute, cărora li se adaugă treptat cromatici și armonici pulsante. Și sărind peste argumentul patriotic al alegerii, ultimele două părți îți dau o imagine mai bună și despre solist. Violoncelul intră cu un vuiet ca de bucium, după care totul se transformă într-o doină, pentru ca, în final, punctul culminant, să extragă energia și ritmul jocurilor populare. Sunt două părți contextualizate, pentru că, în fapt, asta e arta, și așa vezi dacă solistul a săpat ceva mai mult sau doar citește partituri. Până la urmă, și Mozart a compus Rondo alla Turca contextualizând materialul cântat de fanfara ienicerilor turci.
Observațiile și notațiile mele de la fața locului:
1. Joshua Kováč | Statele Unite ale Americii (n.2007), Daria Tudor – pian. O tehnică foarte bună, normal, altfel, probabil, nici nu ajungea în semifinală, dar ca interpretare nu s-a simțit nimic din sufletul enescian. Corect și fără suflet. T (tehnic): 8, A (artistic): 7.
2. Sanghyeok Park | Coreea de Sud (n.2004), Jiwohn Ahn – pian. La acest nivel tehnica este poate numitorul comun, diferența până la 10 ține de digitație, postură, chestiuni pe care doar cei care conduc pe bune mâinile violonceliștilor se pot exprima. Dar ca interpretare, aici, am observat că s-ar putea să avem ceva afinități cu sud-coreenii pentru că Park a avut sensibilitate. T: 8, A: 8.
3. Seojin Jung | Coreea de Sud (n.2012), Jiwon Ahn – pian. Această micuță a surprins perfect filonul feminin enescian, acea suprasensibilitate a maestrului care purta dealurile, câmpurile, sufletul românesc cu el, tot timpul. T: 8, A: 8++.
4. Ziyang Zhao | China (2008), Daria Tudor – pian. O interpretare maiestuoasă, puternică. Părea din ce în ce în ce mai clar că asiaticii poartă cu ei un dor al lor și cumva pot comunica foarte bine cu Enescu pe această temă. T: 8, A: 8+.
5. Samuel Niederhauser | Elveția (n.1998), Shih-Yu Tang – pian. Rafinamentul tehnic a ieșit imediat în evidență, dar acest lucru a și academizat un pic ultimele mișcări, cum am spus, acolo era șpilul. T: 8, A: 8-.
6. Goeunsol Heo | Coreea de Sud (n.2000), Daria Tudor – pian. O interpretare plină de culori și irizații scoțându-i bine în evidență tehnica. T:8, A: 8.
Partea a doua
Concertul de solist și conducere artistică cu Orchestra de Cameră Radio, cu concert maestru invitat, dl. Bogdan Zvorișteanu. Conducere artistică e în traducere o complicitate cu concertmaestrul.
După masă, am revenit în sala mare a Ateneului pentru cea de-a doua parte a semifinalei în care candidații aveau de interpretat un concert de Joseph Haydn pentru violoncel și orchestră la alegere, am păstrat numerele de pe tricouri pentru că așa s-a intrat în sală:
Concertul nr. 1 în do major pentru violoncel și orchestră Hob. VIIb/1
Probabil, Haydn n-are nevoie de prea multe prezentări. Muzica sa este omniprezentă în concerte, recitaluri, coloane sonore.
Acest concert este încă o demonstrație a moștenirii sale, marcarea unuia dintre cei mai importanți pași în clasic, trecerea de la formele baroce la cele clasice, așa cum le cunoaștem astăzi. De aceea a fost sursa de inspirație a multor titani ai muzicii.
Concertul e un Golden sau Champaigne din toate punctele de vedere, prin urmare și foarte concurabil.
În prima parte, orchestra intervine ritmic, iar episoadele solistice sunt liric și melodic frumos definite, lăsând solistul să-și demonstreze virtuozitatea. În Adagio solistul este acompaniat de coarde, provocând acea intimitate foarte plăcută. Finalul revine la liniile sale din prima mișcare, cu o vitalitate neobișnuită, pentru ca încheierea să fixeze un fel de pace spirituală.
3. Seojin Jung | Coreea de Sud (n.2012). Pe scurt, concluzia ar fi că e inadmisibil ca la 14 ani să ai atâta tehnică, control, încărcătură emoțională și știința lucrului cu orchestra, chiar bossy pe alocuri. Toată paleta coloristică, intensități, intrări, acolo au fost. D (dirijat): 8++, T: 8++, A: 9.
4. Ziyang Zhao | China (2008). Dacă la început s-a simțit puțin mâna încordată, treptat culorile i-au revenit în obraji, începând să se acomodeze cu orchestra. D: 7+, T: 8, A: 8.
Concertul nr. 2 în re major pentru violoncel și orchestră Hob. VIIb/2
Acest concert nu este tot atât de rafinat ca primul, dar are profunzimile sale. Părțile solistice de virtuozitate cu momente de intensitate lirică au o anumită adâncime. În plus, pentru această dublă ipostază, era mult mai inteligent să îl alegi, deoarece prin lirismul in extenso dă mai mult timp de respirație.
1. Joshua Kováč | Statele Unite ale Americii (n.2007). Fiind primul, a dat senzația că această nouă formulă din concurs va fi un eșec epic. A intrat din prima și în partida de violoncel, și ca solist. Un fel de ”non stop play & conduct”. A apărut precipitarea, greșeli, intrări de-a valma. Un mic haos. Nu-mi dădeam seama, pentru că prestația de dimineață nu prevestea nimic din toate acestea. D: 5, T: 6, A: 6.
Sincer, scriind acest articol am vrut să reascult înregistrarea care stă 24h, dar, ghinion, tocmai asta nu era (The media could not be loaded, either because the server or network failed or because the format is not supported, culmea cele de la vioară mergeau bine mersi). Am mai întrebat pe cei care au mai fost în sală. Și mai răi ca mine, veniseră doar după-masă, mă întrebau cum a ajuns în semifinală, cine l-a băgat acolo.
2. Sanghyeok Park | Coreea de Sud (n.2004). A intrat relaxat, exact ca un solist, în stil follow the leader, n-a intrat la munci cu orchestra, doar câteva priviri cu concermaestrul. N-a fost o interpretare de vis, dar deja era altceva. D: 8, T: 8, A: 8-.
5. Samuel Niederhauser | Elveția (n.1998). Cum am spus, cel mai academizat dintre candidați, nici pe departe ceea ce-mi doresc să aud. Iar în lipsa nuanțărilor, interpretarea a fost un pic abuzivă, totuși, Haydn nu e Șostakovici. D: 7, T: 8, A: 7.
6. Goeunsol Heo | Coreea de Sud (n.2000). Deși un pic plictisitoare interpretarea, nu pot să nu recunosc că a avut pasaje foarte colorate, expresive și sensibile și că a tras orchestra bine. D: 7+, T: 8, A: 7++.
N-am stat să fac mediile, deci nu știu cine s-ar fi calificat după notele mele. Cine e curios poate afla. Bine că n-am făcut treaba asta, că m-aș fi enervat și mai tare după ce s-au anunțat finaliștii, plecasem din sală că eram deja de dimineață. Veștile proaste le pot citi și pe net.
Chiar la plecare, o amică mi-a mai semnalat ceva, chestia căreia, de obicei, nu-i dai atenție, și anume, cu un juriu în principal masculin, să n-avem parte de o jurizare misoginistică!? Parcă a avut gura aurită sau spurcată (sic), exact așa s-a întâmplat.
• Joshua Kováč | United States • Sanghyeok Park | South Korea • Samuel Niederhauser | Switzerland
Desigur, marea nedumerire este la Joshua Kováč. Dacă era român înțelegeam, am mai închis ochii pentru asta, dar altfel, nu există explicații. Voi mai urmări să văd dacă apare înregistrarea, dacă nu, asta e, trebuie să vă mulțumiți cu testimonialele celor care au fost în sală sau cu eventualele explicații docte ale juriului. Știți că ei ne consideră nepricepuți, ba, cum e șeful Filarmonicii Enescu, de ex., chiar afoni. Încă odată, nu e vina violoncelistului, e proba cea care l-a îngenunchiat. Altfel, premii a mai câștigat. Dacă aș fi în locul său, m-aș retrage. Personal mi-aș dori ca Valentin Răduțiu să mă privească în ochi și să-mi spună motivația alegerii. Cu rezerva că pe lista sa poate nu figura.
Păcat, dezamăgitor.
Nu știu ce se întâmplă că am văzut că, deja, din cei 50 de candidați anunțați, pe liste au mai ajuns 35, 39, vorba romancierei.
Noi și alții
Dacă tot am ajuns până aici, să vedem puțin în ansamblu și în viitor. O succintă comparație între Competiții.
A noastră și Queen Elisabeth Competition, rămasă, după rejectarea Concursului Ceaikovski, cea mai prestigioasă competiție, ”Jocurile Olimpice” cum le spun cei din breaslă.
În sumar:
Competiția belgiană se desfășoară pe parcursul unei luni întregi, aproape, având o etapă mai puțin. Se concentrează pe câteva lucrări, de repertoriu, rarități și compoziție contemporană, chiar în primă audiție și la prima vedere. Alegând mai mulți finaliști, au două lucrări pentru interpretare în finală, una comună, și una la alegere.
Competiția românească ține doar 10 zile (29 august-7 septembrie) și are și o etapă în plus. Prin comparație, profesioniștii din orchestra Filarmonicii, în 10 zile au două concerte, iar cei din Orchestra Națională Radio, unul singur.
Lucrările alese în listă acoperă perioada clasică și modernă. Listele sunt lungi, mai puțin la violoncel, dar în rest, nu se mai termină.
Primele două runde par a se suprapune ca obiective. Virtuozitate, interpretare, tehnică și, aș adăuga eu, rezistență. Așa cum sunt programate, nu știu cui folosește să se streseze în trei zile cât nu o vor face niciodată în viață. Chiar și pentru juriu mi se pare un tur de forță inutil. Din afară pare un fel de examen la U.S. Marine. Unii rezistă mai bine, alții nu.
De ex., în finala de vioară de la ediția trecută, câștigătoarea locului al II-lea a fost Hyeonjeong Lee, aici, care, la 13 ani cât avea atunci, nu și-a putut apăra șansele corect dând vizibil semne de oboseală în ultimele două mișcări ale concertului.
Întrebarea e, dacă în loc să introducem și conducerea muzicală din semifinale, nu era mai bine să mai aerisim competiția? Sau, să schimbăm calendarul în loc de grilă pe instrumente, violoncel, vioară, pian, să trecem la grilă pe etape, 1st round week, 2nd… Juriile sunt diferite, deci din acest punct de vedere nu e niciun obstacol.
Sau. Dacă nu ar fi mai atractiv și mai apreciat, ca obiective, să fie mai mulți pe tabloul principal? Până la urmă, competițiile în muzică, arte, în general, sunt ca turneele de tenis, că tot e US Open. Oamenii concurează să câștige niște bani pentru a-și plăti în continuare pregătirea. Competițiile nu îi fac staruri overnight. Cum ar fi ca fiecare tur să aibă premii specifice și să fie mai mulți finaliști? Pentru o competiție care, oricum, nu dă diplomă de Mischa Maisky, ci încearcă să pună umărul la viitorul unor tineri talentați, numărul de locuri eligibile pe etape e total dezechilibrat. Dacă deschiderea pe partea promovabilității ar fi mai mare, teoretic, desigur, nu trebuie să promovezi pe cineva care nu merită, poate că înscrierile ar curge mai ușor și fără cheltuieli de publicitate mari, mai bine investești în premii.
Și, strict în ceea ce mă privește, aș mai umbla pe la repertoriu de concurs. Nu zic ca belgienii cu compoziții în primă audiție absolută, dar, din când în când, un Berio, Walton, Bloch, și să mai adaug și niște nume feminine, să echilibrez balanța, Price, Tabakova, Higdon.
(FOTO: Ziyang Zhao, Seojin Jung, Goeunsol Heo. Credit foto: site-ul Concursului Internațional „George Enescu”)
