Săptămâna a doua a debutat groaznic. Perimetre de carosabil închise fără nicio noimă, fără nicio avertizare prealabilă, oraș blocat. N-am înțeles, de ce, dacă tot era închisă Calea Victoriei, nu s-au folosit de ea pentru concursul de biciclete? N-am văzut niciuna! Chiar mă gândeam că în nordul capitalei era blocaj creat de un miting aviatic, dacă, Doamne ferește!, se întâmpla ceva, bucureștenii n-aveau pe unde fugi. Îmi dorisem să ajung la concertul de la Auditorium al violoncelistului Valentin Răduțiu, dar m-am consolat că alții au pierdut și concertul următor (sic!).
Am mers mai departe. Sinfonia Varsovia este o orchestră recunoscută pe plan internațional, nu numai datorită nenumăratelor înregistrări, dar și numeroaselor turnee. În concertul de la Sala Radio, compoziția enesciană prezentată a fost Vox Maris op 31, interpretată împreună cu Corul Academic Radio, tenorul George Vîrban, este o lucrare cu semnificație, pentru că a fost prezentată în premieră de Orchestra Simfonică Radio, acum, parte integrantă din istoria sa și sigur a Corului. Restul programului a fost polonez. Probabil, prima și singura interpretare din festival a unei lucrări de Chopin, Concertul nr. 1 în mi minor pentru pian și orchestră op. 11 în interpretarea delicată și plină de sensibilitate a pianistului Rafał Blechacz, care ne-a adus aminte de ce îl iubim pe Chopin. Încă de la deschiderea programului cu opusul Grażynei Bacewicz, Overture, am simțit puterea unei orchestre închegate, cu un sound plin și sub bagheta dirijoarei Marta Gardolińska n-a durat mult să cucerească publicul. Iar din program nu putea lipsi Wojciech Kilar, Krzesany, compozitorul coloanei sonore a filmului Dracula (1992), regizat de Francis Ford Coppola. O compoziție plină de dinamism, inspirată de energia dansurilor populare. (4 din 5 stele).
În festival, orchestrele de cameră din Elveția sunt o prezență constantă. Sunt impresionant de bune. Orchestra de Cameră din Lausanne nu face excepție. Anul acesta, la Ateneu, solistul și dirijorul ei a fost violonistul Renaud Capuçon. De multe ediții, prezența sa ne încântă. Concert pentru vioară și orchestră în re minor WoO 23 de Robert Schumann care a devenit pentru Capuçon o partitură semnătură, fiind unul din promotorii ei. Virtuozitatea sa și-a găsit în mișcările concertului un partener perfect subliniindu-și reciproc valorile. Impetuozitate, lirism, melodicitate, bucurie. Johannes Brahms Serenada nr. 2 în la major op. 16, în partea a doua. Dar o continuare a stării construite în prima parte. Un opus fără densitatea texturilor sale simfonice arhicunoscute. Afară era cald și aveam nevoie de această delicioasă limonadă muzicală. Cum am spus o orchestră care sună superb, strălucitor. A doua zi, alături de maestru, a urcat pe scenă deja mai vechea noastră cunoștință Hyeonjeong Lee, care alături de unul din eroii săi, a interpretat Bach Concert în re minor pentru două viori și orchestră BWV 104. E fascinant să asculți și să și vezi această susținere între generații. Laureata Concursului „George Enescu” a interpretat solist Enescu Aria și Scherzino pentru vioară și orchestră. Am reîntâlnit acea atingere ușoară și naturală a corzilor, pe care o simțisem în concurs. A urmat Beethoven Simfonia nr. 4 în si bemol major op. 60. Mai rar cântată, este un soft Beethoven, dar foarte potrivită pentru întregul concept al concertelor OCL. Interpretarea a avut multe „arome”, rafinamente și irizații. (4 din 5 stele).
Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, dirijată de Daniel Harding, ultimul concert din seria lor, de la Sala Palatului, am să spun din start că a fost dezamăgitor față de amintirile cu această orchestră, nu că s-a produs vreun incident. Beethoven Concertul nr. 1 în do major pentru pian și orchestră op. 15 interpretat de, deja, starul Seong-Jin Cho a început să capete culoare de-abia din a doua mișcare, când, probabil, Jin-Cho și-a depășit propriul control tehnic și s-a lăsat dus de suflarea unei săli plină cu mii de oameni. Bucuroasă când în program am citit că va fi Brahms, Simfonia nr. 2 în re major op. 73. E foarte frumoasă și cromatică simfonia, dar interpretarea a fost, pe alocuri, plată, pe alocuri, plictisitoare, revenind în mișcarea a patra, dar departe de aura pe care o lăsa această superbă orchestră, pentru că măiestria instrumentiștilor este acolo și s-a văzut la bis, salvarea serii, Uvertura Forța Destinului de Giuseppe Verdi (aproape 4 din 5 stele).
Și a venit și bijuteria zilei, concertul marii soprane lituanience Asmik Grigorian. Greu de descris în cuvinte prestațiile sale. Ultima oară, o ascultasem, cu o lună și jumătate înainte, la Londra, în rolul titular din opera Salome de Strauss, cu LSO și Antonio Pappano la pupitru. Niciodată într-un concert de lieduri. Ce pot să spun, aceeași intensitate și gamă largă de registre, strălucitoare și sumbră, exuberantă și lirică. Repertoriul ales, Ceaikovski și Rahmaninov, fiind alt cadou pentru noi, pentru că, nu-i așa, când ați mai auzit de un asemenea playlist la noi? Întâlnirea ne-a oferit și o descoperire. Pianistul Lukas Geniušas care s-a dovedit nu numai un acompaniator de clasă, dar și excelent concertist. 5+ din 5 stele.
Concertul de la Ateneu de luni din seria orchestrei Les Siècles, a făcut parte categoria revelațiilor. În primul la pupitru a fost Franck Ollu. Spuneam în recomandări că, orchestra are această unicitate, interpretează lucrările pe instrumente din epoca respectivă, cam cum fac barochiștii. Programul a fost bazat pe lucrări vocal simfonic, versuri de Stéphane Mallarmé, Boulez Improvizații I și II și Debussy Trei poeme. O voce foarte frumoasă, cea a sopranei Sarah Aristidou, și un acompaniament de clasă au creat emoții unice. Cât privește folosirea instrumentelor din perioadă și îndemânarea muzicienilor au dat rezultate, cel puțin pentru mine. Enescu Suita nr. 1 în do major pentru orchestră op. 9 a fost o revelație, în sensul descoperirii unui sound nou. Ziua următoare, cu Ustina Dubitsky la pupitru și invitat solist, excepționala violonistă Isabelle Faust, regalul sonor a continuat. Beethoven Concertul pentru vioară în re major op. 61, răvășitor de frumos interpretat. Sunând puțin diferit, deoarece, Isabelle folosește o altă cadență, dar exact ceea ce căutam, stiluri noi, experiențe noi, iar orchestra s-a auzit parcă și mai strălucitor.
A urmat Berlioz Simfonia fantastică op. 14. O revărsare de energie și curcubee. 5+ din 5 stele.
Orchestra Simfonică WDR Koln era așteptată, în primul rând, de operatici. În program Richard Strauss Salome op. 54. La pupitru, maestrul Cristian Măcelaru. La Strauss totul e grandios și complicat. Lucrările sale sună de parcă ar fi avut o sută de urechi. Într-o notă trebuie să încapă toate instrumentele. De-asta e și așa de atractiv și misterios. Toate stratificările acelea muzicale te poartă, la propriu, pe alt tărâm. Probabil, e și o chestie fizică, influența hertziană asupra creierului. Și, cu mici excepții de abordări mai geometrice, respectiv, acoperirea vocilor, orchestra și-a făcut datoria. Distribuția a fost la superlativ. Soprana Jennifer Holloway a fost superbă și la capitolul muzical și cel actoricesc. Începuturile sale de mezzo se simt foarte bine în astfel de roluri unde trecerile în registre par naturale și frumoase în același timp. A dat forță și dramatism, făcând cererea sa de tăiere a capului lui Ioan atât de palpabilă și înfricoșătoare. Irod, tatăl Salomeei, a fost interpretat de tenorul Gerhard Siegel. Extraordinar de impresionant, iar dacă nu aveam o Salome atât de puternică, era „primadona” spectacolului. Dicție, voce fermă, energie impresionantă. Iar amintirile pozitive nu se opresc aici, pentru că fiecare rol episodic sau extins și-a atins maximul. Dar cum am spus, sunt doar impresii și stări remanente create de spectacole, nu chiar cronici. 4 ½ din 5 stele.
Odată cu prima seară de Tonhalle-Orchester Zürich pot spune că am simțit că a venit prima mare orchestră. Seara a început cu o Preludiul operei Œdipe de Enescu, pregătind atmosfera pentru cel de-al doilea concert de violoncel, de Șostakovici. Pe primul îl cântase Andrei Ioniță, săptămâna trecută. Alisa Weilerstein este o violoncelistă de mare clasă. Concertul nr. 2 nu este chiar hit ca unu, dar cred că poate deveni mult mai semnificativ în contextul orchestral, are dialoguri mai variate și colorate, iar pentru solist, poate fi mai elocvent pentru măiestria sa, pentru că nu numai tehnica mai contează, sunt mai multe calități pe care trebuie să le dețină muzicianul. Iar Alisa a dovedit că le are, iar rezultatul a fost magnific, evident, având în spate acest geniu al dirijatului care este Paavo Järvi. Rahmaninov Simfonia nr. 2 în mi minor op. 27. De ce am spus prima mare? Pentru că, la acest nivel, toate orchestrele au instrumentiști de elită, este doar dirijorul care face diferența, care te va duce sau nu dincolo de realitate. Momentele acelea de uitare, cum zic eu, uiți de plata facturilor. Uiți unde ești. Iar când se termină, îți zici, de ce? Melodicitatea care se revarsă peste tine, sunetele acelea cristaline pe care partidele de instrumente le execută de parcă ei inventează notele. Iar la final, sigur, pleci mai romantic. În cazul de față se poate invoca și maiestuozitatea compoziției, dar asta n-a rezolvat niciodată interpretările.
Seara următoare, Gustav Mahler, Simfonia nr. 2 pentru orchestră, soprană, alto și cor mixt în do minor, A învierii. Soliști Anna Lucia Richter, Elsa Benoit, Corul Filarmonicii „George Enescu”. Dramă, contraste, explozii sonore. Paavo Järvi a mizat pe spectaculozitatea lucrării. Pornind de la simfonicitatea primei mișcări și conducând la „volanul” orchestrei o interpretare plină de schimbări emoționale, Järvi lasă spațiu fiecărei partide, fiecărui instrument să îți mângâie auzul, dar în același timp le reunește pe toate să-ți hrănească emoția. Adăugând aici partea vocală excelentă, mai ales, datorată mezzo-sopranei Richter. (5++ din 5 stele).
Ateneu-Orchestra Filarmonicii din Rotterdam, dirijor Lahav Shani, a produs reacții controversate. Shani este un dirijor cu viziune, foarte cotat în mediul muzical, de altfel, este urmașul lui Zubin Mehta la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Israel, cu care a și fost în festival ediția trecută. Abordările sale pot fi orice, dar niciodată plictisitoare. În prima apariție, deschiderea a fost cu Uvertura pentru orchestră op. 23, Cyrano de Bergerac de Johan Wagenaar. Aici am avut primele semne de întrebare pentru că a fost departe de ceea ce ar fi trebuit să aud. N-a fost zgomot, dar, nici ceva straussian cum se presupune că ar fi fost să fie.
Contrastul cu următoarea lucrare, Mozart, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră, mare. Poate și din acest motiv, interpretarea nu prea a mai sunat a Mozart. De-abia din a doua mișcare, lucrurile au început să funcționeze. Și, evident, așteptam a treia lucrare, Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă de Antonín Dvořák. Frumos și bine punctat interpretată. Și aceasta e o simfonie care face doar servicii dirijorilor, și când acesta mai e și Shani, n-are cum să nu te atingă tot fluxul pe care acesta ți-l trimite. Următoarea după amiază, după o interpretare superbă Enescu, Intermezzi pentru instrumente de coarde op. 12, aproape OtherShani, am avut privilegiul să-l avem și pe Lahav Shani pianistul. Concertul nr. 2 în fa major pentru pian și orchestră op. 102 de Dmitri Șostakovici. E o compoziție mai șampanie și cam tot așa a fost spiritul interpretării, păcat că, uneori, pianul era, nu acoperit, că se auzea, dar trimis în fundal.
Simfonia nr. 3 în mi bemol major op. 55, Eroica de Beethoven, punctul forte al programului de la București și pentru că, i se potrivește mânușă stilului său dirijoral. Și, așa ne-a transmis-o și nouă. Energie, coloratură, totuși, mi s-a părut mai puțină dramă. ( 4 ½ din 5 stele)
Sala Palatului, Orchestra Filarmonică Cehă și dirijorul Petr Popelka au fost producătorii unora din acele de pomină. Deschiderea anunțată a primei seri cu Enescu Simfonia nr. 4 în mi minor (finalizată postum de Pascal Bentoiu), a cam alungat mușterii. Am și senzația că s-au simțit dezamăgiți, pe bună dreptate. Închipuiți-vă la concertele cu Dvořák din Cehia, să fie sala așa!!!? Calcul greșit. Ei s-au gândit că ne fac o mare onoare. Și a fost. În momentul când au început să interpreteze simfonia, s-a produs ceva miraculos, timpul s-a oprit. Atât de profund, cu reflexii de culori descompuse, cu străluciri diamantice negre și transparente, fabulos. Orchestra are niște muzicieni foarte buni care au redat cu rafinament pasajele solistice, au dozat perfect ansamblurile. O revelație. Dansuri simfonice op. 45 de Rahmaninov n-aveau cum să nu fie super, chiar și bisul. A doua seară a fost integrală Antonín Dvořák. Sau o demonstrație de cum poți „muri” de mâna muzicii. Violoncelistul Kian Soltani nu a deschis cu Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104, ci a sfâșiat. Violoncelul, în general te sfâșie, acum, a fost altceva. Ți se schimba pulsul, bătăile inimii. Nici măcar la bis nu ne-a dat un respiro. „Let me walk alone in my dreams”. A urmat Simfonia nr. 6 în re major op. 60. Norocul nostru a fost că e că puțin mai simfonică, că, altfel, chiar plecam pe targă cu toții. Plină de ghirlande sonore pe care muzicienii le-au dus la un alt nivel. Nici nu ai cuvinte în astfel de situații. (5+++ din 5 stele).
Ateneu-Academia Bizantină și Purcell Choir, dirijor, clavecin și sufletul ansamblului Ottavio Dantone. Nu e mai puțin adevărat că, dacă spui Academia Bizantină poți închide discuția. Prestigiul și calitatea acestor muzicieni sunt atât de mari că, pur și simplu, nu greșești niciodată alegând spectacolele lor. Cu Il trionfo della fama, de Francesco Bartolomeo Conti, singurul regret a fost că opera era într-un act. Contratenorul Miximiliano Danta, ajuns pe ultima sută de metri, a fost impresionant. Iar restul distribuției strălucitoare cum se știa deja. Contraalto Benedetta Mazzucato, mezzo Sophie Rennert, tenor Martin Vanberg, bariton Riccardo Novaro. Acestea sunt nopțile când te duci acasă încărcat de adrenalină și nu poți adormi. (5+ din 5 stele).
Ateneu – Orchestra de Cameră din Basel, dirijor Pierre Bleuse. Iarăși, o demonstrație de excelență artistică, chiar de la deschidere cu interpretarea Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente op. 33 de George Enescu. Uneori te gândești ce cusur să le găsești că nu au? Solistă a fost o altă extraordinară violoncelistă, Sol Gabetta. Cum remarcam chiar din ianuarie, când s-a lansat programul, lista de violonceliști e atât de bine reprezentată, încât, am crezut că e o idee de, cumva, instrumentul în focus festival, ceva, violoncelul. Să fie, norocoși noi. Și cu o super tratație, Édouard Lalo cu Concertul în re minor pentru violoncel și orchestră. Concertul este ca ea. Emană multă căldură, energie, cu o indiscutabilă tehnică cu care a făcut pasajele de virtuozitate ale cadenzei mai jucăușe. Ești rapid acaparat și purtat în mrejele sale, și cu ținuta de scenă, parcă era o viziune, o sirenă. A urmat Simfonia nr. 7 în la major op. 92, Beethoven. O interpretare de blockbuster. Simțeai tot dinamismul, sunetul frumos și plin te înconjura, distanțele în allegro parcurse fără distorsiuni, în continuitate, o melodicitate curată fără să submineze forța. (5+ din 5 stele).
Îndemnul meu rămâne același. Orice concert face mai mult decât orice medicament. Cât mai există pe stoc!
(Credit foto: Cristian Tănase, Cătălina Filip, Andrei Gândac)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
