Pe 14 iulie am sărbătorit Ziua Națională a Franței. Este un prilej bun să rememorăm unele aspecte ale istoriei Franței, precum și ale relațiilor bilaterale. Din punct de vedere istoric, Franța a fost prima putere militară a Europei până în 1871. Dacă ne referim la istoria ideilor politice, este patria stângii.
Revoluția de la 1789 și Comuna din Paris din 1871 au prefigurat în multe privințe revoluția bolșevică. Excesele revoluției din 1789 arată faptul că Franța a trecut de mai multe ori de la o extremă la cealaltă. 14 iulie 1789 este determinat de excesele absolutismului monarhic. Monarhia de drept divin a fost consacrată în Europa de către Ludiovic al XIV–lea. A încercat în Marea Britanie și Carol I dar a fost înfrânt și executat.
Peste Canalul Mânecii monarhia a fost ceva mai temperată si mai lipsită de excese. Din acest motiv s–a menținut până azi. Și tot din acest motiv, Marea Britanie este patria liberalismului și a parlamentarismului. După 1871, Franța a intrat oarecum într–un con de umbră. Până în 1918, Germania a fost principala putere politică și militară europeană. Din punct de vedere constituțional, statul francez era o republică parlamentară, situație care a durat până în 1958.
După victoria din Primul Război Mondial, Franța a redevenit prima putere europeană. Din păcate, la fel ca și Marea Britanie, s-a culcat pe laurii victoriei, ceea ce a dus la înfrângerea catastatrofală din 1940. După 1945, Franța și Marea Britanie au devenit puteri de mâna a doua, mai ales și datorită faptului că și–au pierdut imperiile coloniale.
Citește și: Reconstrucție, reformă, unitate: ce poate învăța România de la Germania postbelică
Franța a ales calea construcției europene.
Duetul franco–german a devenit motorul integrării europene. Un aspect mai puțin menționat este cel al eșecului Comunității Europene a Apărării în anii 50, care se datorează Franței. Războiul din Algeria și convulsiile produse ca rezultat al acestui conflict au determinat revenirea în prim–planul politicii a generalului Charles de Gaulle. Constituția din 1958 a transformat Franța într–o republică semi-prezidențială. Aversiunea liderului francez față de americani au determinat trasformarea țării sale într–o putere militară și nucleară, precum și separarea de activitățile NATO. La fel, a împiedicat cât a putut aderarea Marii Britanii la Comunitățile Europene. Aceasta a fost o atitudine lipsită de fair–play, deoarece a primit azil 4 ani pe teritoriul britanic, iar Winston Churchill l–a sprijinit în fața lui Franklin Roosevelt.
Relațiile cu URSS și fostele țări comuniste au fost destul de reci, cu excepția României.
Creșterea rolului pe arena internațională a continuat și sub mandatele lui Valery Giscard D Estaign și mai ale sub mandatul lui Francois Mitterand. În anii 80, Franța a devenit puterea europeană cu cea mai mare influență în Africa. După 1989, Hexagonul și–a continuat ascensiunea ca mare putere economică, politică și militară. Cei 2 vecini de peste Canalul Mânecii aveau și au cele mai puternice forțe armete și sunt singurele puteri nucleare din Europa. Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy au fost niște președinți foarte buni și cu viziune. Mandatul lui Francois Hollande (2012 – 2017) a fost un recul, datorită incapacității acestuia de a gestiona cele mai simple probleme.
Emmanuel Macron, un politician provenit din Partidul Socialist, este un președinte destul de atipic. Este destul de neclar ce model de dezvoltare economică și socială vrea pentru Franța. Oricum este clar că înclină spre un model dirijist. Ca rezultat al politicilor sale, viața politică este destul de instabilă, producându–se și ascensiunea accentuată a extremei–drepte.
Parcă ar fi la noi.
Emanuel Macron are o viziune imperială în politica externă și vrea să redea țării sal statutul de mare putere mondială. În Africa nu prea a reușit. În fostele colonii franceze, s–au infiltrat masiv rușii, ceea ce nu s–a întâmplat în fostele colonii britanice. Acolo sunt chinezii, dar într-o proporție mult mai mică. Explicația este aceea că britanicii au folosit în fostele lor colonii o politică mai suplă și mai pragmatică.
Citește și: România, țara celor 1,7 milioane de case de lut: un patrimoniu redescoperit
Unde este foarte clar că vrea să intervine Franța este Estul Europei.
Aceasta în primul rând datorită schimbării politicicii externe a SUA sub mandatul lui Donald Trump. Cel mai concret exemplul sunt trupele franceze aflate în România. Franța și Germania au luat conducerea efortului de ajutorare a Ucrainei, după ce anii trecuți, ambele state au avut o atitudine conciliantă sau chiar de cedare în fața Rusiei. Franța are avantajul unor forțe armate profesioniste și bine înarmate. Germania are avantajul unei industrii militare mai puternice și cel al cunoașterii mai amănunțite a Rusiei. Dar în ultimele zile mai apar fluctuații în această panoramă. Se pare că Friedrich Merz, cancelarul german, a determinat schimbarea atitudinii lui Donald Trump față de Vladimir Putin. Se vorbește despre o reluare a vechii cooperări militare între americani și britanici. Franța a anunțat că nu va participa la planul european de achiziționare de arme americane pentru Ucraina.
Din punct de vedere istoric, Franța a avut rolul cel mai important în modernizarea României și în desavârșirea unitățiii ei naționale. După 1945 România a intrat în lagărul comunist. Relațiile bilaterale au fost revigorate odată cu vizita lui Charles de Gaulle în România în 1968. După 1990, Statele Unite ale Americii au devenit principalul nostru partener strategic. Creșterea influenței Franței a avut loc mai ales în ultimii 3–4 ani. Acum Franța încearcă să își recâștige pozițiile pierdute la noi pe plan politic și militar.
Dacă ne uităm la partidele de la noi, USR se apropie cel mai mult de modelul partidului lui Macron. Dar politicile președintelui francez nu prea merg nici la el acasă, iar partidul doamnei Le Pen crește vertiginos. La fel și AUR la noi.
Să tragem concluzii din această realitate. Factorii noștri de decizie vor trebui să ia deciziile corecte în domeniul politicii externe și de securitate, dar soluții raționale, nu sentimentale sau balcanice. Cu tot ajutorul francez, este greu ca Europa să se descurce din punct de vedere militar fără Statele Unite. Este adevărat că Bucureștiul este Micul Paris, iar România este poate Mica Franță. Dar asta ține mai mult de istorie. Orice țară care ne–a ajutat în trecut a făcut–o mai mult din calcul, nu din sentimente. La fel e și acum. Aceasta este o axiomă în politica externă. Noi am cam uitat unele părți ale istoriei noastre și ne–am trezit cu situația din decembrie 2024.
”Cel care râde, muşcă.” – proverb francez
”A promite e nobil, a se ţine de promisiune e ceva burghez.” – proverb francez
”Linguşirea e otrava prieteniei.” – proverb francez
”Dacă există o anumită limită între prieteni, aceasta va ţine prietenia vie.” – proverb francez
”Cui e frică să sufere, suferă din pricina fricii.” – proverb francez
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
