Din păcate, avea să vină și ultima săptămână. Dar săptămâna n-a avut nimic trist, concerte entuziasmante, miraculoase, să-l parafrazăm pe Bela Bartok.
„Tornada” pianiștilor proeminenți a continuat cu legendara Martha Argerich. La Ateneu, Orchestre Philharmonique de Monte-Carlo, dirijată de Charles Dutoit, a însoțit-o în Concertul în sol major pentru pian și orchestră M. 83 de Maurice Ravel. Din mojarul umplut cu culori de Ravel, maestra a luat și le-a picurat pe clape, lăsând acea senzație, că ea a dispărut și ne-a rămas doar viziunea. Cu mai multă serenitate, dar la fel de jucăușă, are un pasaj secret pe unde te duce în lumea sa și din care n-am ieșit nici la encore-uri, Ravel și Scarlatti. După pauză nu am mai stat, era mai prețioasă imaginea sa. 4 ½ din 5 stele
Mahler Chamber Orchestra e o orchestră a universalității formată prin adunarea muzicienilor din diverse țări. Orchestra a fost condusă de dirijorul Gianandrea Noseda, iar invitat solist a fost violonistul Augustin Hadelich, și el cunoștință mai veche. Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 63 de Serghei Prokofiev. Să asculți concertul e ca o baie într-o mare de frumusețe. Prima mișcare este ca atunci când intri în apă, începi să sari până te obișnuiești, a doua mișcare aduce plăcerea și liniștea, orizontul este al tău, pentru ca în ultima mișcare, energetică și ritmică, să apară valurile perfecte pentru surfing. Amintește de baletul Romeo și Julieta, compoziții de aceeași vârstă. În spate orchestra duce ecourile mai departe într-un dialog plin de sensibilitate, iar Hadelich ne era companionul de surfing.
Simfonia nr. 2 în do major op. 61 de Robert Schumann. Noseda este un dirijor al culorilor, iar cromatica acestei simfonii este gigantică. O cavalcadă de ritmuri și emoții care șerpuiesc la nesfârșit, suflători și coarde care se suprapun sau se întâlnesc alternativ, cu un final de o rară bogăție sonoră. 4 ½ din 5 stele
La Sala Palatului, Orchestra Română de Tineret, dirijor Christian Reif, solist invitat pianistul Simon Trpčeski. Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 16 de Edvard Grieg e o tratație pe care nimeni n-o poate refuza, mai ales, urmat de Simfonia nr. 9 în re minor pentru soliști, cor și orchestră op. 125 de L.w. Beethoven, având ca soliști pe soprana Ailyn Pérez, mezzosoprana Judit Kutasi, tenorul Maximilian Schmitt, basul Soloman Howard și Corul Filarmonicii „George Enescu”. La concert a fost mai simplu că te concentrai pe pianist. Trpčeski este unul dintre muzicienii care pot salva un concert. Simfonia, a fost salvată de soliști și cor, totuși, cam puțin. Ceva nu are logică. Pare că sunt și tineri instrumentiști talentați, mă refer la cei care au cântat alături de Orchestra de tineret GM, nu înțeleg ce nu poate fi făcut să sune ca o orchestră. 3 ½ din 5 stele
Chamber Orchestra of Europe, conducere muzicală și pian Sir András Schiff (Șef de navă!). Legendă după legendă la capitolul pianiști. Încă de la anunțarea programului se prefigura o după-amiază cu focuri de artificii. Mozart cu Concertele nr. 23 în la major și nr. 20 în re minor și Dvořák cu Serenadele op 22 și op.44. Am mai primit și Chopin și Schubert la bisuri. E greu de descris luând pe fiecare în parte, pentru că totul a fost gândit să îți alimenteze adrenalina permanent. Începe cu Concertul nr. 23, mai dramatic, cu finalul care te duce în zona de confort mozartiană, și se finalizează cu apoteoticul concert nr. 20. Între, această inestimabilă și inegalabilă Serenadă op.22. Probabil, pe parcursul concertelor s-a simțit un pic lipsa unui dirijor de sine stătător, dar în final n-a contat, pentru că Sir András Schiff a condus tot auditoriul cu mâinile goale. Pe clape sau instruind o orchestră de profesioniști care a sunat ca în vise. Execuțiile maestrului seamănă cu aspectul pianului pe care cântă, un Bösendorfer scris cu litere groase aurii, din lemn bordo, cu textura de flacără, fumegând întunecat prin finisajul lacului lustruit. Este ca o scenografie. Dar, desigur, nu putem „învinovăți” decât, probabil, acustica mai specială a pianului care contribuie la consistența și frumusețea interpretărilor sale. Magistral. Nu știu când a trecut timpul, știu doar că m-am enervat că se închidea pianul. 5+ din 5 stele
Întâmplător, la Sala Palatului s-a prelungit seara maghiară iar pe drum am avut de înfruntat și un mini potop. Nici n-a contat.
Orchestra Festivalului din Budapesta, dirijată de, nimeni altul decât, miticul Iván Fischer. Cum spuneam din recomandări, este una din cele trei (după unii doar două) orchestre din top 10 prezente în festival. Aceasta e sigur în top. Programul a fost ce trebuia, Béla Bartók. Mandarinul miraculos Sz. 73, în prima parte, cu un superb și sugestiv balet narativ susținut de trupa coregrafei Eva Duda. Una dintre coregrafiile sale poate fi văzută și în musicalul Romeo și Julieta de la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Iar în partea doua, Castelul prințului Barbă-Albastră Sz. 48, avându-i ca soliști mezzosoprana Dorottya Láng și Krisztián Cser, bas, narator, însuși Iván Fischer. Complicat de descris, îngrozitor de plăcut de ascultat… și văzut. În general, lucrările alese dau frisoane, s-a văzut și din prezența în sală, dar o mare pierdere pentru cei care au ezitat. Ar fi văzut cu alți ochi muzica. Marele maestru a condus orchestra cu pași siguri de la primul acord al Mandarinului, plin de momente dramatice, inițial, conceput ca o pantomimă, și ilustrând muzical întreaga intrigă și tema dramei marelui oraș, mergând spre final, victoria bunătății și umanității. După care a urmat Castelul. O demonstrație de forță a orchestrei și soliștilor. Și nu vorbim doar de claritatea și bogăția instrumentală, ci de capacitatea de a reda, literalmente, scenele tensionate, sinistrul episoadelor, ca într-un thriller. Sau contraste, scena cu grădina plină de flori. O interpretare care va stagna în memorie. 5+++ din 5 stele
Penultima mare orchestră din serie a fost Orchestra Națională a Franței, dirijată de Cristian Măcelaru. Invitata serii a fost inegalabila violonistă Anne-Sophie Mutter. Deschiderea cu Air (Bach), pentru vioară și orchestră de Thomas Adès, premieră românească, m-a făcut fericită. Știm că violonista e briliantă în orice ar cânta, dar aici, în mod excepțional, compusă special pentru Anne-Sophie, mi-a depășit așteptările. Cumva, compoziția o și descrie. Eterică, virtuoză, expresivă, intensă. Gen minimalist, canonic, o progresie armonică susținută doar ca un voal de orchestră. Din altă lume.
A urmat Concertul nr. 1 de, pe atunci, tânărul W.A. Mozart. Între exuberanța lui și interpretarea sa au intervenit tempi și cadenzas (Sitt) care au infuzat romantism și o prospețime energizantă. Întotdeauna îți faci bine când o asculți.
Partea a doua, ne-a întors la Ravel, nume care a dominat nu numai programul ONF, dar și festivalul, 150 de ani de la naștere. Baletul Daphnis și Chloé M. 57 este o compoziție (1912) cu o istorie plină de năbădăi, încă de la nașterea sa. Diaghilev, Fokine, Nijinski, Bakst sunt legendele care au nășit capodopera. Muzica are drept narativ povestea de iubire dintre Daphnis și Chloé, dar nimic din pastoralul presupus, ci o abordare nouă, impresionistă, în care puritatea se luptă cu întunericul pentru ca, în final, să triumfe dragostea. Aproape, inevitabil lucrarea trebuia însoțită de un vizual de dans, putea fi live, ca la maghiari, sau proiecție. S-a ales proiecția, pentru coregrafie fiind desemnat coregraful Gigi Căciuleanu, alegerea perfectă. Un maestru al simbolismului și expresivității corpului uman. Pentru execuție, maestrul și-a ales doi dintre colaboratorii săi de cursă lungă, actorii-dansatori Ana și Bogdan Iacob, ei înșiși repere în dansul contemporan. Nu numai privirea, dar și degetele, acele atingeri, vorbeau, simțeau. Filmați, în gros planuri și perspective, au fost introduși în laboratorul CGI (Inteligența Artificială a cinemaului) de regizoarea Nona Ciobanu și artistul vizual Peter Košir. Cei doi fiind echipa preferată de Cristian Măcelaru. Aici, totul a fost blended cu imagini și clipuri de stoc pentru a crea atmosfera de universalitate, atemporalitate. Nu putea să iasă decât un impresionabil SF. Colorizarea a preferat ambianța gotică, de la început la final, într-un fel, implicit. În afara mișcărilor și expresiei dansatorilor, nimic nu a mai avut legătură cu muzica. O distilare a coregrafiei, nefericită pentru un baletoman, neutră pentru restul. Eu sunt adepta creaților vizuale, ele pot fi mai bune sau mai proaste, dar, probabil, primul câștig pentru cei care le resping a priori, ar trebui să fie că scapă de lumina aia orbitoare, permanentă și rece, sugerez. Și sinceră să fiu, mirarea mea e că nu se plâng de aceea!? Inexplicabil, această atmosferă gotică a fost preluată de interpretarea orchestrei. Aceasta a fost plată, aproape nesimfonică, dar nici muzică de film, părțile solistice pierdute undeva între grinzile proiecției, iar Bacanale de final doar gălăgie, fără urme de petrecere și bucurie, din care s-a remarcat doar corul, mai ales, dacă o compar cu reușita de la bisul de a doua zi, Samson et Dalila– Bacanale, Camille Saint-Saëns.
Seara s-a încheiat cu două premieri. Anne-Sophie Mutter a primit din partea festivalului Premiul de Excelență pentru cei 50 de ani de activitate în slujba muzicii iar ICMA a oferit premiul Simfonic al anului înregistrării Deutsche Gramophone, Enescu – Rapsodiile 1 și 2 și primele 3 simfonii, dirijorului Cristian Măcelaru și Orchestra Națională a Franței.
A doua seară, a început cu Enescu, Rapsodia română nr. 2 în re major op. 11, parcă o continuare a primei seri, total confuză. Nici simfonic, nici rapsodian, nici enescian. Seara a început să se lumineze cu Concertul în fa pentru pian și orchestră de George Gershwin, interpretat la pian de Rudolf Buchbinder. Singura mea întrebare era dacă francezii pot, totuși, pătrunde vibe-ul de jazz, simfonic jazz. Chiar și în condițiile în care au dat mari nume, să amintesc doar de Django Reinhardt și Stéphane Grappelli, mă tem să nu fie încă la capitolul excepții. Și, normal, din nou Ravel, Trioul cu pian în la minor M. 67 (orchestrație de Yan Pascal Tortelier) și Valsul M. 72. Interpretări care mi-au redat optimismul, în special Valsul (da, și el context de balet). 4 ½ din 5 stele
La Ateneu, Corul de Cameră al Filarmonicii Estone, dirijor Tõnu Kaljuste, a fost a doua mare surpriză din seria ineditelor din acest festival. Cu un program preponderent cu compoziții de Arvo Pärt, a mai avut Rahmaninov și o compoziție fabuloasă, Svyati pentru violoncel solo și cor de John Tavener. Am mai precizat, vorbind despre corul letonilor, balticii, în general, sunt cam imbatabili. Mi se pare extraordinar ce reușesc, vibrato de corzi vocale, cromatică extinsă, sunet ambiental extraordinar. Nu cred că înregistrările ar putea fi vreodată fidele audiției din sală. 5+ din 5 stele
Dacă săptămâna a început în forță cu un mare pianist, așa trebuia să se și încheie. Rudolf Buchbinder în recital la Ateneu. Mozart, Beethoven, Schubert . Fără excese expresioniste, așa cum îl știm, interiorizat, atingând clapele cu degetele sale baghete de vrăjitor. Este, totuși, Schubert, Sonata D. 960 (+Impromptu 4, la bis) care a comunicat cel mai bine cu mine în ziua aceea. 5 din 5 stele
Ultimele zile ale festivalului au venit cu două programe având soprane în centrul atenției. Primul a fost recitalul Juliei Lezhneva, acompaniată la lăută de Luca Pianca, firesc repertoriu baroc. O voce interesantă, tehnica nu m-a impresionat, iar repertoriul ales nu mi-a dat prilejul să-mi fac nicio o impresie. Al doilea a fost programul sopranei Sonyei Yoncheva, alături de Orchestra Națională Radio, dirijată de Francesco Ivan Ciampa. Lucrările alese Enescu, Bizet (by default pt atmosferă), Massenet și Verdi (Don Carlo) nu intrau chiar în glamour-ul obișnuit al recitalurilor de soprană, dar suficient cât să ne spună că vocea sa e acolo și, mai ales, ce poate să livreze la înaltă calitate. Este și într-o revenire de prezență pe scene, așa că a dat publicului tot ce are mai bun. De cealaltă parte, ONR și-a adus aminte că începe stagiunea și, probabil, încearcă să revină la forma sa.
Tradițional, lui Royal Concertgebouw Orchestra i-a revenit onoarea închiderii festivalului. Tânărul și carismaticul dirijor Klaus Mäkelä, și ușor timid, dacă mă întrebați pe mine, ne-a pregătit și un program de vis pe care, la nivel galactic, numai o orchestră ca RCO ar fi putut să-l interpreteze. Franz Schubert/Luciano Berio, Rendering este o lucrare de mixaj, la propriu. De DJ! O simfonie, a 10-a, incompletă, fragmentată, stă la baza opusului. Și a fost prima dată interpretată tot de RCO, acum 35 de ani. E o compoziție halucinogenă. Dar mi-am dat seama că dacă n-ai muzicienii aceștia, ar fi cam imposibil să o cânți. Pare că fiecare instrument, suflătorii cel puțin, cântă separat, dar nu, sunetul vine grupat, te acoperă ca un val, și mai e și celesta care te teleportează, fără voia ta.
Partea a doua, Simfonia nr. 5 în do diez minor de Gustav Mahler. Mi-e foarte greu să-mi exprim sentimentele despre interpretare. M-a acaparat total, a fost ca o sărbătoare, dar metafizic am rămas, totuși, prinsă de interpretarea lui Gatti cu Staatskapelle Dresden. Acum, am rămas doar puțin îndoită de prima mișcare și Adagietto. Parcă nu m-au conectat la fel. Sigur, sunt numai impresii de moment, stări care pot diferi.
A doua seară, a fost adevărat festin. Cu Rapsodia română nr. 1 în la major op. 11 de George Enescu am atins direct climax-ul. S-ar putea și din cauză că nu credeam că ar fi putut prinde sensul lucrării, dar nu, nu degeaba sunt top of the top, ei înțeleg tot ce cântă. Mi-era și frică pentru ce urmează, dacă vor putea să ne țină captivi în același loc cu Concertul nr. 5 în fa major pentru pian și orchestră op. 103, Egipteanul de Camille Saint-Saëns. La pian, Jean-Yves Thibaudet. Mi-am dat seama de la primele acorduri că seara va crește și mai mult. A curs șampania! Ghirlandele de pasaje virtuozice cu intermitențe lirice și exotice, iar orchestra a fost patul cu flori. O simbioză greu de realizat, în care orchestra n-a acoperit nici măcar odată pianistul. Thibaudet a adăugat puncte și la bis, Consolations de Franz Liszt.
După pauză, au urmat focurile de artificii. Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinski. Aici, un pic poate viziunea mea virează, pentru că, sunt legată de vizual, am mai spus, am văzut baletul în diverse coregrafii, desigur, cea mai importantă fiind cea a lui Pina Bausch, urmată de cea a lui Mats Ek. În subconștient, cred, că cel care interpretează trebuie să mă ducă acolo. Iar RCO și Mäkelä m-au dus. Chiar peste. I-o datorez și fagotistului, care într-un concert de orchestră devine, poate, solistul principal. El mi-a făcut îmbarcarea rapid. În paradis. 5+++ din 5 stele
Pentru că e ultima cronică din festival, va urma o Finale pentru observațiile generale, am vrut, totuși, să mai fac cunoscute și alte impresii sau ce au auzit alte „urechi”. Parafrazând zicerea „câte bordeie, atâtea obiceie”, veți vedea că fiecare trăiește experiența sa. Nu semănăm în niciun fel, cu atât mai puțin felul în care suntem emoționați. Am cerut un top 10 de la doi spectatori fideli ai festivalului, Mari Orchestre- Sala Palatului:
Student, UNMB (FIM) anul I, pian principal
1. Orchestre National de France alături de Corul Filarmonicii George Enescu – Daphnis et Chloe, Maurice Ravel
Cea mai bună interpretare simfonică din festival
2. Royal Concertgebouw Orchestra – Ritualul Primăverii, Igor Stravinsky
Sunet și echilibru excepțional
3. Royal Philharmonic Orchestra– Seherezada, Nikolai Rimski-Korsakov
Instrumentiști de excepție, mai ales concertmaestrul
4. Tonhalle Zurich, alături de Corul Filarmonicii George Enescu – Simfonia 2, Gustav Mahler
Prestația corului alături de Tonhalle a fost excelentă
5. WDR Koln – Salome, Richard Strauss
Atât soliștii cât si orchestra au trăit la maxim povestea
6. Orchestra Nationala Radio – Lady Macbeth din Mtsensk, Dmitri Șostakovici
Una din cele mai bune prestații ale ONR
7. Gustav Mahler Jugendorchester – Simfonia 9, Anton Bruckner
O maturitate muzicală rar întâlnită la o orchestra de tineret
8. Philharmonia Orchestra – Pasărea de Foc, Igor Stravinski
Dansul infernal a fost cu ADEVARAT infernal
9. Orchestra Romana de Tineret – Simfonia 9, Ludwig van Beethoven
Alegeri neobișnuite de tempo, dar interesante
10. Filarmonica Cehă – Dansurile Simfonice, Sergei Rahmaninov
Contrast foarte bun între cele 3 părți
Alexandru Negrescu, Lect. dr., POLITEHNICA București
- ORCHESTRA DE TINERET GUSTAV MAHLER, ORCHESTRA ROMÂNĂ DE TINERET, MANFRED HONECK (dirijor), Piotr Ilici Ceaikovski – Simfonia nr. 5 – energie, eleganță
- ORCHESTRA ACADEMIEI NAȚIONALE SANTA CECILIA, DANIEL HARDING (dirijor), SEONG-JIN CHO (pian) – Ludwig van Beethoven Concertul nr. 1 în do major pentru pian și orchestra – delicatețe
- ORCHESTRA DE TINERET GUSTAV MAHLER, ORCHESTRA ROMÂNĂ DE TINERET, MANFRED HONECK (dirijor) – Anton Bruckner Simfonia nr. 9 în re minor – construcție, precizie
- ORCHESTRA FILARMONICĂ CEHĂ, PETR POPELKA (dirijor) – Serghei Rahmaninov, Dansuri simfonice op. 45 – suflători
- ORCHESTRA FILARMONICII REGALE DIN LONDRA, VASILY PETRENKO (dirijor), BRUCE LIU (pian) – Serghei Rahmaninov, Rapsodia pe o temă de Paganini – profunzime
- BUDAPEST FESTIVAL ORCHESTRA, IVÁN FISCHER (dirijor) – Béla Bartók, Mandarinul miraculos – dans, inovație
- PHILHARMONIA ORCHESTRA, SANTTU-MATIAS ROUVALI (dirijor), ANDREI IONIȚĂ (violoncel) – Dmitri Șostakovici, Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestra – nerv, top
- ORCHESTRA SIMFONICĂ RADIO DIN FRANKFURT, ALAIN ALTINOGLU (dirijor), GAUTIER CAPUÇON (violoncel) – Elgar, Concertul în mi minor pentru violoncel și orchestra – aristocrat
- TONHALLE-ORCHESTER ZÜRICH, PAAVO JÄRVI (dirijor) – Serghei Rahmaninov, Simfonia nr. 2 în mi minor – vitalitate
- ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO, GIANCARLO GUERRERO (dirijor) – Dmitri Șostakovici, Lady Macbeth din Mțensk – viața cotidiană
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Andrada Pavel, Petrică Tănase, Andrei Gîndac)
