Acum vreo doi ani, chiar pe vremea asta, apărea știrea că tenorul va prelua directoratul festivalului de la Erl, începând din acest sezon. A fost ales dintre 43 de candidați! Spectaculos, dar și puțin înfricoșător pentru fani, fiindcă, e clar, toți consideră că el ne-a fost dat pentru a ne încânta cu vocea sa unică, dar dacă urma să fie ocupat cu un festival?
Ei, bine, frica s-a dovedit de prisos. Le-a făcut excelent pe amândouă. Până la urmă, festivalul are o echipă de profesioniști. Iar maestrul a încântat audiența chiar în săptămâna de după încheierea festivalului, la Salzburg, în recital cu soprana Diana Damrau.
Erl este o comunitate cu 1600 de locuitori. Un sat. Pentru cei ca mine, prima dată în acest loc, este un mic șoc. Localitatea este situată chiar la granița cu Germania, Oberaudorf, unde m-am și cazat, pe malul rîului Inn. Întreaga zonă este feerică. Verdele și nuanțele sale sunt cele care te domină. Cât vezi cu ochii. Auzi tălăngile văcuțelor, fornăitul cailor, un tablou bucolic perfect. Și, dintr-o dată, dintr-un lan de porumb, parcă apare un OZN. Este noua sală de festival (2012), în jur de 750 de locuri, construită lângă vechea sală, „Casa patimilor” (1959). În 1997, dirijorul și compozitorul Gustav Kuhn a fondat festivalul actual. Dacă cineva se întreabă cum funcționează un festival in the middle of nowhere, vă pot confirma că excelent. De oriunde te-ai caza există transport gratuit la sală. Personal, îmi alesesem un hotel în Oberaudorf astfel încât să ajung pe jos, vreo 30 de minute, peisajul fiind ca o simfonie, doar că ploaia m-a obligat să folosesc și naveta.
Sala este o bijuterie arhitectonică, însă, mai important, este una acustică. Audiția este atât de curată și cristalină că, practic, aproape, capeți o nouă dimensiune a sunetului. Performanță obținută atât prin modularea pereților cât și prin poziționarea auditoriumului. Construit într-o pantă mare, practic, niciun sunet nu ți-e obturat de scaunul din față, logic, nici vederea, iar, poziționarea rândurilor, cel puțin pare, mai avansată ca aceleași numere de rânduri din sălile clasice.
Verdi până la capăt
Finalul Festivalului a prezentat „La trilogia popolare”, Rigoletto, Il Trovatore, La Traviata, în ordinea în care au fost compuse. Sunt operele care l-au salvat de problemele financiare și l-au făcut faimos. Nu chiar atât de ușor precum sună, dar i-au schimbat cursul vieții. Au fost prezentate în varianta semi-concertantă. O oportunitate pentru soliști să-și etaleze talentul actoricesc într-o demonstrație cu adevărat de forță.
Rigoletto este inspirată de piesa lui Victor Hugo, Le Roi s’amuse, doar că, considerată complet imorală, de-atunci, fiindcă prezenta un monarh în ipostaza de seducător și libertin, cenzorii (sic!) l-au obligat pe Verdi să facă modificări. A mutat acțiunea și a schimbat personajul cu un oarecare duce la curtea căruia are loc acțiunea. După ce a fost auzită celebra arie de tenor „La donna è mobile”, restul a devenit istorie. Il trovatore este inspirată de piesa lui Antonio García Gutiérrez, El trovador. O operă pe care Verdi a trebuit să o termine fără sprijinul lui Salvadore Cammarano, poetul născut pentru operă, libretistul său de încredere. Totuși, acesta a vegheat de sus și i-a dat puterea să compună una dintre cele mai frumoase și muzicale partituri scrise vreodată. Un istoric muzical zicea că nici Verdi însuși nu ar mai fi fost în stare să creeze a doua oară o așa perfecțiune.
La traviata, probabil, cea mai populară operă, nu numai din creația verdiană, ci din toată zestrea operatică a lumii. Și chiar dacă premiera de la La Fenice (Veneția) n-a fost chiar ceea ce și-ar fi dorit, nimic nu s-a putut opune ca opera să nu devină un simbol al lumii, ca Everestul. Nici nu știi cine cui a împrumutat mai multă faimă. Verdi lui Alexandru Dumas, fiul sau invers.
Prima impresie, în acest templu al sunetului, o face, firesc, orchestra și corul Festivalului. Dirijate pentru cele trei spectacole de Asher Fisch. Impresionante și emoționante, un dramatism plecând din fiecare instrument și voce. N-am niciun un dubiu că ajută acustica, dar să fim serioși, fără niște muzicieni care să simtă ceea ce interpretează, sala ar fi ca toate celelalte. Cu o comunicare bună cu soliștii, doar două, trei acoperiri scăpate, operele lui Verdi și-au primit strălucirea și culorile iradiante din pensulele acustice ale acestor artiști.
Fiecare seară a avut magia sa. Muzica, artiștii, descoperirile personale, au contribuit la o stare de bine, euforică chiar.
Rigoletto a beneficiat de două nume mari în rolurile principale, baritonul Luca Salsi și tenorul Iván Ayón Rivas. Voci mari, de forță, am avut la un moment dat senzația că se iau, într-un fel, la întrecere. Desigur, experiența, atingerea unui apogeu vocal și faptul că în public erau mulți italieni l-au stimulat pe Salsi, care a dominat scena cu prezența, cu o abundență vocală, o frazare de manual, teatralitate ca pentru o producție înscenată, și un inevitabil bis al superhitului „Vendetta”. Moment care, recunosc, nu a fost chiar pe gustul meu. Rivas este însă fenomenal. Nu numai tonul, ci și acea ușurință pe volum, sunt impresionante. Soprana Julia Muzychenko, Gilda, a aruncat scântei în înalte, dar cred că pentru un rol verdian mai sunt registre de acoperit. Descoperirea serii a fost mezzosoprana Deniz Uzun în rolul Maddalenei. Voce mare, impunătoare, sound curat de mezzo. Toată distribuția a radiat.
Il trovatore, pentru mine, a fost no 1 ca interpretare. Există mai mulți factori. Pe partea de orchestrație, acompaniament coral, lucrurile sunt clare, le-am definit. Excelență. Pentru această operă, se adaugă, în ceea ce mă privește, și linia melodică mai apropiată de stilurile mele preferate, dar și faptul că interpretările actoricești au avut mai puțin show off, și mai multă consistență și profunzime, și, cumva, chimia timbrală a funcționat perfect, chiar a ieșit formula. Prezint surprizele mele mai întâi. Pentru Conte di Luna am avut un fel de bariton ideal-Mattia Olivieri. Maturitate, volume, înalte, prezență expresivă cu exact acel tip de noblețe perfidă. Azucena-Elisabeth DeShong, o mezzo incredibilă. Muzicalitate, multe modulații în registrele vocale, calitate în interpretarea scenică, pe scurt, o încântare. Și desigur plusul dat întregului. Pierro Pretti – Manrico este un tenor de mare subtilitate interpretativă, cu puțină asprime vocală, dar multă strălucire și culoare în înalte. Pretty Yende în rolul Leonorei, deși s-a anunțat că e debut în rol, nu am simțit nimic de felul acesta, parcă îl cântase de când lumea. Nicole Chirka, Ines și Josip Švagelj, Ruiz, în două roluri mici au avut interpretări memorabile. Ingrediente care dau gust.
La Traviata, eterna, a dovedit încă odată că are forța de a închide festivalul în trombă. Rosa Feola, în rolul Violettei, a fost în mare formă, adăugând unei coloraturi de clasă și o gestică teatrală foarte convingătoare, culminând cu „Addio, del passato”, unde își expune toată fragilitatea. Alfredo, surpriza, tenorul Kang Wang a arestat publicul de la „Un di, felice, eterea”. Interpretarea sa maiestuoasă cu irizații în înalte și căldură baritonală în medii cred că i-a pus numele pe agendele multor operatici. Trio-ul feminin, în frunte cu Feola, a excelat. În aceeași notă de mezzo extraordinară a fost Deniz Uzun în rolul Florei Bervoix, iar în rolul Anninei, Xenia Puskarz Thomas a fost convingătoare. Cu siguranța și știința rolului Luca Salsi l-a interpretat pe Giorgio Germont. Lukas Enoch Lemcke în rolul Marchizului d’Obigny, Josep Švagelj în rolul Gastone și Andrew Hamilton în rolul Baronului Dauphol au întregit o distribuție entuziasmantă, o interpretare pe care, în final, nici n-ai mai perceput-o că a fost cântată în variantă concertistică.
„Vai, ce voce frumoasă, păcat că rolurile de bași sunt, în general, scurte și episodice”
Îmi spunea vecina de loc, în pauza de la Il trovatore, citind din program despre Alexander Köpeczi. Adevărul e că provoacă această reacție de la prima ascultare, am simțit-o pe pielea mea acum câțiva ani.
O interpretare gravă, profundă, un timbru distinct, tonalități calde sau întunecate, o tehnică vocală desăvârșită, la care se adaugă interpretarea scenică ce dovedește, odată în plus, înțelegerea și asumarea conștientă a personajului.
În Rigoletto a l-a interpretat pe Sparafucile. Efectiv, am simțit că vibrează scaunul sub mine, severitatea și întunecimea din voce te împietreau ca în filmele cu suspans. Și în condițiile de acustică speciale, senzațiile au fost amplificate. Vibra aerul.
A doua seară, în Il Trovatore, a fost Ferrando. Opera se deschide chiar cu aria lui Ferrando „All’erta! All’erta!”. De obicei, dacă deschiderea, prima impresie, nu e percutantă, nu reușește să te introducă în atmosferă, practic, cam totul e ratat. Dar. A fost ceva ireal. Vocea sa a săgetat, venea de pretutindeni. În jurul meu, toți rămăseseră cu gurile căscate. Impresia a fost atât de puternică, încât la pauză, când s-a aflat că sunt româncă ca el, am devenit un fel de VIP (sic!). O interpretare tulburătoare. Rolul este ceva mai substanțial ca lungime, iar deja intrările sale erau așteptate. Prezență scenică impunătoare și multă, multă calitate. A fost aplaudat la fel ca și colegii săi din rolurile principale.
Și aici, dar și în celelalte spectacole, am apreciat că Jonas Kaufmann a avut o viziune managerială. Am observat că n-a adoptat tactica destul de larg răspândită, din păcate, a rolurile secundare sacrificate. Prin urmare, a ales super artiști, iar interpretul fiecărui rolișor și-a lăsat amprenta. Și a fost foarte bine pentru tot ansamblul.
Și în sfârșit, în La Traviata, în rolul Doctorului Grenvil vocea sa a emanat atâta căldură și empatie că îți venea să te duci să îi ceri programare.
Programul evenimentelor este foarte incitant și pentru audiofili această sală e un loc unic. Evident, sunt programe tot timpul anului. Informații aici.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto principală: TirolerFestspieleErl/Scheffold Media)
