Pe 24 februarie, războiul din Ucraina, provocat de invazia la scară largă a Rusiei, intră în cincilea an dar conflictul a început încă din 2014 cu anexarea ilegală a peninsulei ucrainene Crimeea.
Linia frontului din Ucraina pare relativ înghețată, în patru ani de război Rusia nu a reușit să controleze cele patru regiuni ucrainene din est si sud-est pe care le-a anexat deja juridic, dar a pierdut până acum peste 1,2 milioane de oameni (morți și răniți).
În paralel, o altă confruntare se intensifică în plan diplomatic. Nu este o bătălie pentru teritorii, ci pentru validare juridică. Declarațiile recente ale președintelui Volodimir Zelenski, potrivit cărora Rusia încearcă să obțină recunoașterea anexării Crimeii din partea Statelor Unite, indică o relansare a unui dosar pe care Moscova îl consideră închis, dar pe care dreptul internațional îl tratează, din 2014 încoace, ca fiind deschis.
Pentru Kiev, miza nu este simbolică. Zelenski a reiterat că Ucraina nu va susține niciun acord care contravine Constituției sale și că sfârșitul războiului trebuie să fie „demn și stabil”. În spatele acestor formule politice se află o realitate juridică rigidă.
Externalizarea recunoașterii: miza diplomatică a Moscovei
Rusia știe că Ucraina nu poate recunoaște anexarea Crimeii. Constituția ucraineană definește peninsula drept parte inseparabilă a statului, iar orice acord care ar valida pierderea ei ar fi nul din punct de vedere juridic. În acest context, strategia Moscovei pare să se fi schimbat. Nu mai mizează pe negocieri directe cu Kievul pe acest subiect, ci pe obținerea unei recunoașteri sau a unei acceptări tacite din partea unor actori externi, în special Statele Unite.
Nu este vorba neapărat despre o declarație formală de recunoaștere, ci despre normalizarea status quo-ului. În termeni diplomatici, aceasta ar însemna scoaterea Crimeii din ecuația negocierilor și tratarea ei ca pe un fapt împlinit.
O astfel de validare indirectă ar slăbi presiunea sancțiunilor și ar consolida poziția Rusiei fără a modifica explicit cadrul juridic internațional, deoarece sancțiunile se bazează pe contestarea continuă a anexării, iar acceptarea tacită a situației de facto ar eroda consensul politic care le susține.
În absența unei opoziții ferme, încălcarea integrității teritoriale ar deveni treptat tolerată în practică, chiar dacă nu este recunoscută formal.
Rusia a creat precedente încă de la începutul anilor `90 ai secolului trecut: faimoasele conflicte înghețate, regiuni fără statut internațional recunoscut, dar al căror „așa-numită independența” este tacit recunoscută ca fapt. Vezi discuțiile despre regiunea transnistreană din R. Moldova și modul cum ar putea fi tratată în procesul de aderare la Uniunea Europeană.
Referendumul din 2014: un vot făcut posibil de o intervenție militară „sub acoperire”
În centrul acestei strategii se află referendumul organizat în Crimeea în martie 2014. Moscova îl „invocă în mod constant ca expresie a autodeterminării populației locale și ca fundament juridic al anexării. Însă însăși organizarea acestui referendum a fost precedată și facilitată de o intervenție militară rusă „sub acoperire”.
La sfârșitul lunii februarie 2014, forțe armate fără însemne oficiale, printre care și „omuleții verzi”, ulterior recunoscute de președintele Vladimir Putin ca fiind trupe ruse, au preluat controlul asupra clădirilor guvernamentale, infrastructurii strategice și punctelor-cheie din peninsulă.
În acest context de control militar de facto, autoritățile locale au convocat rapid un referendum care nu a respectat nici Constituția Ucrainei, nici standardele internaționale privind organizarea unui scrutin liber.
Prin urmare, problema nu este doar validitatea juridică a votului, ci chiar originea sa. Referendumul nu a fost un proces declanșat autonom, ci unul derivat dintr-o schimbare de control impusă prin forță. Acest element explică de ce Adunarea Generală a ONU a reafirmat, prin rezoluția adoptată în 2014, integritatea teritorială a Ucrainei și a considerat invalid rezultatul votului.
Relevanța referendumului este mai degrabă diplomatică decât juridică. Moscova îl reactivează constant pentru a crea aparența unui temei legal și pentru a menține disputa într-o zonă de ambiguitate, în care Crimeea să pară un caz „discutabil”, nu unul deja clarificat procedural.
Limita constituțională a Kievului
Pentru Ucraina, această ambiguitate nu există. Constituția stabilește clar statutul Crimeii, iar orice modificare ar necesita un proces constituțional care, în condițiile actuale, este imposibil. Zelenski a subliniat că Ucraina nu va sprijini niciun acord care ar contravine legii fundamentale. Această poziție nu este doar o declarație politică, ci o constrângere instituțională.
Chiar și într-un scenariu de compromis diplomatic, un acord care ar valida anexarea ar fi imposibil de ratificat legal și ar genera instabilitate internă majoră. În acest sens, cadrul constituțional funcționează și ca instrument de negociere, delimitând clar spațiul în care Kievul poate opera. Mai mult de atât, o astfel de decizie ar fi cel mai probabil opusă de poporul ucrainean.
Autodeterminare versus ocupație – poziția ONU
Argumentul autodeterminării este respins constant în cadrul ONU. Secretarul general Antonio Guterres a reiterat că principiul nu poate fi aplicat în Crimeea sau în Donbas. Evaluarea se bazează pe criterii procedurale: lipsa ocupației militare, existența unui cadru legal recunoscut și exprimarea liberă a voinței populației.
În cazul Crimeii, prezența militară rusă și organizarea referendumului sub control de facto al acesteia contravin acestor criterii. În consecință, principiul integrității teritoriale are prioritate. Nu este o interpretare politică punctuală, ci aplicarea consecventă a normelor existente.
Efectul de precedent: Bugeac și Găgăuzia
Validarea anexării Crimeii ar avea implicații dincolo de Ucraina. În sudul regiunii, Bugeacul este adesea menționat ca zonă strategică, cu o compoziție etnică diversă și o poziție sensibilă la Marea Neagră.
Deși nu există un proces similar în desfășurare, precedentul Crimeii ar putea fi invocat în eventuale dispute privind autodeterminarea.
În Republica Moldova, Găgăuzia, autonomie recunoscută constituțional, reprezintă un alt punct sensibil. Legitimizarea referendumului din 2014 ar slăbi principiul integrității teritoriale și ar normaliza ideea de decizie teritorială sub presiune externă, complicând stabilitatea juridică și politică în statele din vecinătate. Mai mult de atât, un fost susținător al alipirii Găgăuziei de Federația Rusă a declarat recent că opinia majoritară a fost influențată de propaganda rusă în contextul referendumurilor din 2014.
Din această perspectivă, Crimeea nu este doar o problemă națională a Ucrainei, ci un test pentru coerența normelor internaționale.
Crimeea între presiunea militară și negociere
Dincolo de dimensiunea juridică, Crimeea rămâne un nod strategic major pentru Rusia, esențial pentru controlul Mării Negre. Atacurile ucrainene asupra infrastructurii militare din peninsulă arată că anexarea nu a închis dosarul din punct de vedere militar.
Această realitate influențează negocierile. Un acord care ar lăsa Crimeea în afara discuției ar fi vulnerabil și incomplet.
Referendumul din 2014 rămâne punctul central al disputei, dar nu o soluție durabilă a acesteia. Originea sa într-o intervenție militară desfășurată sub acoperire explică de ce nu generează efecte juridice recunoscute la nivel internațional.
În absența unei validări constituționale și a unor proceduri conforme dreptului internațional, statutul Crimeii rămâne contestat, ceea ce o transformă într-o linie roșie în orice negociere – nu doar pentru Ucraina, ci și pentru stabilitatea ordinii juridice regionale.
(Sursa foto: Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei / Facebook)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
