„Nu este războiul nostru.” Un exemplu clasic de comunicare strategică reușită. Patru cuvinte, un mesaj clar. Dar reflectă oare această comunicare strategică și o strategie reușită? A ratat oare Europa șansa unor victorii ușoare, independentă de modul în care se va termina războiul din Iran?
Fereastra ratată
Dat fiind că nu au fost anunțate de planurile americane și israeliene, statele europene porneau, de fapt, cu un avantaj în dinamica implicării în conflict. Implicarea în primele zile — cele mai periculoase din perspectiva capacităților iraniene — ar fi putut consta doar în punerea la dispoziție a infrastructurii militare aeroportuare, o măsură care, în multe state, a venit după prea mult timp sau deloc, cu costuri diplomatice semnificative în relația de securitate dintre SUA și Europa.
Ulterior, țările europene capabile să proiecteze forță în Golful Persic ar fi contribuit la contracararea dronelor și rachetelor iraniene — lucru care, de altfel, s-a și întâmplat, dar parțial și cu întârziere. Într-o etapă ulterioară, împreună cu un set de state care pot contribui doar indirect la efortul de restabilire a libertății de navigație, semnarea unei declarații comune în acest sens. Declarație care a și fost semnată, dar abia pe 19 martie, la aproape trei săptămâni de la declanșarea ostilităților.
Oportunitatea unui câștig facil
Statele europene au ratat, astfel, șansa unui câștig relativ facil, independent de modul în care se va încheia războiul. Același set de acțiuni putea fi inițiat din proprie inițiativă și ambalat ca o poziționare geopolitică intenționată, orientată spre atingerea simultană a unor obiective în relație cu actori multipli. Într-un scenariu ideal, aceste măsuri ar fi fost corelate și cu retorica Uniunii Europene, care avea o oportunitate clară de a acționa ca actor geopolitic, un deziderat afirmat încă de la prima Comisie von der Leyen, în 2019.
Escaladare sau încurajare?
Pentru început, putem afirma cu un grad rezonabil de certitudine că poziționarea irevocabilă de partea neparticipării a încurajat rezistența regimului iranian, prin simpla izolare a adversarului american. Este plauzibil ca opusul să fi produs un efect opus, de descurajare. Sau, desigur, escaladare, un risc intrinsec oricărei politici externe active. Țările europene au renunțat la ambiguitatea strategică fără să fie constrânse, o ambiguitate care ține de o minimă igienă strategică și care menține spațiul de manevră geopolitic.
Mai departe de Iran
Pentru Partidul Comunist Chinez, o astfel de abordare ar fi constituit un semnal puternic, contribuind la descurajarea unui conflict în Taiwan. Beijingul ar fi fost nevoit să-și ajusteze percepția asupra rolului potențial al statelor europene într-un astfel de scenariu, influențându-și calculul de risc.
În același registru, o poziționare mai asertivă ne-ar fi oferit o șansă mai bună să intrăm, fie și pe fereastră, în dosarul conflictului ucrainean, unde statele europene au fost, în bună măsură, lăsate în afara negocierilor. În paralel, ar fi subminat mașinăria de război a Rusiei: să nu uităm contribuția Iranului, inclusiv utilizarea dronelor de concepție iraniană, unele căzând chiar pe teritoriul României. Ar fi contribuit și la refacerea unui efect de descurajare față de Rusia, erodat în urma indeciziei europene și a semnalelor ambigue privind Articolul 5 venite de la Washington.
Pârghia transatlantică
În relația cu SUA, o astfel de poziționare ar fi oferit o pârghie nesperată pe plan securitar. Poate mai important, relația transatlantică va continua și după plecarea lui Donald Trump de la putere. Poziționarea statelor europene era, în fond, față de America, plantând sămânța unui viitor mai stabil în relația bilaterală. Cum poate el exista dacă partea mai slabă din această relație nu face eforturi să-l faciliteze?
Prin reacția la implicarea americană în conflict, chiar și sub actuala administrație, statele europene riscă să trateze conjuncturalul ca structural, excluzând implicit posibilitatea ca politica externă a SUA să revină pe coordonate mai predictibile și ca tumultul prezent să facă parte dintr-un ciclu de reordonări recurente.
Acum 50 de ani, Nixon zguduia sistemul postbelic prin abandonarea etalonului aur, într-un perioadă marcată și de războiul din Vietnam și Watergate. Acum 100 de ani, SUA pivotau de la Wilsonismul internaționalist la izolaționismul relativ al perioadei interbelice. Acum 160 de ani, țara era în plin război civil.
În baza acestui șablon istoric, există cel puțin o probabilitate demnă de luat în seamă ca turbulențele actuale să facă parte dintr-un proces mai amplu de reașezare a societății și politicului american, care are loc la aproximativ o jumătate de secol. Reacția europenilor nu va fi uitată la Washington, nici măcar de o administrație mai favorabilă transatlanticismului.
Supralicitarea
În 1916, Ion Brătianu a supralicitat intrarea Vechiului Regat în război de partea Antantei, o iluzie spulberată de performanța dezastruoasă a armatei române pe teren, soldată cu ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale. Chiar și așa, România reintră însă în război pentru o zi și iese, în final, de partea câștigătorilor, ca România Mare.
În 1945, Charles de Gaulle a reușit să așeze o Franță colaboraționistă la masa câștigătorilor, prin contribuția relativ limitată, dar simbolic decisivă, a armatei libere.
În 2001, România se alătură invaziei din Afghanistan și își accelerează drumul spre NATO. Vizita lui Bush din 2002 marchează acest moment, la doar trei ani de la ultima mineriadă. Nu trebuie trivializat sacrificiul — 30 de militari români au murit — dar, în termeni strict strategici, costul a fost redus comparativ cu beneficiul: integrarea în cea mai puternică alianță militară și garantarea securității proiectului democratic post-decembrist.
Decizia recentă de a permite dislocarea de echipamente militare americane la Mihail Kogălniceanu se înscrie în același tipar, contrastând cu indecizia marilor puteri europene și contribuind la îndreptarea relației cu Washington, zdruncinată de anularea alegerilor prezidențiale din 2024.
În 2026, statele europene au avut oportunitatea de a-și supralicita poziția geopolitică prin costuri reduse și prin măsuri care, în cele din urmă, au fost oricum adoptate, dar prea târziu și fără capital politic în relația cu SUA și principalii competitori globali.
Siguranța iluzorie a neimplicării
A fost o reacție emoțională, aproape reflexă. Dar cârmuirea unei nații, și cu atât mai mult, a unui construct politico-birocratic atât de complex precum Uniunea europeană — presupune strategie, iar strategia cere un anumit grad de intelectualism și asumare a riscului.
A fost, în esență, o alegere pentru certitudinea pasivității în locul incertitudinii acțiunii. Problema este că un mediu geopolitic ultra-competitiv nu recompensează prudența absolută.
(Sursa foto: Comisia Europeană / Facebook)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
