Istoricii au elogiat-o, criticii au analizat-o, manualele au reprodus-o. Generații întregi au admirat-o. Numai că ție nu-ți place.
Delicată situație! Se întrevăd două posibile rezolvări: dai aprobator din cap, joci cartea interesului și te înregimentezi cuminte în șirul admiratorilor. Sau, cu riscul de a fi trecut cu cerneală roșie în registrul invizibil al ignoranților, recunoști că pe tine nu te impresionează.
Dar, de fapt, de ce ar fi obligatoriu să-ți placă o capodoperă?
Faptul că o operă de artă nu-ți place nu înseamnă că este lipsită de valoare. Și nici că ești un ignorant doar pentru atâta lucru. Îi poți admite importanța, originalitatea sau contribuția la evoluția artei și tot să nu simți vreo afinitate pentru ea. Gustul personal și valoarea artistică nu sunt întotdeauna sinonime.
Și aici mi se pare că începe partea interesantă. În loc să acceptăm verdictul gata formulat, am putea avea obrăznicia de a ne întreba de ce este considerată o capodoperă. Ce a adus nou? În ce context a apărut? Ce au văzut în ea cei care au consacrat-o? Ce ne scapă nouă? Și, eventual, pentru ca obrăznicia să nu se subțieze, ce au trecut toți ceilalți cu vederea?
De aici începe o investigație personală. Citim, comparăm, descoperim, ne contrazicem propriile impresii. Poate că, la capătul acestui drum, vom ajunge să admirăm opera pe care inițial o respingeam. Sau poate că nu. Indiferent de rezultat, însă, vom fi câștigat ceva: o judecată construită prin propriul efort, care ne așază pe noi, cu toate calitățile și lipsurile noastre, față în față cu opera, în locul unui privitor generic.
Alternativa este mult mai comodă. Preluăm concluzia specialiștilor, o strecurăm conspirativ în bagajul nostru cultural și o scoatem la nevoie, eventual însoțită de câteva citate zdrăngănitoare. Dă bine, economisește timp și ne scutește de efortul de a gândi prea mult. În plus, rapiditatea cu care ni se declanșează admirația ne poate face chiar mult mai simpatici. Numai că a cita abundent nu înseamnă neapărat a avea idei proprii. Poți deveni un foarte priceput mozaicar de idei și concepte, fără să fi contribuit cu mare lucru la alcătuirea ori înțelegerea lor.
Dar nici contestarea sistematică, programatică, nu este o dovadă de spirit critic. Să respingi o capodoperă doar pentru că este admirată de toată lumea, jucând cartea rebelului care privește lumea cu alți ochi, necontaminați de formalism, înseamnă, de fapt, să te raportezi tot la judecata celorlalți. Numai că alegi să te așezi de-a curmezișul, în virtutea unui conformism întors pe dos.
Spiritul critic nu presupune nici înregimentare, dar nici revoltă obligatorie. Presupune inteligența de a cerceta, de a compara, de a cântări, de a te întreba, de a-ți construi propriul sistem de repere. Iar asta cere ceva mai mult efort decât citarea unei concluzii.
Până la urmă, o capodoperă nu pierde nimic dacă o punem sub semnul întrebării. Nu-i știrbim valoarea, nu-i contestăm automat meritele și nici nu comitem vreun atentat la statutul său. Dimpotrivă, încercăm să o înțelegem. Ce anume o face să merite admirația pe care o primește? Iar din această confruntare putem ieși mai câștigați, chiar dacă ajungem, în cele din urmă, să fim de acord cu toată lumea.
Pentru că nu este nicio rușine să ai aceeași părere cu ceilalți. Ar fi păcat doar să nu fi ajuns la ea și prin propria gândire.
