Nord Stream 2 nu poate beneficia de o derogare de la regulile europene care cer separarea transportului de furnizarea gazelor și permit accesul altor companii la infrastructură.
Curtea de Justiție a UE a respins recursul operatorului gazoductului, confirmând că investițiile făcute înainte de modificarea legislației nu îi dau dreptul să evite aceste obligații. Decizia menține aplicarea regulilor pieței europene pentru secțiunea conductei aflată sub jurisdicția UE.
Un pic de context și geopolitică
Nord Stream 2 este al doilea gazoduct proiectat să transporte gaze din Rusia în Germania prin Marea Baltică, evitând Ucraina. Nu a intrat vreodată în funcțiune, din cauza sancțiunilor impuse Rusiei imediat după invazia la scară largă a Ucrainei, lansată în februarie 2022.
Citește și: Patru ani de război în Ucraina (II): fructul otrăvit al energiei
Justiția își are viteza și cursul ei, dar reluarea eventuală a transportului de gaze rusești prin Nord Stream 1 si 2 nu mai este o utopie: mai multe concerne americane și-au exprimat interesul de a repara gazoductele, avariate în urma unei explozii tot în 2022, și de a le repune în fucțiune.
Cumnatul președintelui american și emisar special al acestuia pentru Ucraina, Jared Kushner și negociatorul Kremlinului, Kirill Dmitriev, au discutat în 2026 despre implicarea unui investitor american în sistemul Nord Stream.
Reuters a relatat că discuțiile au vizat și posibilitatea reluării exporturilor de gaze rusești spre Europa după încheierea războiului. Numele investitorului sau al unei companii americane nu a fost dezvăluit.
Uniunea Europeană a decis între timp, tot ca urma a invaziei la scară largă a Ucrainei, eliminarea treptată a importurilor de gaze rusești, inclusiv prin conducte, și asta până în 2027.
Prin urmare, chiar și în eventualitatea încheierii războiului, reluarea livrărilor ar intra în conflict cu legislația europeană în vigoare. Acesta nu este singurul impediment, dar cu siguranță unul major.
Litigiul și părțile implicate
Compania implicată în litigiu, Nord Stream 2 AG, este prezentată în hotărâre drept o societate elvețiană deținută integral de Gazprom, responsabilă de planificarea, construcția și operarea conductei. Cauza soluționată acum privește regulile europene aplicabile infrastructurii, nu o cerere de autorizare a exploatării sale.
Modificarea legislativă din 2019 a extins regulile pieței interne la porțiunea conductelor dintre un stat membru și o țară terță situată pe teritoriul sau în marea teritorială a statului membru. Ea urmărea să înlăture diferențele de reglementare dintre conductele interne și cele către sau din țări terțe. Pentru Nord Stream 2, analiza include secțiunea din marea teritorială germană.
Conductele finalizate înainte de 23 mai 2019, data intrării în vigoare a directivei de modificare, puteau beneficia de derogări decise de statul în care se afla primul punct de conectare la rețeaua UE. Acestea trebuiau justificate obiectiv și nu puteau afecta concurența, funcționarea pieței sau securitatea aprovizionării. Durata era limitată la cel mult 20 de ani, cu posibilitate de reînnoire justificată, iar deciziile trebuiau adoptate până la 24 mai 2020. Nord Stream 2 nu era finalizat la data-limită din 2019.
Compania a contestat directiva în 2019. După respingerea inițială a acțiunii ca inadmisibilă, Curtea de Justiție i-a recunoscut în 2022 posibilitatea de a contesta anumite dispoziții și a trimis cauza înapoi la Tribunal. În urma retrimiterii și a precizărilor companiei, judecata pe fond a fost limitată la articolul privind derogările, iar Tribunalul a respins acțiunea în 2024. În hotărârea din 5 noiembrie 2026, pronunțată în cauza C-118/25 P, Curtea explică faptul că soluția din 2022 privea accesul la controlul judiciar și nu constatase o încălcare a principiului egalității de tratament.
Un argument central al Nord Stream 2 AG a fost că realizase investiții substanțiale și ireversibile înainte ca extinderea regulilor să poată fi anticipată. Compania susținea că practica anterioară privind conductele maritime de import îi justifica așteptarea menținerii regimului și că ar fi trebuit să primească o perioadă de tranziție sau compensare. Curtea a constatat însă că instituțiile UE nu îi oferiseră asigurări precise, necondiționate și concordante că dreptul european va continua să nu i se aplice. Dimpotrivă, din 2010 existau indicii și poziții instituționale privind supunerea conductelor din țări terțe regulilor pieței energetice. Argumentul protecției încrederii legitime a fost respins.
Judecătorii au examinat și justificarea separării transportului de producția sau furnizarea gazelor, cunoscută drept unbundling. Atunci când aceeași întreprindere produce sau furnizează energie și controlează rețeaua prin care aceasta este transportată în UE, există un risc de discriminare a concurenților care ar folosi infrastructura.
Curtea a confirmat că obligația contribuie la prevenirea abuzului de poziție dominantă. Compania nu o poate evita invocând propria structură corporativă: tocmai controlul comun asupra furnizării și transportului este vizat de regulă. Analiza a luat în considerare și existența mai multor modele de separare, care îi ofereau posibilități de adaptare a proiectului.
În privința accesului terților, Nord Stream 2 susținea că o cerere de conectare la o asemenea conductă maritimă era puțin probabilă.
Curtea a arătat că accesul are două componente: conectarea fizică și utilizarea capacității de transport în condiții echitabile. Obligația acoperă cereri existente și viitoare pentru secțiunea supusă dreptului UE. Prin urmare, probabilitatea redusă a unei cereri de conectare nu înlătură justificarea cerinței. Judecătorii au confirmat și raționamentul Tribunalului potrivit căruia lipsa transparenței, inclusiv tarifare, în operarea conductelor poate afecta securitatea aprovizionării.
Recursul cuprindea șapte motive și era limitat la chestiuni de drept.
Curtea a respins unele critici ca inadmisibile, inclusiv atunci când nu erau suficient de precise sau urmăreau o nouă apreciere a faptelor fără demonstrarea denaturării lor. Respingerea integrală a recursului nu înseamnă, așadar, că fiecare argument a fost rejudecat pe fond. Legalitatea actului contestat a fost examinată în raport cu situația de fapt și de drept de la momentul adoptării sale, în 2019.
Nu a avut loc o nouă trimitere la Tribunal.
Nord Stream 2 AG trebuie să își suporte propriile cheltuieli de judecată și pe cele ale Parlamentului European și Consiliului.
Polonia și Comisia Europeană își suportă propriile cheltuieli. Rezultatul menține respingerea contestației companiei împotriva regimului de derogări.
Cadrul legislativ a evoluat între adoptarea actului și această hotărâre.
Directiva din 2024 privind piețele gazelor și hidrogenului a înlocuit directiva din 2009, astfel cum fusese modificată, și păstrează criteriul finalizării înainte de 23 mai 2019 pentru derogările privind conductele de gaze din țări terțe. Termenul de transpunere stabilit pentru numeroase dispoziții noi era 5 august 2026. Hotărârea soluționează litigiul asupra actului din 2019; nu creează un nou regim de derogări și nu reprezintă o autorizare a funcționării actuale a Nord Stream 2.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
(Fotografie cu caracter ilustrativ. Foto credit: European Union 2025)
