De la momentul încheierii ciclului electoral în luna mai 2025, agenda publică a fost dominată de problema deficitului bugetar. Un deficit foarte mare, de fapt cel mai mare ca procent din Produsul Intern Brut (9,3%) între statele membre ale Uniunii Europene.
Formarea guvernului condus de Ilie Bolojan a stat sub semnul acestei probleme, iar programul noului guvern, aprobat de Parlament la 23 iunie a.c., este întâi de toate o imagine a nevoii de a reglementa chestiunea deficitului.
Programul guvernamental și-a fixat însă și o nouă dimensiune: buna guvernare.
Buna guvernare este mai mult decât reforma statului
Din păcate, buna guvernare este identificată doar cu ceea ce programul noului executiv definește drept „reformă profundă a statului”, iar parametrii vizați sunt aceia care de atunci se află constant în centrul dezbaterii publice: adică eliminarea risipei în administrația centrală și în aceea locală, reforma companiilor de stat, eficientizarea sistemului de învățământ. În consecință, direcția asumată de guvern este explicit definită în felul următor: „un stat în echilibru bugetar, care asumă reformele necesare și care acționează după reguli clare și criterii de performanță obiective”.
Totuși, buna guvernare nu înseamnă numai reforma statului. Cu atât mai mult cu cât ideea privind „reforma statului” a fost oarecum golită de conținut în ochiul cetățeanului ca urmare a suprautilizării ei în campania electorală din 2009 și în anii de criză care au urmat.
De fapt, buna guvernare ar trebuie să fie trăsătura constantă a activității autorităților publice, pentru că numai astfel ar putea fi evitate situații greu de justificat precum aceea în care ne aflăm acum. Mai simplu, buna guvernare înseamnă că toți aceia care aspiră la demnități publice știu cum să acționeze ca buni gospodari.
Cum ne apărăm de greșelile repetate ale guvernanților?
În mod particular, buna guvernare ar trebui să includă și asumarea unui proiect care să confere garanții că în viitor cetățenii nu vor mai fi chemați să repare greșeli pe care nu ei le-au făcut. Pentru că în situația de acum – așa cum s-a întâmplat de altfel și în urmă cu 15 ani – debandada din finanțele publice nu poate fi imputabilă cetățenilor plătitori de taxe și impozite, ci decidenților politici. Și este inacceptabil ca odată la 15 ani guvernanții să vină și să ne ceară să plătim pentru faptul că ei nu au știut, sau nu au putut, să facă bună guvernare.
Ceea ce, din păcate, lipsește din proiecția stabilită de programul de guvernare este tocmai partea de viziune strategică. Adică acel obiectiv care, pe de o parte, să stimuleze angajarea societății noastre în procesul de redresare economico-financiară, iar pe de alta, să jaloneze activitatea statului, ceea ce ar oferi cetățenilor liniște și încrederea că țara este bine condusă și că nu li se va mai cere încă o curbă de sacrificiu.
Unde să găsim un nou proiect de țară?
După căderea regimului comunist, am avut un proiect de țară: aderarea la NATO și la Uniunea Europeană.
Proiectul s-a concretizat în intervalul 2004-2007. Prin realizarea lui, România s-a așezat strategic într-o zonă de securitate întemeiată pe angajamentul colectiv al celor mai puternice democrații, economic și militar, și într-un spațiu de integrare economică dominat de reguli care condiționează accesul la prosperitate.
După ce visul ancorării occidentale s-a împlinit, spațiul politic românesc a fost dominat de interese de grup și conflicte meschine. Din iureșul confruntării dintre polii politici, care a atins cote greu de imaginat de populism și demagogie, cetățenii au ajuns să tragă ponoasele.
Într-un asemenea context, societatea românească nu a putut să propună un nou proiect de țară. Deși este la îndemână.
Aderarea la Euro: ce ne-ar aduce?
Următorul proiect de țară nu poate fi decât acela generat de însăși apartenența României la Uniunea Europeană, și anume aderarea la Euro, moneda unică a Uniunii Europene.
Aici sunt necesare o serie de explicații.
Prima explicație, de natură instituțională, ne aduce în față realitatea că România este o țară codașă în procesul de integrare care dă originalitate și specificitate Uniunii Europene. Am avut două obligații speciale prin Tratatul de Aderare la UE: prima, admiterea în spațiul Schengen, am îndeplinit-o cu greu, după îndelungate amânări, precum studentul care trece un examen numai după mai multe re-re-examinări; a doua, aderarea la zona monedei Euro, a scăpat complet atenției decidenților politici, economici și financiari din România, aceștia procedând de fapt precum studentul care nu se prezintă la examen. Repet, însă, România și-a asumat obligația de a adera la ambele politici speciale ale Uniunii Europene.
A doua explicație este de natură tehnică și se referă la faptul că participarea la zona euro este condiționată de îndeplinirea unor parametri economico-financiari.
Este știut faptul că moneda Euro a fost obiectivul central al primului pilon, Uniunea Economică și Monetară, al Tratatului Uniunii Europene semnat la Maastricht în 7 februarie 1992. Euro a intrat în circulație la 1 ianuarie 2002, dar pentru ca un stat membru UE să poată participa la zona euro, el trebuia să îndeplinească criteriile de convergență precizate cu grijă în toate formele succesive de modificare a Tratatului Uniunii Europene.
În câteva cuvinte, aceste criterii sunt:
– criteriul stabilității prețurilor – care înseamnă că un stat membru nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % rata inflației a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor;
– criteriul privind situația finanțelor publice – care se referă la caracterul solid al finanțelor publice, însemnând că deficitul public nu trebuie să depășească 3% din PIB, iar datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;
– criteriul privind cursul de schimb – care reprezintă obligația statului de a respecta timp de cel puțin doi ani înainte de aderare la moneda Euro limitele normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European (iar moneda sa să nu se devalorizeze în raport cu moneda euro); și
– criteriul privind rata dobânzii – care înseamnă că rata dobânzii nominală medie pe termen lung nu poate depăși cu mai mult de 2% pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor.
Ce rezultă de aici? Chiar și pentru un nespecialist în domeniul economico-financiar, este evident că satisfacerea acestor criterii reprezintă garanția asigurării ordinii în finanțele statului.
În sfârșit, a treia explicație, de natură politică, are în vedere faptul că, indiferent de cât de caraghios ar putea să sune fixarea obiectului aderării la zona Euro de către o țară prezentată de către autoritățile sale ca fiind în pragul falimentului economic (cel puțin acesta este mesajul care se desprinde din discursul decidenților politici), asumarea clară și explicită a acestui obiectiv este esențială. O asemenea asumare ar fi de natură să transmită nu numai nivelul de ambiție al mediului politic, economic și financiar din România, dar mai ales ar implica obligația ca toate măsurile adoptate de autorități să fie subsumate obiectivului reprezentat de un astfel de proiect de țară.
Programul de guvernare al actualului executiv nici nu amintește de obligația de a adera la zona Euro, în pofida faptului că acolo se află de fapt răspunsurile la problemele actuale. Este potrivit ca guvernul să își revadă opțiunile strategice și să dea, astfel, cetățenilor semnalul că vorbește serios atunci când spune că vrea să facă bună guvernare.
Președintele Nicușor Dan este, prin natura funcției, principalul partener al guvernului, iar o implicare a domniei sale în susținerea unui asemenea proiect de țară ar fi salutară, inclusiv din perspectiva asigurării încrederii mediului extern cu privire la seriozitatea angajamentului autorităților române de a pune țara pe drumul corect. În plus, șeful statului ar putea da astfel un conținut concret și plin de substanță propriului său mandat.
În sfârșit, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu este chemat să lase o moștenirea potrivită după aproape patru decenii la conducerea băncii centrale, iar din această perspectivă nu poate fi un alt proiect mai indicat decât pregătirea condițiilor pentru aderarea la zona Euro.
Toate autoritățile sunt chemate să susțină un asemenea proiect de țară. Cu atât mai mult
cu cât el are reverberații mult dincolo de domeniul economico-financiar, întrucât implică
dimensiuni mai ample ale asigurării securității naționale. Fie și numai dacă judecăm după
modul în care Eurozona s-a comportat în timpul crizei din 2008-2010 și în perioada de
refacere care a urmat, câștigurile participării la o asemenea zonă de elită internațională
sunt dincolo de orice dubiu.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
