Pasiunea pentru șah nu încetează odată cu vârsta, și nici dorința de a studia. Este lecția pe care o transmite Ligia Jicman, multiplă campioană, care a câștigat recent Campionatul European de Șah +65.
Ligia Jicman este dublă campioană naţională a României, între 1975 și 2002 a fost componentă a lotului național de junioare și a celui de senioare și a câștigat importante turnee internaționale de șah.
Autoare de cărți care recuperează istoria șahului bănățean ca Repere șahiste timișorene, Lugojul șahist, Șah și mat, Șahul timișorean în alb și negru, Ligia Jicman mărturisește că aceste repere ilustre i-au fost modele. Pe profesorul Pius Brânzeu îl consideră mentorul său.
Și-a făcut o misiune ca antrenoare de șah pentru copii să perpetueze sportul minții printre tineri. În 2014 a primit de la Fundația pentru Comunitate și MOL Premiul Mentor pentru excelență în educație.
Ligia mi-a mărturisit un regret: anul trecut, când celebrul șahist Gary Kasparov a fost invitat la Timișoara, nu a putut intra la Teatrul Național Timișoara unde acesta conferenția. „I-am studiat partidele, aș fi vrut să îl văd și să îl ascult, dar organizatorii nu s-au gândit să dea acces șahiștilor”.
Un nou titlu de prestigiu se adaugă la numeroasele performanțe anterioare, campioană europeană la seniori de peste 65 de ani, feminin. Ce înseamnă aceste competiții?
După 1990, a apărut ceasul electronic în competiții și asta a însemnat un plus pentru competițiile de șah, pentru că partida se poate termina în ziua respectivă. Până la introducerea ceasului electronic, partidele se întrerupeau, se desfășurau a doua zi dimineață și așa mai departe. La un concurs partida putea să dureze 15-20 de zile sau mai mult.
După anul 2000, Federația Internațională a introdus un alt sistem de disputare al competiției cu ceas electronic dar a introdus și alte competiții, cum ar fi aceste campionate de seniori plus 50, plus 65 de ani. La început a fost plus 65, apoi au introdus și categoria plus 50.
Care e diferența față de alte campionatele, sunt facilități?
Nu e nicio diferență, dar sunt extrem de mulți mari șahiști care doresc să activeze în concursuri și la senectute. Din punct de vedere teoretic, al cunoștințelor lor teoretice, pot face față la orice campionat european sau mondial, dar rezistența fizică și psihică scade în timp și e mai greu de rezistat la acest knock-out al ceasului. Trebuie să ții pasul cu viteza de mutare și cu nevoia concentrare maximă.
Cu cine ai jucat acum?
Am jucat, de exemplu, cu două jucătoare din Polonia, a mai fost încă o jucătoare din România, au fost din Lituania, Germania, repet, toate peste vârsta de 65 de ani. Sistemul de desfășurare, este același ca la orice concurs, dar fiind toți de aceeași vârstă, ne putem regla ritmul potrivit vîrstei. Eu am avut acum 4 victorii și 3 remize. E o satisfacție să te întâlnești cu fost jucători cu care ai jucat acum 40 sau 35 de ani, pe care să-i învingi. Este și o formă de a-ți învinge vârsta.
Fiindcă înțeleg cât de important este factorul timp la fiecare mutare, cât a durat partida care te-a confirmat campioană?
Ultima a fost cea mai scurtă, pentru că înainte de ultima rundă deja eram campioană europeană. Indiferent ce făceam în ultima rundã, titlul era al meu. Parcursul a fost foarte bun, am făcut 5 jumate din 7, deci am câștigat toate partidele cu negru, 4 partide, ceea ce este destul de greu să câștigi tot, toate partidele pe care le joci cu negru. Am mai participat de câteva ori la mondiale și europene la seniori, dar acesta este evident cel mai bun rezultat al meu la europene.
Când ai început să joci șah?
Când eram copii, împreună cu fratele și sora mea, ne uitam cum joacă șah bunicul meu și cu tatăl meu. Probabil că aveam în jur de șapte, opt, poate nouă ani. Partea drăguță era că ei jucau, noi stăteam și pândeam, ca să zic așa, schimbul de piese. Luam piesele pe sub masă și ne jucam cu ele. Uitându-ne, am deprins mutările, iar tata, când a observat, a început să ne învețe pe toți trei să jucăm șah.
Tatăl tău, Aurel Jicman, a fost antrenor de șah. A fost și campion?
Da, în anii 1959-1960 a fost campionul orașului Timișoara, iar ca valoare și categorie, a fost de nivelul unui candidat de maestru.
Dintre cei trei frați, numai tu ai rămas pe baricadă?
Toți au păstrat plăcerea șahului, dar, dintre toți trei, eu am ajuns să practic la nivel de performanță, națională, europeană, internațională.
S-a dat mai departe ștafeta în familie, către generația următoare?
Toți nepoții au învățat șah. Dintre toți, băiatul fratelui meu, Liviu, cel mic, Cristian, a participat și la niște concursuri și era foarte entuziasmat. Dar pentru performanță trebuie să studiezi mult, lui îi plăcea practica jocului și a ajuns la niște finale pe țară cu echipa liceului din București unde învăța.
Știu că ai antrenat copii. Ai vreun campion printre cei care ți-au trecut prin mâini?
Timp de 42 de ani am fost profesoară la Clubul Sportiv Școlar numărul 1 Timișoara și acolo am obținut rezultate. Naționale, la individual, la echipe, dar și europene, de nivel european. Am, de exemplu, pe Alin Berescu care a ajuns mare maestru internațional. De la mine, din grupele mele, sunt jucători care au ajuns maeștri internaționali sau naționali cum au fost Otilia Ganț, Adrian Petrișor, care e acum maestru fide. Paula Crăciun și Sabina Foișor, care au luat, împreună cu echipa noastră națională de junioare pe care am condus-o, campionatele europene în anul 2000.
La ce ajută șahul învățat în copilărie?
În primul rând, orice sport disciplinează. Șahul, în mod special, înseamnă o disciplină a intelectului. Cred că sunt două lucruri care ajută foarte mult copiii, și anume dezvoltă memoria, în special, memoria vizuală și disciplinează mintea.
Există copii inapți pentru șah?
Nu există copil inapt pentru șah. Orice copil poate să învețe acest sport al minții. Sunt însă copii cărora nu le place, ca la orice sport.
A scăzut în zilele noastre, de când cu internetul, cu rețelele sociale, dorința copiilor de a învăța șah?
N-aș putea spune. Interesant este că am întâlnit în ultimii ani doi copii mai mărișori, de liceu, și unul de clasa a VII-a, care, în momentul în care au descoperit acest sport, au învățat foarte mult de pe internet. Iar unul din ei, când a ajuns la mine când era în clasa a X-a, era complet autodidact. L-am întrebat ce motivație a avut să se apuce de șah. Mi-a explicat că juca tot felul de jocuri pe internet și și-a dat seama că pierde prea mult timp și nu rămâne cu nimic. Întâmplător a dat peste șah, care a început să îl pasioneze. Acum este în anul al II-lea la Facultatea de Medicină, și a înțeles că la șah trebuie să studiezi, altfel nu poți trece de un prag.
Și celălalt, cel de clasa a VII-a?
Și celălalt a învățat de pe internet. Dar ce m-a impresionat era cum reușea să-și mobilizeze colegii să joace în pauze șah. Veneau cu șahurile de acasă, jucau, și când se termina pauza, puneau tabla de șah în dulap și continuau în pauza următoare. Deci tehnologia poate să ajute.
Ca să ajungi campion, ce trebuie să faci în plus față de cine joacă în pauză, din plăcere?
Să înveți. E foarte mult de învățat, multă teorie, iei cărți și înveți practic toate cele trei faze ale unei partide, deschidere, joc de mijloc și final. De fapt, noi când ne ducem la o partidă de șah, aplicăm teoria învățată. De exemplu, poți ajunge într-un final pe care să nu știi că este câștigat și atunci, în timpul partidei, depui un foarte mare efort să calculezi ce se întâmplă. Dacă știi teoria, calculezi ușor și repede, intri final automat și câștigi partida.
Totuși, ca să răspund la întrebare, ca să faci acest sport la nivel de mare performanță, îți trebuie ceva în plus față de ceilalți. O memorie bună, putere de concentrare, niște abilități anume. Și, practic, trebuie să joci foarte mult. O partidă poate să dureze și șase-șapte ore într-o zi. În privința rezistenței, probabil că e epoca tinerilor în acest sport.
Contează pentru tine dacă joci cu albele sau cu negrele?
Pentru toată lumea contează, pentru că atunci când joci cu albele, ai avantajul primei mutări. Contează, deci, cu ce culoare joci. La acest campionat am jucat patru partide cu negru și trei cu albele.
Pentru această competiție te-ai pregătit ca de obicei sau a fost suficient că ai o mare experiență?
Pregătirea a fost cumva mai aparte, în sensul că în ultimii ani am început să scriu despre istoria șahistă a Timișoarei, iar de un an, poate chiar doi, adun foarte mult material despre șahul feminin timișorean, care a fost la niște cote absolut fantastice pe plan național, european și mondial. Faptul că a trebuit să parcurg mii de partide ca să selecționez ce să introduc în carte, m-a ajutat foarte mult. Dar, pe lângă asta, eu sunt oricum o mare amatoare de rezolvări de poziții, de mutări. Există niște site-uri pe care intru și încerc să rezolv puzzle-uri afișate acolo.
Deci tehnologia a intrat și în viața șahiștilor campioni…
Da, uneori foarte mult. Contează mult că vizionezi live turnee, olimpiade, campionate europene pe echipe, individuale, mondiale. Accesul la informații este vital.
În vara anului 1983, Anatoli Karpov, pe atunci campion mondial, a fost invitatul special al unui simultan de șah organizat în Timișoara. Ai vreo amintire?
N-am participat la simultan, fiindcă în momentul respectiv eram cu echipa națională a României în pregătire la București. Am avut șansa ca noi, jucătoarele din echipa națională, să fim invitate la ambasada Rusiei, la o masă la care a fost invitat Karpov. Sigur că a fost un privilegiu să fim mult mai aproape de Karpov decât în timpul unei competiții.
Există geniu în șah?
Cu siguranță există geniu. Este poate limita care îi desparte pe cei excepționali, față de cei care reușesc performanțe mari în campionate. Eu cred că acest tip de geniu este specific șahiștilor. Sunt multe exemple de campioni mondiali care n-au dat niciun semn că ar fi foarte talentați la șah, când erau copii sau chiar juniori, dar care i-au făcut ca la un moment dat să valorifice acumulările de-a lungul timpului prin partidele pe care le-au disputat.
Ce te face să scrii cărți despre șahul timișorean sau cel din Lugoj, despre istoria șahului românesc?
Am constatat că lumea cunoaște foarte puțin aceste lucruri. Eu am jucat, și în prezent sunt legitimată la Clubul Sportiv Municipal Lugoj. La un moment dat am avut un director, e adevărat pe o perioadă scurtă de timp, care s-a exprimat cu dispreț, adică ce mare șah a avut Lugojul. M-a înfuriat chestia asta, dar după aceea m-am gândit că omul are dreptate, fiindcă nu știe. Și așa am recuperat istoria șahistă a Lugojului, care a avut trei șahiști interbelici de nivel național, care au fost parte din echipa olimpică a României. Iar pentru Timișoara, șahul feminin a fost la niște cote extraordinare și merită ca lumea să afle.
Îmi poți spune câteva nume?
Gertrude Baumstark, Margareta Mureșan, Dana Nuțu, Suzana Makkai, Cristina Foișor, eu…
Ai scris într-una din istoriile șahului timișorean că maestrul tău a fost, în afară de bunic și tată, profesorul Pius Brânzeu, medic dar și ca mentor pentru mai multe arte.
Pius Brânzeu, care a făcut liceul Coriolan Brediceanu din Lugoj, a venit cu această pasiune insuflată de un profesor de sport din liceu. Acolo, la Lugoj, s-au născut mai mulți șahiști despre care am scris în cartea „Lugojul șahist”. Când a venit la Timișoara, profesorul Brânzeu a încercat să promoveze acest sport și a fost mentorul acestui sport timp de mulți ani. Practic, lui se datorează faptul că Timișoara a organizat turnee internaționale de nivel mondial, în care, de exemplu, în 1973 a fost invitată Irina Levitina, vicecampioană mondială, iar în 1975 a fost invitată Nona Gaprindashvili, multiplă campioană mondială. Faptul că în Timișoara s-a creat o mișcare șahistă extraordinară, practic lui se datorează, la fel apariția șahului feminin timișorean.
Cum stăm acum cu șahul feminin românesc în lume? Avem titluri importante?
Din păcate, au fost luate cu ani în urmă la nivelul Federației Române de Șah câteva decizii care au dăunat șahului feminin. În momentul de față nu avem șahiste timișorene, nici chiar naționale ale României, care să fie foarte sus pe plan internațional.
Ce decizii au împiedicat performanța feminină?
De exemplu, în anii ’70-’75 s-a luat decizia bună ca echipele reprezentative de cluburi să nu fie formate numai din bărbați, ci să fie în componență și două jucătoare în aceste echipe, precum și un junior și o junioară. Asta a făcut ca anii ’75-’80 să explodeze șahul feminin, pentru că, practic, fără prezența a trei jucătoare în echipă, echipele nu se puteau prezenta. Și atunci, fiecare club a fost foarte interesat să-și angajeze antrenor care să facă această selecție între copii și să-și crească jucătoare. La Timișoara tot profesorului Brânzeu îi datorăm faptul că a adus un antrenor de mare calibru pentru șahul feminin, Șerban Neamțu. Și, practic, el a format aici niște jucătoare, a avut o bază de selecție și aici s-au format Gertrude Baumstark, Dana Nuțu, eu, Susana Makkai și Corina Peptan.
Înțeleg că azi nu mai e așa.
Federația a decis acum 20-25 de ani ca echipele să nu mai fie mixte, ci pe genuri, echipe masculine și echipe feminine. Sigur, olimpiadele se desfășoară separat. Această măsură atât de tare a afectat șahul feminin românesc, încât am ajuns ca în campionatul feminin pe echipe abia să se strângă zece echipe din țară.
Deci accentul s-a pus pe echipele masculine. Acolo avem performeri în prezent, care e cea mai mare performanță?
E foarte greu de făcut o comparație, pentru că, în primul rând, se joacă altfel, așa cum spuneam, din punct de vedere al ceasurilor de șah și asta a generat cu totul altă abordare a competițiilor. În al doilea rând, pe vremuri n-au existat europene. Când am început să intru în elita șahului național, n-am avut campionate europene de junioare, dar nici europene de senioare. Un ciclu de campionat mondial dura trei ani. Acum sunt anuale. Deci este foarte greu să fac acestă comparație. Dar am avut campion european după 1990, vorbesc de Dieter Nisipeanu. Eu însă consider că cel mai mare talent în șahul românesc masculin a fost Florin Gheorghiu. Pentru că el s-a luptat de la egal la egal cu primii zece mondiali pe o întindere mai mare de timp.
Recent s-a încheiat campionatul european pe echipe și România a luat un excepțional loc 5 cu o echipă de tineret. Bărbații, băieții sunt mai mulți care practică acest sport și uite că efectul este unul extraordinar și pe plan internațional.
Ce i-ai sfătui pe părinți? Să încerce să-și împingă copiii spre șah?
Da, și mai ales să aibă răbdare mai mulți ani. Pentru că șahul nu se compară cu alte sporturi în care vezi progresul foarte rapid. Fac o comparație cu înotul. În două săptămâni copilul învață să înoate. Dar la șah, după ce a învățat mutările, copilul abia atunci începe greul, pentru că are foarte mult de memorat și de studiat pentru ca să progreseze. Deci să aibă cu ei răbdare, să-i ducă la club, chiar dacă nu se observă progresul. Salturile vor veni în timp. Dar să-i lase, dacă le face plăcere, să joace.
În acest campionat european ce ai primit? Un trofeu? O diplomă?
Din păcate, șahul este foarte puțin răsplătit, să zicem, financiar. Premiile sunt foarte mici. Se primește o cupă, o mică sumă și pe lângă asta o calificare, adică anul viitor, la campionatul mondial, voi participa pe cheltuiala organizatorului. Aici m-am dus pe cheltuiala mea.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
