INTERVIU | Cristian Zeciu, fondatorul „Prăvăliei cu cărţi”, cea mai cunoscută librărie din Constanţa: „Creșterea TVA-ului este încă un mic cui în coșciugul în care au băgat cartea”

Data:

Cristian ZECIU dezvoltă, de 35 de ani, o afacere cu cărţi, în Constanţa. „Prăvălia cu cărţi” nu s-a aflat, însă, întotdeauna în centrul oraşului, pe Ştefan cel Mare. Povestea celei mai cunoscute librării din Constanţa a început în 1990, în şopronul din chirpici şi podea din pământ al bunicilor lui Cristian Zeciu. Acolo a început acesta să vândă cărţi, după ce, ajuns întâmplător la un târg de carte organizat într-un hotel din Neptun, târg la care participau şi Ana Blandiana şi Gabriel Liiceanu, i-a spus lui Liiceanu că ar vrea să înceapă să vândă, la Constanţa, cărţi de la Editura Humanitas.

Am vorbit, în acest interviu cu Cristian Zeciu, despre cum s-a schimbat ideea de librărie, în România, în ultimii 35 de ani, despre cum ne afectează faptul că nu există o strategie naţională reală, articulată care să încurajeze consumul de carte, despre piaţa de carte, dar şi despre ce efecte va avea majorarea TVA-ului pentru cărţi de la 5% la 11%.

Ada CODĂU: Cum s-a născut Prăvălia cu Cărți”? Care este povestea celei mai cunoscute – astăzi – librării din Constanța?

Cristian ZECIU: Dacă e să o luăm cronologic, anul acesta, în decembrie, se vor face 35 de ani de când s-a născut ideea, de când a apărut cartea în zona mea și eu în zona cărții. Nu a fost un target, să zic băi, asta vreau să fac. Era acum 35 de ani, când toți eram într-un haos din toate direcțiile, nu știam pe ce lume suntem. Era expresia aceea, care se tot vehicula la un moment dat, anume că suntem precum niște câini care au scăpat din lesă și nu știu în ce direcție s-o ia și rămân în proximitatea lesei sau a lanțului. A fost un impuls. Aveam 20 de ani, nu mă ducea capul prea mult și m-am dus către ceea ce îmi era mie cunoscut și îmi plăcea: cartea. Era și o furie fantastică pentru că începuseră din primele luni de după Revoluție să apară tot felul de titluri. Doamne, în ce hal puteau să arate, pe ce hârtie nenorocită erau imprimate, dar pe nimeni nu interesa. Interesa că exista ceva de citit. Și totul s-a aliniat, cum zice lumea acum, că trebuie să ai un mindset, dar la momentul ăla nu știam. Acum trebuie să proiectezi, să manifești (n.r. râde). Am manifestat și, în vara lui 90, am ieșit la o plimbare prin Neptun. Ţin minte că-și cumpărase fratele meu o motocicletă și am zis să facem probă. Și ne-am dus cu motocicleta Mobra spre sudul litoralului și, când am ajuns în Neptun, am văzut nişte anunțuri pe stâlpi că la hotelul X există un târg de carte. Părea o chestie inedită și m-am dus acolo. Țin minte și acum, erau cărțile puse pe jos, nu erau puse pe mese.  Târgul arăta așa cum arătau târgurile de țoale aduse din Turcia. Era foarte straniu. Erau mulți oameni care stăteau aplecați și răsfoiau cărțile și singura editură prezentă era Humanitas.

În mijlocul sălii erau Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu și Octavian Paler. A fost un șoc vizual fantastic să vezi trei personalități pe care le vedeai doar la televizor. Știu că am rămas câteva minute așa, uitându-mă la ei. Și nu știu cum am avut, așa, un curaj din ăsta de copil tânăr și fără minte. M-am dus la ei, am așteptat să termine ce vorbeau, nu m-am băgat în vorbă. Domnul Liiceanu s-o fi gândit cine e ciudatul ăsta care stă aici, lângă noi. M-a întrebat ce doresc și i-am zis că aș vrea și eu să vând cărțile lor (n.r. ale Editurii Humanitas). M-a introdus la persoana care se ocupa cu distribuția, am bătut palma. Pe vremea aia, lucrurile se făceau în stil gentleman agreement, o chestie pe care am pierdut-o și ca societate, și la nivel personal. Și de acolo am început. Apoi, au început să apară și alte edituri, am început să aduc cărți din ce în ce mai multe.

A început afacerea cu cărţi în şopronul bunicilor, un spaţiu din chirpici

A. C.: Și cum le vindeaţi, în ce regim? Aveaţi deja librăria?

C. Z.: La momentul respectiv, bunicii mei aveau un șopron dărăpănat din chirpici și i-am întrebat dacă mi-l dau mie. Era undeva pe o străduță pierdută pe aici, prin Constanța, pe Ştefan Mihăileanu, pe lângă Biserica Constantin și Elena. Am încropit acolo o ușă vai de capul ei, că şopronul n-avea ușă la stradă, şi niște rafturi din ce lemn am găsit prin pod. Acum, când văd imagini de la acel spațiu, mă apucă groaza, era cu pământ pe jos, deci arăta ca vai de capul lui. Dar era un loc în care cărțile veneau foarte repede. Mai exista încă – la momentul respectiv – Librăria Eminescu, în Constanța, dar acolo ajungeau mai greu cărțile. Eu mă duceam de 2-3 ori pe săptămână cu râia mea de Dacie să aduc cărți, umblam din depozit în depozit, din editură în editură. Bine, lucrul ăsta l-am făcut zeci de ani. Mai bine de 20 de ani l-am făcut, până când au început să apară curierii, care la început erau prohibitiv de scumpi.

Revenind, aduceam cărți și vorba s-a dus. Am mărit şopronul ăla de la 6 metri pătrați la 9 metri pătrați, după care, prin 1994, am găsit un spațiu de 15 metri pătrați mai în centru, vizavi de Biblioteca Județeană. După aceea, acolo unde aveam spațiul, s-a mai eliberat o bucățică și, de la 15 metri pătrați, am ajuns la 30 de metri pătrați și mi se părea că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Apoi, lucrurile au mers în mod organic, pentru că cererea de carte a avut o anumită constanță în orașul nostru, după care, analizând acum, la distanță mare în timp, vârful a fost atins undeva prin ’97-’98. Din momentul acela s-a intrat pe declin la nivel național, nu la nivel de oraș. Noi poate avem senzația că se citește mult în România, dar adevărul e că se citește foarte puțin. Avem cea mai mică piață de carte din Uniunea Europeană, undeva la vreo 60 și ceva de milioane de euro pe an. Unii spun că ajunge la vreo 80 de milioane de euro, dar cu tot cu cartea didactică. Ungaria, care are jumătate din populația noastră, se duce undeva spre 300 de milioane de euro. Polonia se duce la 1 miliard și ceva, iar țări precum Franța, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie se duc la 6-7 miliarde de euro pe an. Adică noi nu existăm ca piață de carte.

Citește și: „O țară mai bogată și mai respectată”?: miturile ceaușiste, înfloritoare în 2025. Concluzii după prezentarea sondajului INSCOP „Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei”

A. C.: De câți ani este „Prăvălia cu cărţi” aici, în centrul Constanţei, pe Ștefan cel Mare?

C. Z.: În 2012 am deschis aici, unde e un spațiu mai mare. Multă lume ne spunea Librăria Humanitas, pentru că aveam cărți preponderent de la Editura Humanitas. Alții ne ziceau Librăria Polirom, pentru că aveam foarte multă carte de la Polirom, era perioada în care Polirom scotea foarte multă carte universitară, didactică. Noi tot timpul i-am zis Prăvălia cu Cărți, dar degeaba spuneam noi Prăvălia cu Cărți, că până n-am ajuns aici, în centru, nu ni s-a spus așa. Însă nici nu ne-am străduit să introducem în mentalul colectiv ideea asta, adică nu ne interesa. Pe noi ne interesa ca oamenii să știe că există un loc în care se găsesc cărți, în care sunt ajutați, dacă nu avem titlul respectiv, în care, dacă vin, știu că găsesc o paletă largă de cărţi.

„Dacă nu ai peste 80% carte, nu mai ești librărie, eşti un spațiu comercial”

A.C.: Cine își mai dorește astăzi să devină librar? Cum arată echipa de la Prăvălia cu Cărți?

C. Z.: Putem spune, deja, că ideea, conceptul de librărie fizică e ceva anacronic, cum sunt vechile meserii de cizmar, tâmplar, ceasornicar. Adică oamenii s-au obișnuit pe consum rapid, apelează la librării online și trebuie să ai o anumită structură să îți placă să lucrezi într-o librărie. În România, în momentul de faţă, nu sunt mai mult de patru, cinci librării independente. Restul sunt rețele, care se numesc generic librării, dar care, de fapt, nu sunt librării, sunt spații în care se vând și cărți. Pe lângă ceea ce se vinde acolo, undeva la 20% din cifra lor sunt cărțile, restul sunt cadouri, nu contează că e vin sau vinil, că e o cană sau un ceai, sunt alte lucruri, nu sunt cărți. De curând, celebra librărie La Două Bufnițe din Timișoara s-a închis tocmai pentru că și ei, ca și noi, mergeau doar pe ideea de carte sau peste 90% carte. Dacă nu ai peste 80% carte, nu mai ești librărie, eşti un spațiu comercial. Din ce în ce mai puțin oameni vin să se angajeze ca librari. Sunt oameni cărora chiar le place ideea de carte. În momentul de față, din echipa noastră, jumătate sunt din vechea gardă, oameni care sunt cu noi de 20 şi ceva de ani. Eu am fost singur în primii 14 ani. Pe urmă, a mai venit un coleg, la vreo trei ani, a apărut încă unul. Ulterior, a venit şi soţia unui coleg. Deci noi suntem cei mai vechi. Iar acum mai vin studenți. Unii dintre ei rămân mai mult timp, alții, mai puțin.

A. C.: Cum definiţi o librărie în general şi librăria dumneavoastră în mod special? Este un spaţiu exclusiv cultural, e un spaţiu al dialogului social, un loc în care cultura şi dialogul social se întrepătrund?

C. Z.: Librăria fost un spațiu de dialog social atunci când oamenii încă vorbeau între ei. Foarte multe lucruri pe care eu şi colegii mei din vechea gardă le știm acum sunt lucruri învățate de la oamenii care intrau în librărie, care vorbeau cu noi, care împărtășeau ceea ce au citit, care aveau și stăpâneau arta dialogului, care înțelegeau că nu tot timpul trebuie să fim toți de aceeași părere. Sincer, le ducem dorul. Îmi aduc aminte de domnul profesor Cojocaru, de engleză, de la Liceul Ovidius, care de fiecare dată când venea la noi venea cu o pildă, cu o învățătură, cu o snoavă, o amintire, o poveste.

La un moment dat, a fost o chestie foarte interesantă, o întâmplare care ne-a emoţionat pe toți cei care am fost de față. Au intrat doi domni în vârstă, oameni la 80 și ceva de ani, spre 90 chiar. Elegant îmbrăcați. Nu se cunoşteau. La un moment dat, au intrat în vorbă și au constatat că au făcut aceeași școală militară, la sfârșitul anilor ’30, la Berlin, la o distanță de un an unul faţă de celălalt. Care era probabilitatea ca doi oameni din Constanța cu un background istoric similar să se întâlnească la mine în librărie?!? Şi-au dat seama de faptul că au un background similar povestind despre Constanța veche, despre viața pe care o au avut-o, despre locurile în care i-au purtat vremurile.

Lucruri de genul ăsta nu se mai întâmplă din mai multe motive: felul în care este structurată societatea noastră, obiceiurile noastre zilnice, care ne fac să fim foarte izolați. Asta se vede și în librărie, fiindcă percepem ușa librării, în principiu, ca pe un filtru. Nu oricine intră într-o librărie pentru o carte.

Năsuca, mascota „Prăvăliei cu cărți”

A. C.: Ce fel de clienţi intră în librăria dumneavoastră? Predomină clienții pe care i-ați fidelizat, cititorii de cursă lungă sau clienții conjuncturali?

C. Z.: Clienți conjuncturali nu prea avem. Sunt oameni care știu că, de cele mai multe ori, la noi găsesc ceea ce caută, sunt oameni care știu că îi putem ajuta, chiar dacă noi nu avem titlul respectiv,  îl putem aduce la comandă, ori îi putem îndrepta către o direcție. Sunt oameni cărora le place mirosul cărții și, slavă Domnului!, încă mai sunt oameni cărora le place să răsfoiască (n. r. paginile cărţilor).

Dar, de-a lungul celor 35 de ani, s-a schimbat foarte mult structura și tipologia clientului. Acum, de exemplu, sunt din ce în ce mai mulți oameni – şi ăsta e un lucru bun – care și-au dat seama de handicapul foarte multor tineri din societate care nu au citit, nu s-au cultivat, şi nu vor ca fiii sau fiicele lor să facă această greşeală. De aceea, în momentul de față, cea mai vândută categorie de cărți e cea pentru copii și tineri. Adulții le cumpără, îşi încurajează copiii să citească, îi lasă să își aleagă singuri cărțile. Singura condiţie e ca aceştia să le citească.

Cred că este un lucru bun, îmi oferă oarecare speranță, pentru că experiența unei cărți începe din momentul în care ți-ai ales-o.

„Pentru oameni din administraţia centrală şi locală ideea de carte și ecosistemul din jurul cărții nu există, nici nu îl înțeleg și nici nu sunt interesaţi să îl înțeleagă”

A. C.: Susţineţi o afacere într-un ecosistem vulnerabil. Recent, librăria independentă La Două Bufniţe din Timişoara s-a închis. În acest context, cât de tare estimaţi că vă va afecta majorarea TVA-ului pentru cărţi de la 5% la 11%?

C. Z.: Din punctul meu de vedere, asta e cea mai mică problemă. Creșterea TVA-ului este încă un mic cui în coșciugul în care au băgat cartea. Lucrul acesta a fost făcut în mod voluntar sau involuntar de toate programele politice şi economice de-a lungul ultimilor 35 de ani, după 1989, ceea ce a dus la distrugerea ideii de carte, de citit și implicit de librărie şi bibliotecă. Pentru că măsura asta afectează inclusiv bibliotecile. Mi-a luat foarte mult timp să realizez lucrul ăsta, dar interacționând cu oameni din administrația centrală şi administrația locală, mi-am dat seama că nu sunt tocmai deschişi şi apropiaţi de conceptul de carte. Asta, pe lângă faptul că pentru ei ideea de carte și ecosistemul din jurul cărții nu există, nici nu îl înțeleg și nici nu sunt interesaţi să îl înțeleagă. Dacă oamenii ăştia, pentru care nu există nicio diferenţă între o carte şi un cartof, s-ar uita la țările civilizate, ar vedea că acolo există chiar și o lege organică. Suntem singura țară din Uniunea Europeană care nu are o lege organică de reglementare a pieței de carte. Legea asta are acolo niște aspecte care asta fac: protejează cartea. Dacă se întreabă de ce să protejezi cartea, ce are cartea deosebit față de orice alt produs, înseamnă că locul lor nu este acolo, sunt doar nişte oameni care au ajuns conjunctural într-un loc de decizie. Dacă totuși sunt deschişi, vor descoperi că o carte este un element foarte important pentru societatea pe care ei o păstoresc, pe care, da, trebuie să o păstorească din punct de vedere economic, administrativ, dar și din punct de vedere al sănătății mentale, al culturii, al educației.

Revenind la întrebare, suntem deja afectați. Chestia cu TVA-ul, am zis, e un cuișor. Toate librăriile, toate editurile din România sunt afectate. Toate bibliotecile.

Citește și: Opera „Œdipe”, de George Enescu, a inaugurat cea de-a 79-a ediție a prestigiosului Festival de la Bregenz, Austria

„Vor face o strategie ca s-o îngroape într-o comisie care va fi în mod sigur compusă din niște indivizi care nu au nicio treabă cu industria cărții, care nu va include în niciun caz editori, librari și profesori”

A. C.: Conform Eurostat, doar 29,5% dintre români au citit o carte în ultimele 12 luni. De ce credeţi că România se află pe ultimele locuri în Uniunea Europeană atunci când vorbim despre consumul de carte?

C. Z.: Pentru că nu există nicio strategie la nivel naţional care să încurajeze consumul de carte, strategie care, în mod normal, ar trebui să aibă mai multe direcții. Am menţionat, deja, lipsa intenţiei de a proteja editurile, librăriile, bibliotecile. Apoi, în sistemul de învăţământ nu se pune în valoare conceptul de gândire critică la copii, nu sunt încurajați în sensul acesta. Ştiu că sunt mulți profesori care încurajează copiii să citească, dar aceştia sunt minoritari, căci acest lucru nu se regăseşte în curricula şcolară, deci nu există o strategie naţională. Or, ca să inversezi trendul, trebuie să începi de undeva și trebuie să ai o strategie. La noi nu există nici măcar ideea de a se gândi la o strategie pentru așa ceva. Iar dacă totuşi există, vor face o strategie ca s-o îngroape într-o comisie care va fi în mod sigur compusă din niște indivizi care nu au nicio treabă cu industria cărții, care nu va include în niciun caz editori, librari și profesori, pentru că va include cine știe ce politician, care trebuie să mănânce, și ăla, o pâine.

A. C.: Care sunt cele mai neașteptate cereri și întrebări pe care le-ați primit de la clienți, de când aţi fondat librăria?

C. Z.: Sunt multe. Am primit, de exemplu, o solicitare de genul: „Caut cartea aia mare, neagră și cu cărbuni în ea”. Era Geografia economică mondială. Mai sunt şi oamenii care, de exemplu, dacă după ce vorbești cu ei și îți dai seama cam ce vor și le recomanzi o carte al cărei titlu sună ciudat se simt jigniți. Am păţit aşa cu „M-am hotărât să devin prost” a lui Martin Page.

„Mergând pe ideea că cea mai bună educație este prin puterea exemplului, consum timpul alocat cititului citind cărți cu copiii mei”

A. C.: Care este relația dumneavoastră personală cu lectura?

C. Z.: Sunt într-o perioadă în care relația mea cu lectura este redusă la a citi enorm cu copiii mei. Sunt patru copii. Mergând pe ideea că cea mai bună educație este prin puterea exemplului, consum timpul alocat cititului citind cărți cu ei, cu rândul, pentru că le citesc cu voce tare și vreau să ajungă să citească și ei şi cu voce tare, pentru că nu-i învață, în școală, cum să citească cu intonație, cum să-și construiască universul din cartea respectivă.

Pe de altă parte, eu sunt, eram fascinat de etimologie, de originea cuvintelor. Tot timpul căutam originea lor. Asta e o chestie care vine din copilărie. Una dintre distracțiile mele și ale prietenului meu, Laurențiu, era, atunci când nu ne duceam pe maidan, când nu ne jucam fotbal sau nu înălțam un zmeu, să stăm la el în curte, pe leagăn, cu DEX-ul în brațe. Eram fascinaţi să găsim cuvinte care ni se păreau ciudate. Numele de familie al lui Laurenţiu este Avram şi ţin minte că atunci am aflat, căutând în dicţionar, că avram este o specie de prun. Pentru noi, etimologia era, aşa, o chestie de Indiana Jones. Lui i-a rămas în continuare. M-am întâlnit cu el, acum vreo 2-3 ani, şi e în continuare fascinat de cuvinte.

Am avut o perioadă, țin minte, când citeam inclusiv la volan pentru că acasă n-aveam timp să mai citesc. Dar acum le citesc copiilor. Recent, de exemplu, am citit Vrăjitorul din Oz.

A. C.: În paralel cu afacerea cu cărţi, de câţiva ani vă concentraţi pe sculptura în lemn, de care sunteţi pasionat. Cum aţi ajuns la această intersecţie?

C. Z.: Nu e neapărat sculptură ce fac. Fac un soi de ebenism. Ebenismul reprezintă realizarea de pieze de mobilier comune – că e masă, că e corp de iluminat, că este dulap sau este noptieră – într-un mod artistic. Eu și fratele meu am fost foarte îndemânatici de mici și când zic asta mă refer la o gamă largă foarte (n.r. de activităţi): de la mecanică până la zidărie. Lui frate-meu, de exemplu, i-a plăcut mecanica. Mie nu mi-a plăcut, că e prea murdară. Am fost nevoit, de-a lungul vieții, să-mi schimb singur piese la mașini și să mă umplu de vaselină. Și am făcut-o. Dar nu mi-a plăcut. În schimb, mi-a plăcut și lemnul şi, la un moment dat, s-au aliniat astrele, în sensul că am avut câțiva bani pe care i-am investit în niște scule minimale de mână. De fapt, aşa am și acum, tot de mână.

Scopul a fost, inițial, acela de a învăța altceva, căci la un moment dat, făcând același lucru zeci de ani, deşi în continuare îţi place ceea ce faci, intervine, ca în cazul meu, sentimentul de neputință. Adică tu te chinui cu industria cărții și vezi că nu primești decât lovituri în tibie. Şi nu cu un pantof, ci cu bucăți de fier se dă în tibie. Și ai sentimentul ăsta că din toate direcțiile vin doar piedici. A fost, deci, ca o supapă, ca un debușeu dorința asta de a face ceva diferit. Inițial, aşa cum spuneam, a fost dorinţa de a învăța, plus ceva terapeutic. A fost o chestie care am simțit că mă ține cu mințile întregi. Pe de altă parte, am structura unui om inconştient, care încearcă lucruri atipice. Unii mi-au spus: băi, eşti nebun, chiar e deosebit ceea ce faci. Eu în continuare am senzaţia că sunt mediocru. Dar vreau să risc și să învăț să fac și altceva Și acum mi-am rafinat experiența și fac doar lucruri foarte migăloase.

La noi, în România, foarte puţin designeri creează efectiv. La noi, designerii de interior au baza de date de la Ikea, Modexpert, Rovere și alte firme de genul ăsta, amestecă mobilierul şi culorile de acolo, creând ceva care pentru clientul român pare wow, dar, de fapt, este o compilație a ceva ce deja există. Sunt foarte rari designerii care chiar creează. Acum, dacă m-ar auzi un designer, mi-ar zice că nu e aşa, clientul este de vină pentru că el îi cere. Da, este adevărat, dar clientul nici nu știe că poate să ceară ceva ce e pentru el. Și până la urmă, dacă vrei să ai clienți care să îţi plătească și să îţi ceară ca tu să fii creativ, trebuie să îi și educi. Pentru că e adevărat, suntem mimetici și, de multe ori, ne dorim ceva ce vedem la alții. Iar faptul că mulți oameni nu își închipuie ceea își doresc mă duce iarăși către ideea de carte: cum poate să aibă imaginație un om care nu citește? Ca să îți poți imagina ceva pentru tine, trebuie să ai un background cât de cât cultural. Să fi citit inclusiv cărți, poate de arhitectură sau de design, să te uiți la ce creează unul sau altul, dacă tot îți faci o casă sau îți mobilezi sau îți amenajezi o casă.

Foto: Cristian Zeciu
Foto: Cristian Zeciu
Foto: Cristian Zeciu

A.C.: Aveţi satisfacţii din lucrul artistic cu lemnul?

C.Z.: Ceea ce fac eu din lemn e un experiment continuu în care risc maxim, merg la nivel de detaliu. Uneori, da, am satisfacţii. Aș zice că în 20% dintre cazuri sunt încântat, mulțumit, satisfăcut de ceea ce fac. Dar alea 20% nu s-ar fi putut face, dacă nu aș fi muncit la restul de de 80% din care să învăț. Chiar zilele trecute am fost la cineva în vizită care mi-a cumpărat un corp de iluminat. Și îi arătam, acum, noul corp de iluminat, făcut la o distanță de vreo 2 ani de cel cumpărat de el. Și când l-a văzut, a fost super încântat. Și i-am zis că dacă n-aș fi făcut-o pe aceea pe care o are el, n-aş fi ajuns să o fac pe aceasta de acum, care i-a plăcut atât de mult.

E o prostie să te gândești că tot ceea ce vedem prezentat de către orice fel de artist – că e pictor sau scriitor sau sculptor – e un rezultat la care a ajuns din prima. Bulgakov a rescris „Maestrul şi Margareta” de 12 ori până când a fost mulţumit. Le-am explicat și copiilor mei că eșecul face parte din viața cotidiană, trebuie să cauți eșecul, fără eșec nu ajungi să fii bun la ceva.

Citește și: Primarii PSD și PNL din Buzău îi cer premierului Ilie Bolojan să continue finanţările pentru proiectele aflate în derulare prin Programul Naţional de Investiţii „Anghel Saligny”

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

(Foto: Ada Codău)

spot_imgspot_img
Ada Codău
Ada Codău
Ada Codău este lector universitar Dr. la specializarea Jurnalism, Universitatea Ovidius din Constanța (UOC). Printre temele sale de interes în cercetare se numără practicile jurnalistice în conținutul de presă scrisă și în mediul digital, fake-news-ul și studiile de gen. Predă la programul de studii masterale „Relații Publice și Dezvoltare Interculturală", din cadrul Facultății de Litere a UOC. De zece ani activează în presa din Constanța. De-a lungul timpului, a publicat texte în revistele „Dilema veche”, „Revista 22” și pe platformele coordonate de Fundația Freedom House România. Este – împreună cu Raluca Petre – evaluator al traducerii în limba română a manualului UNESCO „Jurnalism, fake news și dezinformare” (2021). A publicat mai multe articole ştiinţifice care problematizează, dintr-o perspectivă critică, discursul presei. Din 2024, Ada Codău este membră a European Sociological Association (ESA).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Ultimele știri

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Pentru a fi la curent cu cele mai recente știri, oferte și anunțuri speciale.

Mai multe articole similare
Related

Cum ne amenință Rusia

Ambasadorul Rusiei la București vrea să producă panică, să-i...

Aktual24 | Stenograme din dosarul lui Piedone. Cum a pregătit șeful ANPC controlul „de patru stele” pentru hotelul lui Dan Radu Rușanu

Cristian Popescu Piedone, șeful Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor,...