După cum s–a putut vedea, în ultimele două luni, președintele francez Emanuel Macron și-a modificat radical poziția referitoare la conflictul între Ucraina și Rusia. Această atitudine, antiamericanismul multora dintre francezi și politica Franței în interiorul sau în exteriorul Uniunii Europene își au rădăcinile în mare parte în perioada 1940–1944.
Între 1940 și 1942, Franța a fost divizată în două, zona ocupată și Republica de la Vichy, iar după noiembrie 1942, tot teritoriul metropolitan a fost ocupat de germani (cu excepția unei mici părți în Sud–Est ocupată de Italia).
În iunie 1940, armata franceză, care era considerată cea mai bună din lume la acea dată, a fost infrântă în șase săptămâni.
Ca efect al capitulării, au fost compromise întreaga clasă politică și cea militară.
Franța era practic divizată în două, partea ocupată de trupele germane și cea de sub autoritatea Republicii de la Vichy. Situația era similară celei de la începutul secolului 15, când nordul și vestul erau ocupate de englezi, iar autoritatea regelui francez era în mare parte inexistentă. Nu degeaba simbolul Franței Libere era Crucea De Lorena (provincia natală a Ioanei D`Arc).
Șeful acestei republici–marionetă, mareșalul Philippe Petain, a pozat în salvatorul patriei după dezastrul din iunie 1940. Nu a fost deloc greu, fiind eroul bătăliei de la Verdun. Numai că entuziasmul de la început s–a mai atenuat, când a devenit din ce în ce mai evident faptul că regimul lui Petain era o anexă a Germaniei.
Mareșalul Petain avea în minte ideea unui stat corporatist. Dovadă era în acest sens deviza sa favorită „Travail, famille, patrie” (Muncă, familie, patrie). Nu mai era valabilă Libertate, Egalitate, Fraternitate.
Regimul petainist nu s–a opus deloc deportării evreilor în lagărele germane și a permis francezilor să se înroleze în Wehrmacht și în Waffen SS. Nu s–a opus nici muncii forțate a francezilor în Germania.
Tot mareșalul a încurajat înființarea unor miliții franceze care luptau împotriva Rezistenței alături de germani. Dar și comuniștii francezi au colaborat cu germanii până în iunie 1941.
Cine a salvat Franța atunci și mai târziu a fost generalul Charles de Gaulle. La început, apelul său nu a convins prea multă lume. Era considerat un rebel care nu a ascultat ordinele pe cale ierarhică și nu s–a supus lui Petain. Ei doi au fost prieteni o perioadă.
Mareșelul a fost chiar nașul de botez al fiului cel mare la generalului, amiralul Philippe de Gaulle. Treptat, relațiile între ei s–au răcit, mai ales datorită ideilor inovatoare ale lui De Gaulle în domeniul militar, care au iritat o mare parte a militarilor și politicienilor.
Acesta pleda pentru o armată de profesie și pentru crearea unor unități blindate mobile. Doctrina oficială era cea a defensivei și a Liniei Maginot, care s–au dovedit catastrofale.
La fel ca și Churchill, pe parcursul anilor 30 au fost nevoiți „să traverseze deșertul” din punct de vedere al carierei. În 1940, opinia publică franceză era foarte antibritanică și din cauza unor greșeli ale acestora, cum a fost episodul Mers–El–Kebir. Situația s–a schimbat radical după 7 noiembrie 1942, când în urma debarcării aliate în Africa de Nord, teritoriul Republicii de la Vichy a fost ocupat de germani.
Un mare șoc pentru francezi a fost sabordarea întregii flote militare la Toulon. Până atunci poziția lui de Gaulle era de unic șef al Rezistenței și al guvernului provizoriu în Exil. Deși avea de partea lui sprijinul și prietenia lui Winston Churchill, nu era în grațiile lui Franklin Roosevelt, care înclina spre generalul Henri Giraud. Dar încet–încet, Charles de Gaulle a avut câștig de cauză, mai ales datorită rigidității comportamentale a lui Giraud, foarte apropiată de cea a lui Petain.
Mulți din adepții lui Petain s–au raliat lui Giraud. Unul dintre personajele care au trecut din tabăra lui Giraud în cea a lui De Gaulle a fost celebrul (de mai târziu) Jean Monnet. Comandanții militari americani și Winston Churchill au fost de partea marelui Charles.
Din acastă perioadă a apărut antiamecarismul lui De Gaulle, care nu l–a părăsit până la sfarșitul vieții. Neîncrederea cu care s–a confruntat Charles de Gaulle la început s–a datorat mai ales reticenței publicului în generalii care se implică în politică.
Oarecum suspiciunile erau motivate. Părinții lui De Gaulle erau catolici și monarhiști. Sloganul „Libertate, Egalitate, Fraternitate” l–a enunțat abia în noiembrie 1941.
Probabil datorită educației, generalul a transformat ulterior Franța într–o monarhie prezidențială. După război, l–a grațiat pe Philippe Petain, care a decedat în închisoare, în 1951. Atunci a declarat că „în politică trebuie să știi să te retragi la vreme”. Așa a procedat și el, când a demisionat în 1968.
După terminarea războiului, Charles de Gaulle a mai traversat deșertul încă o dată, de data aceasta din punct de vedere politic, din 1946 până în 1958. Datorită reformei constituționale promovate de el, Franța s–a transformat din republică parlamentară în republică semiprezidențială.
După 1990, Polonia a fost primul stat fost comunist care a adoptat acest model, oarecum din același motiv, eliminarea anarhiei nobiliare din politică. Nu degeaba, unii analiști spun că Franța este de fapt o monarhie prezidențială.
A reușit să pună capăt războiului din Algeria și a susținut independența fostelor colonii franceze, ceea ce l–a expus unor atentate din partea unor foști ofițeri de armată. Bunele lui relații cu cancelarul german Konrad Adenauer, au avut un rol esențial în unificarea europeană și în transformarea celor două țări din inamici în prieteni.
Mult mai complicate au fost relațiile cu SUA și Marea Britanie. Generalul considera că NATO era dominată de cele două puteri anglo–saxone și dorea o paritate strategică. Când i–a fost refuzată această cerință, a retras Franța din structurile nord–atlantice, în 1966.
Ca să afirme independența în politica externă, Franța a fost printre primele state occidentale care au recunoscut China, în 1964. Tot în 1964 a vizitat și URSS. De Gaulle considera că liderii de la Kremlin puneau pe primul plan intesele naționale, mai puțin idologia comunistă.
Mereu spunea Rusia, nu Uniunea Sovietică. Greșeala liderilor sovietici a fost că nu l–au băgat în seamă, considerând Franța o putere de mâna a doua.
Aderarea Marii Britanii la blocul european abia în 1973–1975 a fost determinată de opoziția Franței, care considera că aceasta era calul troian al SUA în Europa. Dar cel mai mare rol al Franței pe plan mondial a fost acela de arbitru al întregii Africi, nu numai al fostelor sale colonii.
Dintre toți președinții francezi care i–au urmat, cel care s–a apropiat cel mai mult de anvergura sa a fost Francois Mitterand. Emanuel Macron vrea să îi copieze pe amândoi în ultima vreme. A spus de curând că vrea ca Rusia să fie înfrântă, nu zdrobită, ceea ce este mult mai acceptabil.
Probabil că președintele francez și–a dat seama că tonul prea conciliant la adresa Rusiei și dorința de pace cu orice preț au efecte contrare. Dar are și un motiv mult mai pragmatic. Rușii îi scot pe francezi din Africa.
Șeful statului francez a vrut să evite implicarea țării sale într–un conflict european. O fi crezut la început că luptă de fapt pentru americani. Dar rezistența ucrainenilor și atrocitățile comise de ruși au determinat o schimbare de atitudine. Pentru mulți francezi, din anumite puncte de vedere, situația seamănă cu perioada 1940–1944.
Odată cu mandatul președintelui Biden, SUA se reîntoarce în Europa. Pentru Franța este foarte utilă o alianță cu americanii și cu britanicii. Ei și polonezii au cele mai puternice armate din UE. Poziția oscilantă a Germaniei și starea forțelor sale armate o pun oarecum în dificultate.
Franța are ocazia să își întărească rolul în politica europeană și mondială, mai ales că Marea Britanie este scoasă momentan din jocul european datorită Brexit. Este neclar dacă va reuși să readucă Franța la statutul de dinainte de 1940.
Rolul esențial al lui Charles de Gaulle în istoria Franței și a Europei este ilustrat de cuvintele spuse de președintele Georges Pompidou când i–a anunțat decesul: „Le général de Gaulle est mort; la France est veuve.” – („Generalul de Gaulle este mort. Franța este văduvă.”)
Din fericire, Emanuel Macron l–a părăsit pe mareșal și îl urmează pe general.
Încheiem cu câteva citate ale Generalului:
- „Cu Churchill m-am certat mult şi amarnic, dar m-am înţeles cu el întotdeauna. Cu Roosvelt nu m-am certat niciodată, dar nu m-am înţeles niciodată cu el.”
- „Este mai bine să iei decizii imperfecte decât să cauți constant decizii perfecte care nu vor veni niciodată.”
- „Patriotismul este atunci când îți iubești mai întâi oamenii. Naționalismul este în primul rând atunci când urăști oameni, alții decât ai tăi.”
- „Confruntat cu criza, omul de caracter se închide în sine. Își impune propriul mod de acțiune, își asumă responsabilitatea pentru ea.”
- „Francezii tind imediat să exagereze din nou criticile atunci când nu mai există niciun pericol.”
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foarte interesant articolul!
Eu știu că De Gaulle a spus despre UE așa, comparativ cu SUA:
„Nu se poate face omletă din ouă fierte, tari”
deci era împotriva unei UE federale, și pentru o UE a națiunilor.
Problema României este – în opinia mea – că stă cu picioarele în două bărci – în UE și parteneriatul strategic cu SUA.
Mi-e frică să nu cadă în apă.
Oarecum asa e, dar UE a fost oscilanta fata de Rusia.
Au fost momente cand Franta si Germania erau pe fata cu Rusia.
Ca sa nu mai vorbim de Ungaria