Am mai scris despre Londra, voi mai scrie, pentru că, de fiecare dată ceea ce oferă este de trăit și povestit (citiți și aici ).
Pentru mine, și mulți alții, este nu numai sursă de inspirație, dar și energizantul. Este locul unde te poți familiariza cu marii maeștri ai picturii din toate timpurile.
Într-o singură săptămână poți asculta cele mai bune voci din operă, cei mai buni dirijori sau cei mai buni soliști din muzica clasică, poți vedea cei mai buni actori în spectacole unice. Descoperiri fantastice. Practic, poți fi martorul unor momente istorice. Dacă mai adăugăm și partea de divertisment, rămâi, practic, blocat în Londra. Cu un preț, unii zic mare, dar nu e așa.
London for free
Care e treaba cu accesul la cultură în Londra și de ce ar trebui să vă concentrați pe această destinație, mai ales, dacă aveți copii.
Înainte de toate, trebuie stabilit clar că asemenea „cultural trips” nu trebuie asimilate, mental, cu minivacanțe sau city breaks, pentru că, în acest caz, devin eșecuri garantate.
Ele trebuie văzute ca zile/săptămâni ALTFEL. Dar, cu această ocazie, te testezi să vezi dacă producerea serotoninei și dopaminei răspunde la asemenea stimuli. Până la urmă, totul este un proces chimic, sic.
Colecțiile muzeelor pot fi vizitate gratuit. Și aveți ce vizita ani de zile, zi de zi, pe puțin. Vorbesc de vizitele în care înveți, nu care te plimbi (bifezi), eventual, faci selfie. Atenție, please! Toate muzeele. Istorie naturală, științe, arte….. sînt Free.
Eu mă voi rezuma specific pe arte.
Și în muzeele de artă colecțiile sînt pentru toată lumea, cum zic ei. Se adaugă expozițiile temporare. Unele sînt cu bilet pentru că nu sînt lucrări din muzeu. Dar, dacă prinzi gust și îți face calcule din timp, îți poți lua legitimație de membru și ai acces gratuit și la expoziții, reduceri la shop, bar, etc. Aceste legitimații costă între 5 și 9 lire sterline pe lună.
Programele de expoziții sînt postate cu minim un an înainte și faci singur socoteala. O singură intrare într-una din expoziții poate fi de la 5 lire sterline în sus, de obicei 12-22. Prin urmare, dacă combini deplasările, rentează să îți iei aceste pass-uri.
Mi-a atras atenția, totuși ceva. Organizațiile care susțin aceste instituții colectează donații sub o deviză generală foarte sensibilă și inteligentă.
Pentru ca oricine să aibă acces gratuit și să se bucure ca tine, faceți o donație! Cu alte cuvinte, se produce, subliminal, și acea educație pentru caritate. Pentru că donații se adună.
Tot la capitolul arte vizuale, de bază (must see), sînt galeriile de artă sau alte locuri dedicate. Inclusiv, casele de licitații. Free, baby! Aici e mai simplu. Poți să și achiziționezi. E o singură problemă! Sînt sute.
Nu toate sînt cu expoziții când ești tu acolo. Pentru orientare recomand harta galerii și programe. Și alte sugestii din Time Out ul lor, eventual.
Citește și: Pariul îndrăzneț al unui oraș românesc de provincie
Artele spectacolului vin cu ce e mai bun.
Acum, deja vorbim de bilete plătite și pentru asta te ajută filosofia lor de a vedea business-ul. Pentru că se adună niște sume.
Programele stagiunilor apar din timp (cam cu un an înainte). Asta înseamnă că, în fiecare lună, îți poți programa să achiziționezi, pe rând, biletele pentru spectacolele dorite fără să-ți dereglezi finanțele. Da, e mai complicat pentru mintea noastră, pentru că la noi nu există perspectivă, nu se planifică nimic.
Noi funcționăm pe jocul întâmplării. Dar ce satisfacție după ce reușești să îți construiești prima agendă plină cu spectacole, cu distribuții de vis, ca un drum printre stele! Desigur, ei fac lucrurile așa, pentru că și britanicii trebuie să-și calculeze costurile. Și ei au facturi.
A nu se înțelege greșit în ceea ce privește excelența. S-ar putea ca realizare, concept, etc să nu-ți placă ceva, nu odată mi s-a întâmplat, dar momentul, spectacolul sînt absolute.
Nu mai e nevoie să adaug că, luate din timp, biletele de avion, dacă nu sînt low cost, sînt mai ieftine, hotel poți găsi la prețuri avantajoase.
Cea mai recentă săptămâna ALTFEL
Imediat după aterizare, am sărit direct la baletul Cinderella In-The-Round, muzica S. Prokofiev, de la Royal Albert Hall, English National Ballet, despre care am scris deja aici . Pentru iubitorii de balet experiența este unică. În 2024, de neratat este Swan Lake In-The-Round, muzica P.I. Ceaikovski, coregrafia Derek Deane, pentru care biletele s-au pus deja la vânzare.
Fiecare zi a fost burdușită cu vizite la galerii, muzee, spectacole, pe care le voi grupa pentru eficiența informației
Chiar dacă nu am început cu ele, primele despre care voi aminti, sînt spectacolele de operă. Și pentru că, printre altele, am asistat la o interpretare istorică, critica comparând revelația debutului sopranei Lise Davidsen în Elisabetta di Valois din Don Carlo de G. Verdi cu cel al Mariei Callas sau al Angelei Gheorghiu, în La Traviata de Verdi, în 1994.
Și, dacă, până acum, pentru toată lumea era clar că Davidsen e idealul de interpretare în lucrări de Wagner și Strauss, iată, am fost, cei prezenți, martori la nașterea unei noi interpretări verdiene reper. Vocea sa acoperă o gamă cu amplitudini și dinamică uimitoare, are o expresivitate paralizantă în registrele inferioare și medii și treceri subtile spre registrul de înalte care par, aproape, supranaturale.
Frazări impecabile și evocatoare, abilități actoricești pe care le-ar invidia staruri ale scenei teatrale. Nu știu, dar cred că ropotele de aplauze s-au auzit și în Covent Garden.
Cum am menționat, asemenea momente de cotitură se repetă doar la intervale de decenii.
Nu mă pot abține, totuși, să nu descriu reacția unei tinere care a stat lângă mine. O puștoaică studentă în Regatul Unit, a venit pentru prima dată la operă.
Don Carlo e o alegere puțin cam abruptă. E superbă, e opera mea preferată din creația verdiană, dar pentru first visit e curajos și riscant în același timp. În primul rând că, e operă în care, dacă nu sînt interpretări foarte bune în toate rolurile, dacă orchestra nu emulează perfect în toate cele patru ore, totul poate aluneca de la sublim la dezastru.
E, tânăra, nu numai că n-a obosit, nu s-a plictisit, dar aproape, regreta că s-a terminat. I se citea fericirea pe față. Bine, în actul final e și aria „Tu che le vanità” care, atunci, când e interpretată celest, cum s-a întâmplat acum, în final, nu-i de mirare dacă spui că poți muri liniștit. Un mecanism imens, interpreți, cor, orchestra, pe care îl simțeai că vine să te înghită și nu-l puteai opri. Nu că ai fi vrut vreo secundă să se oprească.
Cu o regie inteligentă, Nicholas Hytner, scenografie și costume superbe, dirijorul Bertrand de Billy, cel care, probabil, a dirijat de cele mai multe ori Don Carlo, o orchestră care sună magnific, o distribuție pe măsură, am avut parte de o emoție pe care nu o voi uita niciodată. Distribuția completă Don Carlo, ROH, 2023
Prima operă de pe listă a fost Werther de Jules Massenet, inițial, cu Jonas Kaufmann în rol principal. Un rol emblematic pentru cariera tenorului, și reper în contemporan. Din păcate, se întâmplă, n-a mai putut performa în toate spectacolele.
Dar la o forță precum Royal Opera House nu e problemă să asigure schimbările fără să știrbească din valoarea spectacolului. Așa am avut parte de Juan Diego Flórez. Translatând conceptul din literatură, această operă face parte din cele 100 pe care trebuie să le vezi înainte de a muri.
Având la bază romanul lui Johann Wolfgang von Goethe, „Suferințele tânărului Werther”, opera, o sută de ani mai târziu, pune într-o nouă dimensiune pasiunea, gelozia, dragostea, tragedia și inevitabila moarte. Ziceți că, totuși, am dat banii fără să văd ce vreau. S-ar putea spune și așa. Dar aici nu e ca la concertul pop cu cântărețul preferat. Mecanismul.
Tenorul Juan Diego Flórez a venit cu propria sensibilitate. O dicție impecabilă, dar nu franceza aia pe care o vorbește tot francezul, ci, acea franceză muzicală, când simți cum te mângâie cuvintele, parcă ar curge ca mierea, bei șampania, sau savurezi căpșunile cu frișcă, că tot sîntem în perioada Wimbledonului, timbrul său distinct, poate doar, cumva, pasul spre acea grandoare a muzicii nu se face, dar cu aria ”Pourquoi me réveiller?” totul a fost de vis.
În plus, surpriza serii a fost mezzo-soprana Aigul Akhmetshina în rolul lui Charlotte. O voce seducătoare cu un registru extins, o tehnică remarcabilă, și nu în ultimul rând, o expresivitate aparte. Iar cu Sir Antonio Pappano la pupitrul orchestrei, sigur, nu zic că îl făcea uitat Kaufmann, dar sigur a fost sentimentul că nu ai pierdut nimic. Distribuția completă Werther, ROH, 2023
Il Trovatore de G. Verdi cu același imens dirijor Sir Antonio Pappano și într-o montare nouă, care, n-am înțeles de ce, a stârnit controverse. Nu pe partea muzicală, aici, cu Rachel Willis Sørensen, Gregory Kunde și Ludovic Tezier sînt mai mult decât o plasă de siguranță, iar bonus, am avut și două revelații.
Mezzo-soprana Jamie Barton, în rolul Azucenei, respectiv, basul Roberto Tagliavini în rolul lui Ferrando. A fost regia Adelei Thomas & Team care a stârnit discuții intense. Nefiind locul unei cronici muzicale, mă rezum în a spune că, deși știm, este o dramă, actuala viziune regizorală a scos stilistic opera din zona sa de confort.
Aș spune că a re-dramatizat-o, cumva. Poate cu altă ocazie voi dezvolta pentru că trebuie descoperite și viziunile altfel. Distribuția completă Il Trovatore, ROH, 2023
Pe zona de teatru, mult mai multe spectacole, normal. Fiecare o experiență de neînlocuit.
Să încep cu fabuloasa Eddie Izzard în Marile speranțe o adaptare după romanul lui Charles Dickens, un solo show, spectacol venit de pe Broadway. O interpretare fabuloasă, plină de spirit, într-una din acele memorabile seri/matinee de teatru la care rareori ai norocul să fii prezent.
Vrăjitoarele din Salem, acest Arthur Miller fără vârstă, într-o interpretare strălucită, absolută, captivantă, pusă în scenă la National Theater. Distribuția aici . Cu câteva figuri cunoscute Milly Alcock (House of the Dragon), sau Caitlin FitzGerald (Succession). La care se adaugă regia năucitoare a lui Lyndsey Turner. O totală revelație.
Visul unei nopți de vară, eternul Shakeaspeare căruia, dacă ești la Londra, n-ai cum să-i ratezi o reprezentație la Shakeaspeare Globe Theater. Pentru istorie, pentru atmosferă, dar mai ales pentru ce înseamnă teatru atunci când, tehnologiile nu îți erau la îndemână ca în ziua de astăzi. Teatru pur. Probabil, testul de foc pentru actori și regizori.
O producție plină de viață, cu curajoase reinterpretări ale personajelor, cu muzică live, cu decor și costume superbe, dar sînt mult prea multe de spus. Doar atât precizez: spectacolul începea exact la miezul nopții, și a fost atât de electrizant, că, deși eram după aproape 24 de ore de nesomn, nu am simțit oboseala.
În paranteză fie spus, vinerea și sâmbăta noaptea, metroul londonez funcționează (nu toate magistralele, dar suficiente trasee). Așa că poți sta liniștit, oriunde te afli. Distribuția aici. (se pot prinde și bilete de 5 lire sterline)
Patrioții de Peter Morgan, cunoscutul scenarist și dramaturg. Subiectul e plasat în Rusia post sovietică, personajele principale fiind Boris Berezovski și Vladimir Putin. În rolul principal excepționalul Tom Hollander, pe care îl remarcasem încă din micul rol din filmul lui Joe Wright, Mândrie și Prejudecată, hăt în 2005.
În principal este vorba de creșterea și decăderea lui Berezovski, centrată puțin cam mult pe cronologie, cu un dramatism ușor diluat de clișee, dar, în final, în contextul actual, și cu ajutorul unor artiști excepționali, piesa se transformă într-o platformă de înțelegere a situației actuale. Distribuția aici .
Martorul acuzării de Agatha Christie. Dramele polițiste sînt întotdeauna succes de public. Însă, pe o piață competitivă trebuie să le transformi în bijuterii ca să strălucească. Astfel, Lucy Bailey, folosind chiar cheia Agathei Christi, care a mutat centrul de greutate pe sala de judecată, pune montarea chiar într-o sală de consiliu aflată în sediul unei foste primării. Unde, funcție de locul de pe bilet, poți fi luat drept juriu.
Dar, ne întoarcem la prestațiile actorilor care sînt și mai senzaționale în contextul unei interacționări diferite cu publicul. Întreg setul e mult mai cinematografic. Distribuția aici .
Oklahoma! de Rodgers & Hammerstein. Ca fan musicaluri, totuși, am ales de această dată doar un spectacol de gen. Și doar pentru că era vorba de un clasic care nu s-a mai reluat de multă vreme pe scene. Departe de o renaștere tradițională, ci, în fapt, o reinventare, spectacolul nu dezamăgește muzical, deși, orchestrația nu mai e ceea ce știam.
Dar, trebuie să ne obișnuim că există și alte viziuni. Și chiar dacă apreciez, sînt sincer interesată de aceste noi forme de exprimare, unele sînt capodopere, detest incoerența. Lucru de care se face vinovată această nouă montare. Nici nu transformă, nici nu păstrează. Distribuția aici.
În ceea ce privesc expozițiile, galeriile, e muuult de vorbit. Am să amintesc doar de trei galerii cu expoziții de autor care întotdeauna vor avea un impact imens asupra oricui pentru că artiștii sînt ei, înșiși, imenși. Important este ca unde le auziți numele să mergeți să le vedeți operele.
Însă, cel mai important lucru este redeschiderea, luna trecută, a New Portrait Gallery. Prin urmare, la zestrea londoneză de artă ce poate fi vizitată free, se mai adaugă multe alte lucrări.
Brian Clarke: A Great Light la Newport Street Gallery ce aparține marelui Damien Hirst. Este expoziție aniversară, 70 de ani, cunoscut ca cel mai important artist în zona vitraliilor.
Isamu Noguchi: This Earth, This Passage la White Cube. Cel considerat un vizionar, nu numai în ceea ce privește arta sa, ci, cultura, în general, ca formă de comunicare. Este foarte cunoscut, sau cel puțin așa îl știam eu mai bine, din colaborarea cu coregrafa și dansatoarea Martha Graham.
Paul McCartney Photographs 1963–64: Eyes of the Storm la New Portrait Gallery. Aici, aș zice că te cuprind două sentimente. Descoperirea că, sufletul de artist e artist indiferent de forma de exprimare. E fabulos artistul fotograf din muzician. Pe de altă parte, pentru cei ca noi, din foste țări comuniste, ne dăm seama, încă odată, că noi nu am existat, ne-a fost furat totul, o altă expresie a noțiunii de lagăr.
Și…Dacă ar fi să scriu doar câte o propoziție despre ce am văzut, n-ați termina de citit nici mâine. Deși, ar trebui să mai revin cu prezentarea unor noi nume care cred că vor face istorie în arta plastică. De câte ori am trăit sentimentul acesta nu m-am înșelat. A fost cazul lui Damien Hirst. Când l-am descoperit în fața unui tablou care costa doar 600 de lire sterline, atunci. Dacă i-aș fi avut, acum….
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: © Globe I Helen-Murray/© ROH | Bill Cooper/Personală
