„Pescărușul” lui Cehov. Acum Pescărușul lui Eugen Jebeleanu. „că nu e om să nu…” fi văzut măcar odată în viață „Pescărușul” lui Cehov. În momentul în care toată lumea a început să mă întrebe dacă am văzut „Pescărușul”, prima reacție a fost: Care? Un titlu omniprezent în teatre. Foarte bine, viziuni diferite, dar la un moment dat parcă îți faci plinul. Mai adaugi ecranizări, montări de-afară, etc. Ce-i prea mult strică! Dar apariția insistentă a întrebării, m-a făcut curioasă. Am întrebat, am ascultat, am citit. Vehemență. Nu e bine. Ok mai deloc, adică, nimic bun, de foarte bun sau excepțional nu se punea problema. „Pescărușul” lui Cehov. Acum Pescărușul lui Eugen Jebeleanu.
„Pescărușul” lui Cehov. Acum Pescărușul lui Eugen Jebeleanu. Aha, îmi zic, sună familiar. În lumea teatrului, dacă (nu) intri în cloudul care trebuie, ești cam mâncat. Exemplu e „Hamlet”-ul lui Galgoțiu, la Odeon. Exemplu iar e cum critica de la noi, emulând în parte pe cea occidentală, încerca să fie inteligentă vizavi de filmul „Lebăda Neagră”, cu glumițe de genul: „baletul mecanic”, „Alba-neagra…”, „o scenă de zguduit gospodinele”, „erotism, masturbare, lesbi și ceva sânge”… Când se mai invoca și muzica lui Ceaikovski care nu e… Cu cât controversa (vorba Madonnei) creată de actul artistic e mai mare, cu atât lumea se implică în a vedea/înțelege despre ce este vorba. A funcționat și la Black Swan. Și am fost să mă conving de corpul delict, culmea, tot o pasăre.
Citește articolul integral pe HotNews.ro
