Doi candidați, două viziuni radical diferite despre România. Alegerile prezidențiale care se apropie nu sunt doar o confruntare electorală, ci o radiografie a rupturilor sociale și simbolice care definesc societatea românească de azi. Dincolo de promisiuni, avem în față două proiecte: unul visceral, naționalist, ancorat în trecut; celălalt tehnocrat, modernizator. Ce fel de Românie vom fi, după alegerile din 2025?
Economie: Afectul colectiv versus raționalitatea instituțională
George Simion propune un discurs economic încărcat de emoție: protecționism, reindustrializare, respingerea „străinilor care ne-au vândut țara”. Este o retorică ce răspunde unei traume colective: sentimentul de abandon trăit de mulți români în urma tranziției postdecembriste. Dintr-o anumită perspectivă putem vorbi despre o reactivitate a obișnuinței individului – o rezistență identitară la modernizarea percepută ca excludere.
În acest context, mass-media joacă un rol esențial în consolidarea acestor emoții economice. Teoria „glonțului magic” este relevantă aici: mesajele politice sunt receptate direct, fără filtrare critică de către fiecare tabără, mai ales în comunități vulnerabile, accentuând așa-zisa percepție de trădare națională.
De cealaltă parte, Nicușor Dan susține o economie bazată pe fonduri europene, digitalizare și eficiență administrativă. Este viziunea unei elite urbane, cu încredere în instituții și reguli. Susține o cultură economică ce valorizează disciplina și predictibilitatea, dar care poate părea inabordabilă și dificil de înțeles pentru cei marginalizați economic.
Justiție: Morală populară vs. legalitate
Într-un mandat Simion, justiția riscă să devină un teatru al pedepselor simbolice. Trădătorii, corupții, „agenții străini” ar deveni țintele unei epurări morale. Sociologic, e vorba de o justiție populistă, în care legitimitatea nu vine din legalitate, ci din susținerea mulțimii. Sociologul Emile Durkheim ar numi acest fenomen o „coeziune mecanică” – o solidaritate bazată pe norme tradiționale și emoții colective.
Efectul spiralei tăcerii (Noelle-Neumann) ar putea deveni vizibil într-un astfel de regim: vocile critice s-ar autocenzura din teama de excludere socială, iar consensul artificial s-ar consolida prin presiune simbolică și stigmatizare.
În schimb, Nicușor Dan nu aduce spectacol, ci reguli. Justiția sub el ar însemna autonomie instituțională, continuitate, lipsă de interferență politică. Este modelul „rațional-birocratic” descris de Max Weber încă din 1922. Însă, într-o societate care a fost afectată de complicități, birocrație si corupție această reținere în a interacționa poate părea lipsă de curaj din partea unui lider care nu este nici carismatic nici autoritar.
Cultură: Identitate militantă vs. pluralism urban
Simion ar pune accent pe cultura națională, tradiționalistă, cu accente religioase și anti-occidentale. Arta critică, minoritară, queer sau experimentală ar risca marginalizare. Cultura devine astfel un instrument de disciplinare și normalizare – cine nu se aliniază este etichetat drept deviant.
Nicușor Dan nu impune un model cultural, dar permite diversitatea. Este o abordare liberală, deschisă, dar și vagă pentru păturile largi ale populației. Se creează spațiu pentru toți, dar fără un numitor comun poate fără ca marea majoritate a indivizilor să se simtă reprezentați.
Educație: Patriarhalism simbolic vs. meritocrație urbană
Pentru Simion, educația este teren de bătălie ideologică. Curriculum-ul s-ar întoarce spre istorie națională, religie, morală tradițională. Este o versiune modernizată a școlii ca aparat ideologic de stat, cum ar spune Althusser în 1970 – un sistem care reproduce valorile dominante, nu le problematizează.
Într-o astfel de logică, teoria agendei-setting (McCombs & Shaw, 1972) ne arată cum liderii pot influența ce teme devin dominante în școli, marginalizând gândirea critică și accentuând o viziune istorică glorioasă, dar simplificată, aproape mistificată și poate departe de realitate.
Nicușor Dan vede educația ca motor al dezvoltării: digitalizare, internaționalizare, accent pe științe și abilități practice. Dar meritocrația funcționează doar dacă pornești dintr-o poziție relativ echitabilă. Fără politici sociale complementare, sistemul riscă să devină un filtru de excludere pentru cei din medii defavorizate – o selecție, nu o corectare.
Concluzie: Nu alegem doar un președinte, ci o logică de societate
În limbaj simplu: Simion activează afectul, Dan rațiunea. În limbaj sociologic: unul propune o Românie bazată pe loialitate emoțională, celălalt, o Românie contractuală, guvernată de reguli și competență.
Această alegere este, de fapt, o negociere între două paradigme sociale. Nu e doar despre cine ocupă Palatul Cotroceni, ci despre ce fel de comunitate vrem să fim: una care se adânceşte în trecutul comun idealizat utopic sau una care se organizează după reguli și legi democratice. Tensiunea dintre ele nu se va stinge la urne. Dar votul poate înclina balanța – pentru mulți in termeni de bine și rău, dar și între două maniere de a construi realitatea colectivă.
Așa cum spunea sociologul Septimiu Chelcea, „Opinia publică este o construcție socială fragilă, modelată nu doar de fapte, ci mai ales de percepții și emoții colective.” (2002). În joc nu este doar direcția politică, ci încrederea oamenilor în mecanismele care construiesc această direcție.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
