Regionalizarea României este un proiect care se află de ani de zile pe masa politicienilor. Marile proiect de conectare a țării, în special a Moldovei, reușesc să se împotmolească în promisiuni sau în ineficiența statului. Cel mai recent, Ministrul Fondurilor Europene a anunțat că segmente importante din autostrada A8 (Autostrada Unirii), care ar urma să lege Moldova de Ardeal si centrul Europei, sunt scoase din PNRR, prin urmare nu vor mai primi finanțare europeană.
Moldova este de altfel expusă și unui pericol real de securitate din cauza absenței autostrăzilor. Agresiunea Rusiei în Ucraina amenință permanent cu extinderea conflictului în regiune, iar România, cu Moldova, se află în prima linie de apărare a Uniunii Europene. Din fericire pentru moldoveni, există speranțe că noul plan de reînarmare a Europei – SAFE (Acțiune de Securitate pentru Europa), va finanța și proiecte de infrastructură care vor consolida securitatea regiunii. Premierul Bolojan a anunțat deja că România va accesa bani prin SAFE pentru autostrăzile care merg spre zona de nord-est a Moldovei, zona Pașcani – Iași – Ungheni, Suceava – Siret, după cum notează G4Media.
Am discutat cu istoricul Dorin Dobrincu, unul din cei mai vocali avocați ai intereselor Moldovei, despre regionalizare României, vulnerabilitatea economică și de securitate a Moldovei.
Dorin Dobrincu este istoric și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași. Este președinte al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei. În 2023 a contribuit la volumul Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României (coordonatori Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu, Polirom, 2023).
- Autostrada A8 poate scoate Moldova din poziția de inferioritate și să lege Republica Moldova și sudul Ucrainei de România și Uniunea Europeană
- Capacitățile militare ale României nu acoperă suficient Moldova, dar investițiilor în infrastructură ar putea crește capacitățile defensive din regiune în contextul războiului din Ucraina
- Multe poduri din Moldova nu permit trecerea vehiculelor grele (tancuri), ceea ce ar face dificilă deplasarea resurselor militare în regiune
- Centrele urbane din Moldova au nevoie de distribuție echitabilă a resurselor de la nivel central
- Aversiune față de redistribuirea puterii împiedică regionalizare democratică a României care poate aduce multiple beneficii întregii țării
- Regionalizare este tratată cu indiferență de politicieni pentru că nu „aduce beneficii imediate, fie ele electorale sau de imagine,”
Presshub: Ați promovat ani de zile acțiunea proautostradă pentru Moldova prin „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”. Cum primiți vestea că segmente din autostrada A8 (Moțca-Leghin și Miercurea Nirajului-Târgu Mureș) au fost eliminate din PNRR? Mai ales că Moldova are în prezent doar 52 de km de autostradă.
Dorin Dobrincu: Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, alături de alte asociații civice, se implică de ani buni în acțiuni care privesc realizarea autostrăzilor menite a scoate din izolare regiunea noastră, a contribui la relansarea economică, la încetinirea, poate chiar la stoparea migrației în masă, ce afectează atât prezentul, cât și viitorul Moldovei, implicit al întregii Românii. Mă refer la autostrăzile A7 și A8, în mod particular la cea din urmă. În Moldova propriu-zisă există cei mai puțini kilometri de autostradă dați în folosință din toată România: doar 16 km pe centura municipiului Bacău. Alți 36 de km, pe care se circulă deja, sunt în partea munteană a județului Vrancea, între Focșani și Râmnicu Sărat. De aceea, vestea că așa-numitele „capete montane” ale Autostrăzii 8 – Moțca-Leghin și Târgu Mureș-Miercurea Nirajului – vor fi scoase din PNRR a fost una profund dezamăgitoare pentru noi, cei din Moldova.
Autostrada 8 – Ungheni-Iași-Moțca-Ditrău-Miercurea Nirajului-Târgu Mureș – este, credem noi, cea mai importantă cale rutieră pentru Moldova.
Ea ar asigura legătura cu Transilvania și cu Europa centrală, fiind vitală pentru dezvoltare, facilitând exporturile și importurile, în special dinspre și spre nucleul economic și comercial al Uniunii Europene. Esențial este, de asemenea, și transportul de persoane, având în vedere că în țările occidentale trăiesc milioane de cetățeni români, dintre care circa un milion provin din Moldova.
În plus, această autostradă ar lega România și Uniunea Europeană cu Republica Moldova și partea de sud a Ucrainei. Aceasta înseamnă că regiunea noastră nu ar mai rămâne în poziția de cul-de-sac (fundătură), cu toate consecințele economice și sociale care decurg dintr-o astfel de izolare, resimțite de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Nu mai puțin important, având în vedere situația geopolitică, A8 este esențială pentru nevoile de apărare ale României și ale NATO. Construirea ei ar permite transportul rapid al trupelor și echipamentelor militare și, dacă va fi necesar, și evacuarea civililor.
Fără autostrăzi – și fără căi ferate modernizate – Moldova este într-o situație de inferioritate suplimentară față de alte regiuni ale României, mai avantajate de geografie și/sau de proximitatea față de centrul politic și administrativ al țării. De ani de zile tot spunem că statul român își tratează inechitabil regiunile componente. În pofida declarațiilor formale lipsite de acoperire în fapte ale politicienilor și în ciuda lacrimilor de crocodil ale patrioților cu simbrie, realitatea este aceasta: Moldova a avut parte de foarte puține investiții publice. Or, este un fapt bine-cunoscut că, de regulă, acolo unde există într-un volum suficient, investițiile publice le atrag pe cele private, mai ales străine, potențând dezvoltarea.
Nu putem asista pasivi la această situație nedreaptă și îngrijorătoare. Vedem cum unii, din centrele decizionale favorizate, își urmăresc interesele proprii sub pretextul unui interes național colectiv. De fapt, nu le pasă decât de ei și de centrele lor de putere, iar asta s-a văzut și prin gestionarea proastă, ani de zile, a proiectelor de construire a autostrăzilor, în particular în modul în care Moldova a fost lăsată mereu la urmă. Iar când a apărut o criză financiară, primele sacrificate sunt tocmai proiectele din regiunea noastră. Scoaterea din PNRR a unor segmente importante din A8 și A7 reprezintă cel mai recent exemplu, dar nu singurul.
Este esențial ca decidenții politici să înțeleagă că dezvoltarea echilibrată a României nu este o chestiune de retorică patriotică, ci una de coerență în politicile publice și de echitate teritorială. Moldova are nevoie urgentă de investiții strategice, nu de justificări necredibile din partea guvernanților și birocraților comozi.
Presshub: Infrastructură este crucială pentru dezvoltarea economică și socială a unei regiuni, dar infrastructură joacă de altfel un rol important și apărarea țării în cazul unui conflict militar. Ținând cont de războiul de la granița, din Ucraina, întrebarea este dacă Moldova este pregătită pentru scenariul unui conflict?
Dorin Dobrincu: Dintotdeauna căile de comunicații au fost esențiale și pentru nevoile militare ale statelor. Să ne aducem aminte de celebrele drumuri romane, care legau diferitele părți ale Imperiului Roman, care permiteau deplasarea rapidă a legiunilor și curierilor, dar și a negustorilor și mărfurilor acestora. Modernitatea a amplificat conștientizarea și valorizarea importanței căilor de comunicație pentru apărare, alături de șosele jucând un rol major căile ferate, iar în ultimul secol și autostrăzile.
Din acest punct de vedere, România în ansamblu nu stă grozav în acest moment, după cum au arătat-o diverși analiști civili și militari români și străini, în mod expres aliații din NATO. Deficitul este și mai evident în cazul Moldovei, care nu are nicio autostradă finalizată, după cum am văzut, nicio linie de cale ferată modernizată. Spre știință, pe ruta Iași-București – circa 400 de km – trenul face șase ore și jumătate, iar pe distanța Iași-Cluj-Napoca – circa 450 de km – face nouă ore. Numeroase poduri din nord-estul țării nu permit trecerea vehiculelor grele, ca să nu mai vorbesc de echipamentele Armatei României sau ale armatelor aliate, spre exemplu tancurile, care pot depăși 45-50, unele chiar 60 de tone.
Regiunea Moldova stă foarte prost în ceea ce privește capacitățile militare ale Armatei României aflate aici. În Moldova centrală și de nord există o singură mare unitate motomecanizată (Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt”, Iași), cu șapte batalioane, dintre care două – unul de tancuri și unul de apărare antiaeriană – cantonate dincolo de Carpați, în Transilvania. În sudul Moldovei și nord-estul Munteniei se află unități blindate (Brigada 282 Blindată „Unirea Principatelor”) și de rachete (Brigada 8 Rachete Operativ Tactice „Alexandru Ioan Cuza”) care sunt destinate acțiunii în așa-numita Poartă a Focșanilor, adică pentru apărarea Munteniei și Bucureștiului. Acolo se și fac exerciții militare ample, de parcă în caz de invazie rușii vor urma pașii pe care îi trasează pe hărți planificatorii din birourile modernizate ale Statului Major General, înainte de a ateriza în studiourile unor televiziuni de știri.
Impresia generală este că trupele române din nord-estul țării joacă rolul unei ariergărzi menite a întârzia un potențial inamic, de parcă am fi în realitatea geopolitică a anilor 1980, nu în cea dată de agresiunea Federației Ruse la adresa Ucrainei și la operațiunile hibride pe care aceasta le desfășoară de la Oceanul Înghețat și Marea Baltică la Marea Neagră. Moldova este mai degrabă golită de efective militare solide. În plus, în regiunea noastră nu este niciun contingent NATO; toate prezențele militare sub steag aliat sunt în sudul și vestul țării, în Dobrogea, Muntenia, Oltenia și Ardeal. Aceste realități sunt bine cunoscute atât de militarii români din regiunea noastră, cât și de cetățenii activi în spațiul public. Această absență transmite un semnal descurajator investitorilor și ridică întrebări legitime din partea cetățenilor români din Moldova cu privire la protecția regiunii lor în eventualitatea unui conflict major.
Având în vedere războiul din Ucraina și intensificarea amenințărilor hibride ruse în întreaga regiune a Mării Negre, este de domeniul evidenței că întărirea capacităților defensive în Moldova nu mai poate fi amânată. Aceasta presupune investiții urgente în infrastructura rutieră și feroviară, conexiuni transfrontaliere solide cu Republica Moldova și Ucraina. Totodată, este necesară revizuirea strategică a modului în care sunt distribuite efectivele militare și facilitățile de apărare pe teritoriul național. Altfel, nu vom fi eficienți în confruntarea cu vecinul de dincolo de Marea Neagră. Trebuie să o spunem direct: marele nostru adversar este Rusia. Revenirea la Dunăre și la Prut este o parte din marele vis al lui Putin, recâștigarea controlului asupra fostelor republice unionale ale URSS, care au devenit independente în 1991.
O strategie coerentă de securitate națională trebuie să includă Moldova ca zonă prioritară, nu doar din considerente geopolitice, ci și din necesitatea de a asigura echitatea teritorială în raport cu restul țării. În absența unor măsuri rapide și consistente, România riscă să perpetueze o vulnerabilitate structurală la granița sa de est, care este în același timp și a Uniunii Europene și a NATO. În caz contrar, să nu ne amăgim, consecințele vor fi grave.
Presshub: Care considerați că sunt zonele din Moldova care ar trebui să fie prioritate imediată pentru statul român? Mă gândesc la avantajul oferit de porturile din Galați și Brăila de exemplu.
Dorin Dobrincu: Moldova atrage atenția în primul rând prin potențialul său agricol. Dacă o privim de la nord la sud, vedem că în partea sa centrală și de est sunt soluri fertile, cu exploatări bine lucrate, pe care se cultivă de la cereale, plante tehnice și legume la vii și livezi. În vest, în fâșia sa carpatică sunt terenuri forestiere valoroase și pășuni.
Însă în Moldova sunt și câteva centre urbane importante, cu activități economice diversificate, a căror dezvoltare este, în bună măsură, rezultatul inițiativei și capitalului autohton. Municipiul Iași se distinge prin dinamica sa culturală, universitară și medicală. După declinul industrial din primele două decenii postcomuniste, orașul a cunoscut o revenire remarcabilă, datorită economiei private, în primul rând sectorului IT, dar și unor investiții în noi industrii și în comerț. Cu toate acestea, lipsa unei rețele de autostrăzi a limitat interesul investitorilor internaționali de mari dimensiuni. În ciuda acestui obstacol, municipiul Iași și zona metropolitană atrag în continuare mulți oameni din întreaga regiune, dar și din Republica Moldova.
Orașul Galați, dependent în mare măsură de combinatul siderurgic și de șantierul naval, a fost afectat grav de declinul acestor ramuri în postcomunism, însă a reușit să și le mențină. Ultimul a revenit chiar spectaculos în ultima vreme, inclusiv cu mari comenzi militare. Municipiul ar putea avea o șansă suplimentară dacă ar reuși să-și refacă legăturile cu regiunea Moldova, din care face parte din punct de vedere cultural și al cărei port a fost gândit să fie. Desigur, legătura cu Brăila este importantă, dar impresia publică pare să fie că rivalitățile dintre cele două orașe dunărene sunt mai vizibile decât colaborările. Alte orașe importante din regiune sunt Bacău, Suceava și Botoșani, dar acestea se confruntă cu o atracție scăzută a investițiilor și cu o depopulare accelerată a zonelor rurale din jur.
Din păcate, statul român nu a acordat o atenție specială regiunilor sau zonelor sale periferizate istoric. Și nu este vorba doar de Moldova. Unele decalaje au rădăcini adânci în trecut, însă altele sunt consecințele alegerilor politice, administrative și economice luate la centru. Pentru a corecta aceste dezechilibre, investițiile în infrastructură sunt esențiale, dar nu suficiente. Statul ar putea introduce măsuri fiscale diferențiate, spre exemplu facilități temporare pentru investitori în zonele economice defavorizate. Astfel de politici ar stimula capitalul autohton și ar putea atrage investiții străine, contribuind la reducerea migrației, la stabilizarea pieței muncii locale și la dezvoltarea bunurilor comune.
Este esențial să înțelegem că prosperitatea nu apare spontan, ci este rezultatul unui cumul de factori, geografici, economici și politici. În mod particular, regiunile aflate în proximitatea centrelor de decizie beneficiază adesea de avantaje structurale și simbolice în repartizarea resurselor. O dezvoltare echitabilă și sustenabilă a României implică, așadar, nu doar voință politică, ci și recunoașterea explicită a acestor dezechilibre și adoptarea unor politici publice calibrate pe nevoile reale ale regiunilor mai puțin dezvoltate.
Presshub: Care credeți că sunt pașii de tranziție de la ultracentralismul tradițional românesc, spre un model mai descentralizat și care să urmărească modelul hub-urilor regionale recunoscute la nivel european?
În România s-au făcut, cu timiditate, pași spre descentralizare, atât la nivel județean, cât și la nivel local, comunal, orășenesc sau municipal. Prin legea 151/1998, s-au constituit așa-numitele regiuni de dezvoltare, cu scopul declarat al dezvoltării regionale și al atragerii fondurilor europene, pentru ca ulterior ele să joace rolul de regiuni de bază NUTS 2, la nivel european. În realitate, regiunile românești de dezvoltare erau și au rămas în bună măsură unități statistice, fără o structură administrativă proprie, fără alegeri directe și fără mecanisme de responsabilizare democratică. Altfel spus, aceste forme nu au viață internă proprie, cetățenii nu sunt deloc implicați, nu aleg conducerile, nu le pot influența în mod real activitatea.
Din 2008, prin HG 998, în România există așa-numiții poli de creștere, aici intrând municipiile Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Ploiești și Timișoara. Există și o a doua categorie, a polilor de dezvoltare urbană, în care au fost plasate orașe din diverse regiuni ale țării. Din Moldova au fost incluse în această categorie municipiile Bacău, Galați și Suceava. Însă aceste încadrări formale au efecte limitate asupra reducerii decalajelor regionale.
Ca în atâtea alte privințe, problema majoră nu este absența cadrului normativ, ci lipsa voinței politice pentru implementarea reală a regionalizării. Politica și birocrația românească se pricep de minune în mai mare măsură să imite formele europene și să ocolească fondul. Marea lipsă în sistemul administrativ-teritorial românesc este cea a nivelului intermediar între național și județean, adică regiunea.
Există o reticență accentuată, adesea chiar o spaimă teribilă și între politicieni, și în rândurile populației cu privire la reașezarea administrativ-teritorială a țării. Politicienii – și la nivel central, și la nivel județean sau local – manifestă o vizibilă aversiune față de redistribuirea puterii. Rețelele politice consolidate în ultimele decenii au interesul de a menține statu quo-ul, care le asigură controlul asupra deciziilor și resurselor. O mare parte a populației este refractară față de ideea regionalizării, dintr-un amestec de neîncredere, conservatorism administrativ și influență a discursului naționalist-etatist. Acest tip de discurs s-a format și a fost propagat de-a lungul multor generații, întărind ideea că regionalizarea ar echivala cu slăbirea statului, eventual cu disoluția teritorială.
În realitate, regionalizarea democratică ar putea avea multiple beneficii: creșterea eficienței administrative, atragerea mai bună a fondurilor europene, adaptarea politicilor publice la nevoile teritoriale, democratizarea vieții publice și consolidarea responsabilității locale. Exemplele altor state europene arată că nivelul regional poate juca un rol esențial în dezvoltarea echilibrată a țării.
Presshub: Considerați că actualul guvern va reuși să pună pe masă și subiectul regionalizării? Mai ales că vocabularul guvernării înclină spre aceiași termeni ai „comasării” sau „desființării”, față de care nu v-ați declarat atașamentul într-un interviu mai vechi.
Dorin Dobrincu: Regionalizarea este un subiect care a apărut în declarațiile guvernanților în ultimii ani, dar la un nivel superficial. Până în prezent, nu există un proiect guvernamental solid de regionalizare administrativă care să fi fost pus în dezbatere publică. De altfel, lipsa unui astfel de proiect sugerează incapacitatea politică de a gândi în termeni de reformă structurală profundă. În plus, după cum spuneam anterior, există un interes evident al clasei politice de a menține actuala structură administrativ-teritorială, care favorizează controlul politic și clientelismul.
Societatea civilă a încercat să ofere viziune și expertiză în această privință. Un exemplu relevant este volumul Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României (coordonatori Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu, Polirom, 2023), care conține propuneri concrete pentru reconfigurarea teritorială a României. Cu toate acestea, autoritățile au ignorat aproape complet aceste contribuții. Se confirmă astfel o trăsătură recurentă a administrației centrale și locale: dacă o inițiativă nu aduce beneficii imediate, fie ele electorale sau de imagine, ea este tratată cu indiferență.
Din perspectiva Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei, regionalizarea ar trebui să țină cont nu doar de criterii administrative sau economice, ci și de geografie și de identitățile istorice și culturale. Considerăm că regiunile ar trebui să se suprapună, pe cât posibil, peste regiunile istorice, iar acestea să dobândească o autonomie administrativă reală, cu structuri alese și competențe clar definite. O asemenea reformă ar contribui atât la eficiența guvernării, cât și la consolidarea participării democratice.
În actuala conjunctură, cred că mai degrabă guvernul român va încerca să comaseze/desființeze unele unități administrativ-teritoriale, mai precis comune, poate să revadă statutul anumitor orașe și municipii. Este cunoscut faptul că un număr semnificativ de unități administrativ-teritoriale au o populație foarte redusă, iar veniturile colectate sunt insuficiente pentru autoîntreținere. În unele cazuri, criza este agravată de creșterea nejustificată a cheltuielilor administrative, inclusiv pentru că primarii și alții de acolo și-au mărit salariile fără reținere.
Totuși, chiar și o astfel de reformă minimalistă s-ar putea confrunta cu o opoziție puternică din partea autorităților locale, a organizațiilor de partid și a populației. Partidele mari din România, mă refer expres la cele tradiționale, sunt adesea structurate în jurul rețelelor de influență ale primarilor, care nu vor accepta cu ușurință pierderea pozițiilor deținute, implicit a resurselor asociate.
Orice reorganizare administrativ-teritorială – fie la nivel regional, fie la nivel local – trebuie să se bazeze pe consultarea comunităților și a specialiștilor. Reforma nu poate fi concepută și impusă exclusiv de la centru, prin decizii netransparente luate în cercuri restrânse. Este necesară o dezbatere publică extinsă, care să permită cetățenilor să înțeleagă mizele și implicațiile transformării sistemului de guvernanță teritorială. Numai în acest fel reorganizarea administrativ-teritorială va putea deveni un proces democratic, legitim și benefic pentru dezvoltarea echilibrată a României.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Inquam Photos / Casian Mitu)
