Iulia Costache a terminat Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, specializarea Grafică şi, ulterior, a urmat un program de studii masterale în Gravură. Iniţial, a creat jucării, dar în urmă cu zece ani a descoperit ceramica. Astăzi, dă viaţă unor obiecte din porţelan extrem de delicate – ceşti, broşe, pandantive – pe care le şi pictează şi care concentrează în ele multă graţie, trimiţând cu gândul la copilărie, libertate, natură, la partea ludică a vieţilor noastre. Am vorbit cu Iulia Costache, în acest interviu, despre cum s-a născut brandul ei, „Căsuţa cu cerdac”, despre statutul artistului în România, despre ce anume o inspiră şi, mai ales, despre toate provocările din devenirea sa artistică de până acum, despre câtă încăpăţânare, creativitate şi rezistenţă i-au trebuit.
Ada CODĂU: Când a început pasiunea ta pentru artă?
Iulia COSTACHE: Cred că în școala primară, pentru că a pornit de la o încurajare a învățătorului meu. Orele de desen erau pentru mine ceva așa… Abia le așteptam! Şi pe cele de lucru manual. Învățătorul a văzut ceva în mine și m-a încurajat în sensul acesta. Îmi plăcea foarte mult (n. r. să desenez) și-mi ieșeau desenele firesc, era ceva fluid, nu făceam eforturi. Am crezut cumva că poate am ceva special, nu știu, m-am gândit că asta este steluța mea, în ideea că fiecare copil are o steluță. Deci treaba asta cu desenul, cu pictura a plecat de acolo, din școala primară. După care ai mei m-au dat la Liceul de Artă din Ploiești, ceea ce pentru mine a fost ceva de vis. Adică chiar o să le fiu recunoscătoare pentru că m-au susținut pe partea asta de artă. Dar principalul om care mi-a dat, așa, un zvâc în sensul ăsta a fost domnul învățător.
A. C.: Îți aduci aminte de vreun desen anume din copilărie?
I. C.: Da, da. Cred că primul wow al meu față de mine a fost legat de un desen după o ilustrație cu Nică la scăldat și Nică fără chiloţi, pitit după o tufă. Am încercat să copiez desenul acela și mi-a ieșit. Mă uitam mine şi la ce mi-a ieșit şi nu-mi venea să cred că am putut să reproduc desenul acela. Şi, atunci, l-am auzit pe învățător spunând că uite, e ceva! Ne dădea teme din acestea: să facem reproduceri după Luchian, cu flori și le făceam tot timpul cu drag, îmi plăceau.
A. C.: De ce ai ales ca nume pentru atelierul tău „Căsuţa cu cerdac”?
I. C.: După facultate, am lucrat o perioadă cu copiii. Ulterior, am renunțat la asta, pentru că simțeam că nu mă mai dezvolt deloc și am zis hai să încep ceva cu ce fac eu, cu ce îmi place să fac și m-am gândit să încep cu confecționarea de jucării, chestii manuale. Apoi, hai să fac un brand, să-i pun un nume și am făcut o listă de nume și până la urmă am ajuns la „Căsuța cu cerdac”, pentru că bunicii mei din partea mamei aveau casă cu cerdac, iar pentru mine este o amintire plăcută și iubită. M-am gândit că este totuși un nume bun pentru niște jucării și este și ceva personal. Îmi aduce aminte de copilărie, de perioada pe care o petreceam acolo, mai ales vara. Era ceva senzațional, aveam o libertate incredibilă.
A. C.: Cine au fost primii clienţi care au achiziţionat o creaţie care poartă semnătura ta?
I. C.: Prietenii, rudele, oamenii apropiați, care vor să te susțină. Dar cred că primii clienți reali au apărut odată ce am avut curajul să ies la târguri, la evenimente, să le expun. Și atunci au venit clienţii. Iniţial, mai încet, dar am învățat mult, mult din mers.
„Ceramica are o plajă foarte largă de dezvoltare. I-am văzut potențialul și mi-a plăcut”
A. C.: Când, cum s-a produs întâlnirea cu ceramica şi de ce ai decis să rămâi pe acest drum?
I. C.: În 2015, am participat la o tabără de creație ținută de ceramiști. Eu eram acolo ca grafician. Mi s-a dat o bucată de lut și am modelat niște animăluțe. Mi-am imaginat un fel de personaje din acestea primitive, care călătoresc în timp. Şi mi-a plăcut foarte mult să modelez. Acele animăluţe au fost tema cu care m-am prezentat (n. r. în tabăra de creaţie). Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, asta este o meserie care o poți dezvolta în foarte multe direcții. Poți să o menții pe partea asta de artă și, într-adevăr, să faci numai obiecte de artă și să participi la expoziții, iar partea financiară să o bifezi din altă parte, dar poţi să te duci şi pe direcția asta de obiecte utilitare: cești, veselă, obiecte decorative, lămpi. Poți face o mulțime de lucruri din porțelan, din lut, din ceramică, din toate masele astea ceramice. O altă direcție o reprezintă bijuteria. Ceramica are o plajă foarte largă de dezvoltare. I-am văzut potențialul și mi-a și plăcut. Asta a fost: un mix and match la mine și cred că de acolo am pornit, de fapt, din tabăra aceea.
A. C.: Dar te împlinește lucrul cu ceramica? Adică te satisface, te bucură?
I. C.: Da, îmi place mult de tot. Și știi ce îmi place, de fapt, cel mai mult? Acum lucrez cu un porțelan care vine în niște butoaie, e lichid. E ceva senzațional, fiindcă e o masă amorfă, așa cum e, lichidă, dar la final iese un obiect din mâna ta, un obiect pe care poți să-l folosești, care devine ceva, la un moment dat. Câteodată nici mie nu-mi vine să cred: Doamne, am făcut eu asta?!? Chiar mă bucură să văd obiectul finit – de la cele mai banale lucruri, spre exemplu, o cană – şi să spun: uite, pe acesta l-am gândit eu cap-coadă! Mi pare ceva senzațional faptul că dintr-o bucată de pământ poți să faci ceva practic, ceva palpabil. E vizibil tot procesul ăsta de la idee la obiectul final, e foarte frumos, foarte savuros.
A. C.: Care sunt sursele de documentare în procesul de creaţie a unei piese noi?
I. C.: Mă documentez prin observarea naturii, asta fac cel mai des. Mă bucură natura, observ foarte mult ce-i în jurul meu și sunt atentă și la oameni, la ce-mi spun oamenii, clienții. Dar, în principal, prin meditațiile pe care le am în natură mă documentez. Îmi place foarte mult natura. Asta poate şi pentru că am copilărit într-o casă cu grădină mare, cu animale, cu multă natură în jur. De exemplu, azi, acum am venit cu metroul şi, pe stradă, cât merg până la atelier, mă mai opresc, îmi place să mă uit la toate plantele, la trandafiri, la iederă, să le și pozez. Uneori, le mai şi jumulesc, așa, discret (n. r. râde).
Citește și: În căutarea adevărului despre românii care luptă în Ucraina
„Sunt ca un copil care a descoperit magazinul de jucării. Cumva, a contat toată foamea asta a mea de a experimenta”
A. C.: Care sunt artiştii care îţi plac şi la care revii constant?
I. C.: Cred că în funcție de perioada vieții au fost diverși artişti, n-aș putea să pun degetul doar pe unul. Ţin minte că, în liceu, am citit mult despre viața lui da Vinci, a lui Michelangelo, despre vieţile pictorilor renascentişti, despre viața lui van Gogh. Empatizam cu van Gogh, am suferit aproape până la lacrimi pentru viața lui tristă, neîmplinită, pentru dramele lui. Cred că empatia asta funcţiona şi pentru că eram în perioada adolescenţei.
Îmi plac foarte mulți artiști, dar cred că acum am ajuns la o stare în care mă gândesc mai mult la mine, mă gândesc să-mi găsesc eu drumul. Un drum autentic, un drum care să mi se potrivească. Și, atunci, mă uit mai puțin la alţi artiști, la cum fac și la ce fac, tocmai ca să nu mă influențeze, ca să nu risc să devin un mic nu știu care sau nu ştiu cine.
Ce pot să zic este că mă interesează mult estetica japoneză. Urmăresc şi revin la mulți artişti japonezi, mulţi ceramiști și bijutieri din zona asta asiatică. Îmi plac foarte mult pentru că au altă estetică față de noi, europenii. Au un respect față de natură mult mai mare, nu încearcă să epateze, sunt foarte eleganți în simplitate, sunt foarte rafinați. Ideal, eu în zona aceea m-aș duce. Poate, la un moment dat, o să reușesc să fac și eu lucruri atât de delicate.
Dar acum simt că încă experimentez. Sunt ca un copil care a descoperit magazinul de jucării şi care ar vrea să facă din toate câte puțin, ca să vadă cum e. Eu la bază nu sunt ceramistă, dar cumva a contat toată foamea asta a mea de a experimenta. La bază sunt graficiană. Am făcut grafică tradițională, din aceea de șevalet, desen cu penița, gravură cu acizi, cu cerneluri. Asta, deși inima mea era la pictură. Dar am ajuns la grafică la sugestia părinților mei, care au zis: mamă, dacă tot te duci la Arte, ca să devii muritor de foame, măcar du-te la grafică, fiindcă acolo poate te angajezi la o tipografie, ceva, ai o șansă. Și până la urmă m-am dus.
A. C.: Cum îţi defineşti stilul artistic? Ce anume caracterizează ceştile, bijuteriile tale din porţelan?
I. C.: E greu să mă văd obiectiv. De fapt, eu încerc să-mi placă mie, să le (n.r. lucrările) fac să-mi placă mie. Dacă eu le-aș cumpăra, înseamnă că e bine, sunt pe drumul cel bun.
A. C.: Unde pot fi comandate, de unde pot fi achiziţionate creaţiile tale?
I. C.: Discut foarte mult (n.r. cu clienţii) pe Instagram și pe Facebook, pe Messenger, prin mesaje private. Îmi scriu direct oamenii și le trimit poze cu ce am disponibil. Ei își aleg, le trimit prin curier sau, eventual, vin la atelier și le iau personal. Dar am şi colaborări cu magazine: cu AlbAlb cu My Romanian Store, cu Inspiratio de la Brașov, cu Jujube Atelier din Sibiu, cu Cărtureşti. Încerc să le distribui cât pot, în ritmul în care pot să lucrez. Particip şi la târguri şi încerc să particip cât mai des, pentru că de aici vând cel mai bine, în relația asta directă cu omul, că vine și le vede, e altă dinamică.
A. C.: Există un obiect preferat de tine în tot ce ai creat până acum?
I. C.: Da. Astronauţii. De fapt, eu am făcut niște personaje mai măricele, mini statuete. E omulețul acesta care are chipul lui, are oglindă, privirea lui e din oglindă. Este, de fapt, o meditație de-a mea, fiindcă eu am fost un copil din acesta observator prin grădină, adică stăteam mult prin grădină și îmi plăcea să admir tot ce era în jur. Mi-a plăcut ideea aceasta de omuleț care observă, un fel de explorator al lumii în care se naște, un căutător. Pe de altă parte, am avut ideea conform căreia oglindeşti ceea ce ai în tine şi vezi lumea aşa cum eşti tu în interior. Asociez piesa asta cu mine fetiţă, copil căutător, descoperitor.
A. C.: Cum reuşeşti să împaci partea antreprenorială cu partea artistică?
I. C.: Foarte greu. La început, mergeam cu obiectele la târguri. Și la primele ediții făceam nişte obiecte decorative fără utilitate din asta imediată, de exemplu, o cană. Și ne gândeam – eu şi soţul meu – ce Dumnezeu greșim în treaba asta. Și ne-am dat seama că, de fapt, trebuie să faci obiecte utile. Și atunci am zis ok, bine, trebuie să schimbăm un pic, să începem să facem ceva util și de aici am început să mă dezvolt și s-a dovedit real, de fapt. Oamenii caută obiecte utile. Şi tot lucrând, am început să capăt experiență în pictura în ceramică, pictură diferită de cea pe hârtie, pe pânză, pentru că se comportă altfel, necesită un pic de antrenament.
Cum reuşesc? Cu anduranță. Nu trebuie să te lași la primul eșec. Trebuie să te gândești: băi, ce trebuie să schimb ca să meargă? Și încet, încet, cu perseverență… Pe de altă parte, soţul meu m-a susținut constant pe toate planurile, adică și financiar, și moral.
„Da, am avut momente de disperare. Eram ca un căluţ plouat tot timpul”
A. C.: Dar ai avut vreun moment de cădere, de disperare, de dezamăgire?
I. C.: Da (n. r. am avut astfel de momente)! Ani la rând am mers așa… Eram ca un căluț plouat tot timpul. Cu bani puțini mă târâiam așa, până când lucrurile au început să se lege după pandemie. Înainte de pandemie mi-am permis să iau un cuptor electric și un spațiu, ca să-mi fac un atelier. Și toate astea combinate m-au făcut să mă dezvolt. Dar investeam banii obţinuţi din tot ce vindeam: era greu să iau un raft, un scaun, îmi făceam calcule. Dar acum e mai bine. Sper să pot să mențin treaba asta, cumva să pot să o dezvolt.
A.C.: Cum se definește piața de artă ceramică din România?
I. C.: Eu nu mă simt neapărat ceramistă. Poate că am și un sindrom al impostorului, neterminând Ceramică. N-aș putea să vorbesc la modul general, pentru că n-am alte experiențe. Pot să vorbesc doar din pătrățica mea. Eu sunt ca o bucățică de puzzle în această masă a oamenilor care fac ceramică. Ce pot să zic e că, într-adevăr, se simte că de la an la an apar foarte mulți ceramiști, se dezvoltă piața asta, oamenii încep să aprecieze și să cumpere din ce în ce mai multe obiecte făcute de ceramiști și obiecte realizate manual. Cred că e important și că oamenii au început să iasă mai mult în țări străine, ne facem concedii afară și, atunci, s-a deschis un pic și plaja asta a ceea ce înseamnă să faci un obiect calitativ și din punct de vedere estetic, dar și funcțional. Şi ai alte așteptări: să vezi și tu, în țară la tine, lucrurile astea. Chiar e o evoluție foarte, foarte frumoasă. Și sper să fie din ce în ce mai bine.
A. C.: Ce statut are un artist ceramist în România? Cât îi este de greu să facă din arta lui o profesie care să-i permită să trăiască decent?
I. C.: E o întrebare bună pentru un artist în general, nu neapărat un artist ceramist. Are un statut fragil. E foarte greu. Ori găsești o metodă să câștigi bani din alt domeniu, dar care să îți permită să ai și timp liber ca să te dezvolți pe latura asta artistică – dar pentru asta chiar trebuie să ai noroc, să găsești această formulă magică – ori există varianta să devii un artist din ăsta victimă și plângăreț, aşa cum majoritatea suntem în România, cel puțin. Și să îți duci zilele așa tristuț.
Și mai există o variantă pe care am învățat-o și eu: să muncești foarte mult, extrem de mult și să-ți iasă lucrurile. Eu chiar nu cred că te poți dezvolta peste noapte. E foarte, foarte multă muncă în spate. De aceea am respect față de oamenii ăștia care fac ceva, care se chinuie să facă ceva pe cont propriu din nimic. E multă muncă pe toate planurile. Cel puţin la noi, în România, ca artist trebuie să ai rezistență la frustrare.
„Suntem pe opulență, un kitsch din ăsta strigător peste tot”
A. C.: România încă este o ţară patriarhală şi misogină, iar asta se vede, de exemplu, în politică, în numărul mic de femei care ocupă funcţii publice importante. Există misoginism şi în arta din România? Cum se manifestă?
I. C.: Am simţit asta în facultate, din păcate, ca studentă, de la profesori și de la profesoare. E trist că am simţit asta şi din partea femeilor. Dacă te îmbrăcai mai frumos, dacă veneai machiată, nu te pupai cu imaginea lor de artist. De fapt, și asta este o preconcepție, că bărbații sunt, de fapt, adevăraţii artiști, la fel cum bucătarii cei mai buni sunt tot bărbaţii.Acum, după ce au trecut anii și am mai trecut și eu prin viață, nu mă mai afectează atât de mult, dar atunci, în facultate, le luam rău de tot, le luam așa, în stomac, în demnitatea mea, în inteligență, de fapt. Cumva, te îndemnau (n. r. profesoarele din facultate) să fii mai bărbătoasă și fizic, și mental, şi verbal, că li se părea firesc să fii așa, să-ți dezvolți latura asta masculină. Poate acum s-au mai schimbat lucrurile, totuși au trecut câțiva ani de când am terminat facultatea. Iar acum, în ceramică, sunt mai multe femei, sunt mai multe artiste ceramiste.
A. C.: Cât spaţiu credeţi că ar trebui să alocăm esteticului, artei în vieţile noastre?
I. C.: Este vorba despre o educație estetică, artistică minimă pe care noi nu o avem, din păcate, iar asta se vede. Și cu atât mai mult o vezi atunci când te întorci dintr-o țară din Occident, fiindcă te izbește dezlânarea asta: de la cum sunt expuse firmele, magazinele, vitrinele, la cum sunt oamenii îmbrăcați. E ceva nearmonios. Nu avem educație estetică. Suntem pe opulență, un kitsch din ăsta strigător peste tot: în spaţiile comune, în arhitectură… Cred că ar trebui să fie cineva în administrația locală, care să impună niște reguli care să se și respecte. De exemplu, să nu-ţi mai faci casa roşie, atunci când trebuie să ținem o unitate vizuală a clădirilor.
E importantă şi educaţia estetică a copiilor, în şcoală. Dar dacă tu, când ai ora de desen, înveți matematică sau română, fiindcă ai rămas în urmă, ce să le mai ceri?!? Oamenii încă au mentalitatea asta că sunt niște materii principale care contează, de genul română, matematică istorie, geografie, adică astea care te fac om în viață, și astea adiacente, care te fac neom.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Iulia Costache)
