Expoziția eveniment a genialului Anish Kapoor, în SouthBank, este, din nou, o demonstrație de magie, pentru că se joacă cu percepțiile noastre, dar și de forță demonică, pentru că se joacă și cu stomacurile noastre. Provoacă experiențe viscerale.
Comunitatea artistică este puțin ofticată pe dumnealui, cunoscut fiind faptul că și-a înregistrat celebra culoare Vantablack, pigment care absoarbe 99% din lumină, formând un negru atât de intens că îți dă impresia că e produs de o adâncime fără sfârșit, poți jura lucrul acesta. Confuzie totală. Iar această iluzie este chiar exersată prin sculpturi pe care privite dintr-un unghi le vezi ca ca niște pete de culoare, schimbând perspectiva constați cu totul altceva. Desigur, sunt cercetările sale și nu văd de ce ar fi supărați, poate dacă ar ști că în departamentele de marketing ale diverselor companii producătoare de orice, se fac teste cu anii pentru o singură culoare, cea care să genereze impact psihologic, cum este, de ex., celebrul alb Wrigley, n-ar mai fi așa de geloși.
Sau când nu e vorba de culoare, pentru un scandal e bună și o declarație.
Instalația Dirty Corner, expusă la Palatul Versailles, a ajuns în scurt timp un câmp de luptă. Vandalizată și inscripționată cu mesaje antisemite și rasiste, Anish Kapoor a fost nevoit să le îndepărteze, cum? Le-a acoperit cu foiță de aur! Da, și intoleranța e una din temele sale.
Materialele cu care lucrează sculpturile, instalațiile și tablourile sunt oțel, silicon, rășină, vopseluri, foiță de aur, PVC.
Ați privit un munte drept în ochi?*
Intrarea și prima sală sunt cumva dedicate iluziei și jocului.
Prima sală, All of Nothing este o instalație amuzantă, un imens balon roșu care nici nu încape în sală, dar asta îți dai seama la următorul etaj. Amuzant că pare ca o minge care, ca textură, se apropie de cele de pilates, care îți dă senzația că în orice moment ar putea veni peste tine. La nivel simbolic este, după mintea mea, autoportretul artistului.
A doua sală este un fel de salon alb și negru. Vantablack-ul devine formă senzorială, incluzând și celebra gaură de 2m, Descent Into Limbo, un fel de drum spre Hades, acum, din motive de securitate, împrejmuită. E mai mult ca sala magică din bâlciurile clasice.
Începând din a treia sală, totul devine visceral. Muntele Moriah,instalația care îți dă șansa de a privi muntele de la înălțimea ta, nu a lui, cele trei Sacrificii (Plastic Sacrifice), prezentate ca niște produse de măcelărie, și tabloul Întunericul, toatebazate pe povestiri biblice. Sacrificiul lui Isaac, de către Avraam, tatăl său, te face să îți spui că întotdeauna îndoiala e mai bună decât orbirea. Dominanta de sângerie cu amestecul de negru și monumentalitatea dimensională devin foarte apăsătoare. Și această stare continuă în camera următoare. E primul loc unde am simțit nevoia mai întâi să ies, și de-abia după un timp am revenit.
A patra cameră, Ha Makam, un munte care la prima vedere aduce cu o intrare în schiturile monahale străvechi, săpate în stânci. Cu o textură greu de definit și de un roșu intens fără nici o pată. Am înțeles chiar că substanța folosită, dacă atingi instalația, se ia pe haine, mână și nu prea se mai spală. Iarăși o imagine tulburătoare și înspăimântătoare, deși față de camera precedentă, aici e o saturație coloristică mai prietenoasă. Între fragilitatea umană și iluzia divinității aș situa gândurile pe care mi le-a generat.
A cincea sală este concepută, să zic așa, în imagini antagonice. Ritual Expiation. Ritualuri de sacrificiu! Pe podea trei instalații care mai mult par ca rămășițele scoase dintr-o catastrofă, război, cutremur, cameră de tortură?! iar pe pereți, tablouri în culori deschise lucrate cu foiță de aur și care, că te și intrigă asocierea, din anumite unghiuri par să continue sculpturile, sau cel puțin ideea lor.
Oricum, nu e nimic liniștitor în expoziția asta. Nu numai pentru că sugestia de ritualic, religios, suferință și îndoială e foarte mare, dar uimirea, senzațiile tari explodează, bănuiesc că acesta era scopul, să te scoată din starea de plimbare a oricărei vizite într-o galerie sau muzeu. Să te pună la muncă la fel ca artistul. Pentru că întrebările și emoțiile curg mult timp după ce ai părăsit expoziția.
Există, slavă cerului, și momente de respiro. Instalații de oțel oglindă, concavități-convexități care îți răstoarnă imaginea, reflectând cerul, perimetrul înconjurător, chiar pe tine. Dacă prinzi și o zi însorită, cum am prins eu, albastrul cerului devine dominant și totul se transformă într-un peisaj oniric, parcă ai fi într-o grădină, deși, paradoxal, ești înconjurat de arhitectură brutalistă.
Oricum, e ceva care trebuie experimentat, nu vorbim de vizitat că numai vizită nu e, chiar și pentru obișnuiții galeriilor de acest fel sau chiar cunoscători.
(*Parafrază din Toma Caragiu, „Așa-numitul fluviu”, scris de Dan Mihăescu)
